Ceea ce izbește în mitul elin al Europei fiica regelui Agenor al Siriei, care domnea peste Tyr și Sidon, răpită de un Zeus îndrăgostit, metamorfozat în taur este că frații ei, trimiși s-o găsească, au căutat-o zadarnic și că, în peregrinările lor în jurul Mediteranei, au fost sfătuiți să întemeieze orașe; ceea ce au și făcut. Așa au apărut așezările din insulele Thera, Rodos, Creta, precum și câteva din Peloponez. Oare nu conține acest mit antic sugestia destinului însuși al unei Europe pe care contemporaneitatea o caută cu frenezie, fără a o găsi, și care pare a se afla deja acolo unde nu este căutată?
Am impresia că Uniunea Europeană de astăzi personifică ideea unei unități plurale: o Europă desăvârșindu-se pe sine, ca ideal milenar, în forme multiple și felurite, proprii fiecărui stat de pe bătrânul nostru continent. Vor trăi cândva europenii într-o singură Europă? Dacă populațiile ei ar fi fost formate, precum cele americane, din emigranți smulși din solul lor natal, strămutați din ethosul străbunilor lor, dispuși să-și abandoneze graiurile și tradițiile naționale, pentru a vorbi o singură limbă, cea a Puterii, Prosperității și Libertății, visul european n-ar mai semăna atât de mult cu o utopie democratică. Dar aceste popoare crescute între Atlantic și Urali, în pofida unui indiscutabil factor comun, vânturat peste ele de migrațiile hoardelor, s-au înrădăcinat și s-au diferențiat (un rol esențial jucându-l chiar Barbarii) în așa măsură, încât cu ajutorul istoriei politice din acest ultim secol ideea unei federații a statelor europene actuale este resimțită, în diverse locuri, ca un adevărat ultragiu. Limbile naționale întrețin nu numai paradoxul goethean al lui Weltliteratur formată prin aportul atâtor specificități naționale, dar și mitul modern al unor suveranități statale greu de dislocat din conștiința unor popoare care abia acum și le-au cucerit. «Războiul rece», care a durat aproape cincizeci de ani, a secționat vechea Europă prin chiar inima ei, iar cicatricea acestei secționări dureroase e vizibilă nu numai în molozul lăsat de Zidul Berlinului, ci și în niște mentalități reziduale. Câte cortine vor trebui să fie ridicate, de către brațul vânjos, indiferent și teribil de capricios al Istoriei, pentru ca piesa modernă a Europei să se joace pe o singură scenă? Și, apoi, ce va fi această piesă: o tragedie antică, o dramă burgheză, un vodevil, sau o farsă grotescă a ceea ce se numește «teatrul absurdului»?
În 1946, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, gânditorul german Karl Jaspers a dat o definiție filosofică a europenismului. Pornind de la întrebarea: «Ce este Europa?», el a încercat să facă «o construcție în jurul a trei cuvinte: libertate, istorie, știință». în legătură cu primul termen, Jaspers remarcă două aspecte europene ale libertății: viața ca sumă de polarități și viața ca angajare în situații limită. «Pentru fiecare luare de poziție spune filosoful Europa și-a desfășurat ea însăși poziție contrară. Singura sa specificitate rămâne poate numai aceea că, pentru ea, totul este posibil.» Întreaga existență a Europei este dialectică. [ ] Europa își trădează propria sa libertate atunci când iese din axul polarităților, atunci când se liniștește, fie în sânul unei ordini care-și uită limitele, fie în atitudini extreme ce neagă orice ordine. Dimpotrivă, Europa e prezentă ca ea însăși ori de câte ori este deschisă, liberă în tensiunea contrariilor, conservându-și posibilitățile și reînnoindu-se fără încetare din sursa ei vie, imprevizibil creatoare». între polaritățile europene Jaspers citează: autoritate/ critică liberă, Antichitate/ Creștinism, biserică/ stat, Catolicism/ Protestantism, știință/ credință, tehnică/ religie etc. și conchide: «Profunzime sfâșiată. Europeanul trece prin disperare pentru a ajunge la o nouă încredere, prin nihilism pentru a ajunge la o conștiință fundată pe ființă».
Istoria, al doilea termen al «construcției» lui Jaspers, se înrădăcinează în experiența libertății: «Cum libertatea nu este niciodată atinsă de toți, și cum, prin urmare, în sens occidental, ea nu este atinsă de nimeni, istoria e necesară pentru căutarea libertății. Ea e lupta conștientă pentru libertate. [ ] Numai în Europa nevoia de libertate a produs istoria ca o mișcare de cucerire a libertății politice. [ ] Numai în Europa există o știință a istoriei și o filosofie a istoriei».
În fine, libertatea reclamă știința, nu ca teorie pură, nici ca tehnică, nici ca joc al gândirii, ci ca «voință absolută, universală, de a ști tot ce poate fi știut. [ ] Cunoașterea devine un asalt împotriva lui Dumnezeu. [ ] Știința eliberează, dar e vorba mai ales de libertatea interioară care consistă într-o uniune plină de iubire cu realitatea. Acesta e scopul științei. Dar, în același timp, știința dilată conștiința răului, a intolerabilului [ ] Așadar, cele trei elemente ale Europei: libertate, istorie, știință, fac ca Europa să nu poată cunoaște nici un fel de împlinire. Ceea ce face ca șansele noastre să fie mereu reînnoite. în Europa, temporalitatea există cu adevărat».
E ușor de observat că o asemenea definiție invită la o profundă meditație asupra viitorului Europei. Un parlament european, o economie capitalistă europeană, o monedă unică, și multe alte realități unificatoare, încă nu sunt totuși în stare să asigure o Europă unită și, cu atât mai puțin, unitară. Oare această dorință de unitate europeană va fi mai ușor de realizat în cadrul unei societăți prospere de tip liberal-capitalist, în structura unui stat de drept, decât cea care a fost încercată (cu ce preț degradant!) în utopia comunistă, în cadrul unei societăți care uniformiza totul la nivelul mizeriei economice și morale?
La întrebarea de bun-simț, pusă nu numai o singură dată: «Câte Europe există în Europa?», s-a răspuns printr-o propoziție la fel de comună: Nu poate exista decât o Europă a diferențelor, expresie care-i satisface atât pe susținătorii identităților culturale, atenți la valori integratoare, cât și pe partizanii suveranităților statale, mult mai preocupați de identitățile etnice. și unii, și alții își dau seama că viitorul Europei depinde de cristalizarea unei conștiințe europene care, la rândul ei, implică o radicală transformare a mentalităților. Din păcate, diferențele regionale sunt încă în vigoare, iar epitetele cu iz istoric și geografic cum ar fi: bizantin, balcanic etc. capătă în gura tuturora diverse sensuri, peiorative sau laudative. Fiecare popor din Europa posedă un ego aproape autarhic, sensibilizat de o adevărată alergie în fața lui alter. Istoriile naționale întrețin mituri puternice, împlântate în subconștientul colectiv, care sunt departe de a se veșteji. Acesta va fi, probabil, principalul obstacol în calea unei unificări reale. Orice complex socio-istoric popor-limbă-cultură-stat este un unicat, mereu diferit în funcție de o geopolitică inevitabilă. Uniunea Europeană nu are șanse de izbândă, cât timp va fi gândită ca o «rețetă universală», aplicabilă deopotrivă în Peninsula Iberică și în Peninsula Balcanică. Limba, tradiția, cultura sunt forțe vii, hrănitoare de comportament istoric, care asemenea țărânii de pe rădăcinile plantelor nu pot fi îndepărtate forțat, fără a leza niște interese vitale.
Nimeni nu se îndoiește că, pe plan continental, extinderea concepției occidentale despre Europa de mâine asupra Răsăritului european va servi păcii și unității atât de mult dorite de toate popoarele acestui continent, mai puțin cele încă prizoniere ale uriașei forțe în descompunere a fostului imperiu sovietic. Întrebarea este însă, dacă alături de mecanismele politice, economice, legislative europene o «structură europeană de securitate» (concept lansat recent la Strasbourg) n-ar avea, pe plan mondial, efecte contrare ideii de unitate și armonie globală. O asemenea «structură» ar servi, poate, Europei în dorința ei de «integrare», dar, totodată, ar putea să producă încă o scindare a lumii moderne: o nouă cortină, de astă dată «o cortină de apă» (care ar fi Atlanticul) ar putea să separe cele două jumătăți, de vârste istorice atât de diferite, ale Terrei. Exemplul federalist al Statelor Unite să ducă, oare, la construcția unei Europe anti-americane?
Tot ce se poate spune cu certitudine, deocamdată, despre ideea Uniunii Europene este că ea se profilează, din ce în ce mai evident, la orizont. Numai că orizontul nu poate fi decât ceea ce este: adică o limită a vederii noastre, care se mișcă și se modifică o dată cu noi înșine.