Cu suita în patru serii intitulată Medeea, Geta Brătescu ne oferă un text care, refuzând să se închege într-un semnificat strict şi limitat, utilizează combinaţia — practic infinită — a semnelor pentru a-ţi nara propria geneză; iar în această naraţiune intră atât evoluţia temei, cât şi evoluţia artistului faţă de ea.
La nivelul primei serii — „Medeea în cele şase zile lucrătoare ale ei“, desen în creion şi cretă colorată, cu piele de şarpe — un fel de planşă anatomică atestă o existenţă embrionară, sub forma a şase endografii de ovul: „zilele lucrătoare“ sunt, de fapt, sugestia unui timp al gestaţiei, în care nebuloase foarte intime „lucrează“ la afirmarea de sine a demonicului. Conturul, iniţial oval, e puternic deformat de colcăieli şi devălmăşii primare, în care se citesc totuşi, destul de clar, profiluri de viitoare organe, — separate prin linie, identificate prin culoare, amoros-învrăjbite, fidele însă unei singulare, consecvente tensiuni lăuntrice. Demonicul e, aici, virtualitate sumbră, diseminare ordonată de nuclee vrăjitoreşti.
Seria următoare — „Portrete ale Medeei“ — repetă o figură, aproape umană, aş zice; căci cele zece litografii introduc o notă firească de căldură şi transparenţă, iar cele cinci culori îşi desfăşoară, lizibil, locul caracterologic. Suita are rostul de a enumera stările interioare, sufleteşti acum, dispoziţiile ce transpar în orice obraz care certifică persoana: numai masca, una şi singură, este egală cu sine, în timp ce, aici, chipul e oglinda mereu schimbătoare a unui eveniment interior. La acest nivel, demonicul e graţie şi atracţie, forţa se ascunde în frumuseţe, energiile fatale — încă dormind îndărătul figurii — sunt numai surâs. Putem presupune că, la acest nivel, Medeea îl iubeşte şi este iubită de Jason.
Personal, citesc la nivelul următor — al desenelor în textil „Medeea în zece ipostaze“ — o sângeroasă cronică a crimelor Medeei: imagini violente ale aceluiaşi creier, lăcaş congestionat, marcat prin lobi ce ies în evidenţă, al unei singure voinţe, lucide, implacabile, cu finalitate magic-malefică. Dacă din ovuli se prefigura fiinţa însăşi, dacă din portrete respira farmecul persoanei, în aceste secţiuni prin cerebel se vădeşte actul voluntar însuşi, încărcat şi cromatic pătat de oroarea pe care o va provoca. […]