Rândurile ce urmează nu pot să fie decât o cronică sentimentală. Răsfoind azi două din cărțile poetului antologia de traduceri din lirica universală (Cf. Ion Pillat: Opere, vol. IV, Editura Eminescu, 1988) șiPortrete lirice (Editura pentru Literatură Universală, 1969), mă simt invadat de toate amintirile mele din ultimele clase de liceu, când adolescența mea flămândă de cunoaștere și setoasă de poezie lua primul contact substanțial cu poezia universală. De fapt, nu era vorba de poezia lumii, în ansamblu, ci doar de un tablou reprezentativ al liricii europene. Scriu «europene», deoarece îmi aduc aminte foarte bine prezența poeților americani a scăpat complet atenției mele juvenile, fascinată de variata contribuție a poeților de pe bătrânul nostru continent.
Această poezie europeană mi s-a părut atunci atât de diversă, încât a răsturnat complet imaginea pe care o aveam, în acei ani, despre poezie, imagine bazată exclusiv pe cunoașterea liricii românești. Gustul meu era încă limitat, neformat, lipsit de aproape orice rafinament; poate tocmai de aceea, tabloul liricii europene mi s-a impus, aproape cu brutalitate, ca adevărata față a poeziei în general. Miracol destul de «pestriț» (ca să zic așa), strălucind prin aportul personal, atât de diferit, al marilor poeți! Am simțit încă de la început acest lucru, ca pe o favoare, pe care socoteam că n-o merit: era splendida lecție de poezie pe care mi-o preda omul de cultură și poetul Ion Pillat.
Am fost frapat, deopotrivă, de informațiile extrem de diverse și prețioase pe care exegetul mi le prezenta în «portretele» sale admirabile, precum și de contactul direct uluitor în multe privințe cu textele: învățam pe viu și mă delectam. Unele surprize, complet uitate, iată-le țâșnesc acum, scoțând din adâncul slabei mele memorii, în același timp, voluptatea lecturilor și emoția «descoperirilor» care le însoțea. Dar aș putea, oare, să le enumăr azi pe toate? Pentru prima dată, auzeam de poezia pură și copleșind total recepția mea de adolescent aflam că poetul Ion Pillat apreciază acest tip de lirism la fabulistul La Fontaine! Nu știam absolut nimic despre fanteziștii francezi, și iată îi vedeam asociați indisolubil de tradiția propriei culturi! Ce revelatoare lumină a aruncat un citat din Victor Hugo (de fapt, erau doar trei versuri: Je mis un bonnet rouge au vieux dictionnaire, sau: Jai de la périphrase écrasé les spirales, sau: Guerre à la rhétorique et paix à la syntaxe) asupra înțelegerii mele, destul de confuze până atunci, a ceea ce putea să fi fost «la bataille dHernani», adică revoluția (termen pe care nu-l agream deloc!) săvârșită de marele poet în lirica și teatrul culturii sale! Pentru prima dată mi se atrăgea atenția asupra unui fapt care, mai târziu, a devenit un loc comun al criticii de poezie: valoarea poetică a tragediilor lui Racine. Pentru prima dată luam cunoștință de Francis Jammes, poetul naivității (autentice sau simulate), pe care nici măcar azi nu-l pot încadra pe deplin în istoria poeziei galice. Pentru prima dată deveneam receptiv la influențele reciproce între poeți (adevăr care azi se traduce, pentru mine, în axioma «poezia se hrănește cu poezie» și prin conceptul de «intertextualitate»), observând cum transparența liricii egeice a lui Ion Pillat își află un precursor în versurile lui Jean Moréas!
Eram elev în clasa VIII de liceu, tradusesem câte ceva din franceză și germană, și, bineînțeles, se nășteau și primele mele nedumeriri. De pildă: De ce Ion Pillat, care tălmăcise atât de mult din Baudelaire, n-a tradus și poemul «Une charogne»? (Peste ani de zile, aveam să aflu că nici germanul Stefan George, care transpusese în nemțește Florile răului, nu-l tradusese!) Atunci, pentru prima dată am înregistrat trecerea liricii germane de la Romantismul setos de elanuri infinite la Clasicismul, bine strunit, al unor George sau von Hofmannsthal. De la Ion Pillat am învățat, de asemenea, pe vremea când nu știam să prețuiesc îndeajuns un atare câștig, că un cuvânt, desprins din contextul unui vers, trebuie să fie receptat uneori ca un fulger care aruncă, brusc, o lumină teribilă asupra unui întreg poem: din rândurile pe care, cu o finețe de critic extrem de modern al liricii, le consacra celor două cuvinte vivants și confuses din primele versuri ale sonetului baudelairian «Correspondances»: La nature est un temple oú les vivants piliers/ Laissent parfois sortir de confuses paroles.
Din păcate, memoria mea e prea neajutorată, totuși, pentru a dezgropa toate emoțiile acelor lecturi absolut fascinante! De altfel, multe din ele au fost prea grăbite, au venit asupră-mi prea subit, ca să se poată fixa. Era ca și cum mi se deschideau în fugă niște sipete pline cu pietre prețioase, iar ochiul meu orbit nu putea să rețină decât strălucirea și formele lor indescriptibile.
Adevărate revelații, pe cât de surprinzătoare pe atât de contrariante, din lirica europeană au fost, pentru mine, atunci, marile poeme Anabasis de Saint-John Perse și Waste Land de T. S. Eliot. Prima impresie a fost de totală uluire, de refuz aproape categoric, de extremă dificultate în a le recepta. Vechiul «canon» al poeziei era, dintr-o dată, răsturnat și călcat în picioare! Modernitatea lor mi se impunea ca ceva «barbar». Astăzi, există un termen pentru a indica acest tip de lirism (care nu este chiar de ultimă oră!) conceptul de antipoezie. A trebuit să le citesc de mai multe ori, în românește, pentru ca, treptat, gustul meu să accepte ultragiul la care era supus. Fără îndoială, a fost cea mai decisivă experiență a tinereții mele, încă neeliberată de judecățile și prejudecățile școlărești. Momentul în care am izbutit «să mă împac», oarecum resemnat, cu realitatea lor estetică, l-am resimțit ca pe o mare biruință asupră-mi.
Lectura celor două cărți ale lui Ion Pillat m-a pregătit pentru o altă înțelegere și degustare a poeziei românești. Brazdele culturii mele poetice, adânc trasate de Eminescu și, apoi, de poeții semănătoriști, erau stropite acum cu un fel de rouă sălbatică, adusă de pe alte meleaguri, de o adevărată furtună culturală! Acestei împrospătări a viziunii mele despre poezie i s-au oferit, nu peste mult, paginile călinesciene dinIstoria literaturii române de la origini până în prezent, care aveau să completeze etapele unei inițieri fundamentale. G. Călinescu avea să mă conducă pe drumul unei largi receptări a poeziei românești: de la preferința pentru Arghezi și Ion Barbu (factor important în aprecierea multor traduceri ale lui Ion Pillat) aveam să ajung la Bacovia și Blaga, încheind o reală și cuprinzătoare asimilare a valorilor poetice autohtone.
Lecția lui Ion Pillat a fost însă cea mai fecundă, îndeosebi datorită faptului că prezentarea poeților în Portrete lirice era însoțită de o punere în contact direct cu textele înseși ale liricii moderne europene. Atunci, pentru prima dată, mi-am dat seama că poezia, în ceea ce poate avea ea mai intim, nu poți s-o cunoști și s-o apreciezi pe deplin fără efortul de a o traduce în limba ta. Descoperirea acestui imperativ a fost, pentru mine, capitală. Numai tentativa de a străpunge zidul ce desparte două limbi poetice grație unui adevărat efort de passe muraille, poate să transporte valorile artistice dintr-un spațiu de cultură în alt spațiu de cultură. Acesta este motivul pentru care, hrănit ani de zile cu acele încântătoare pagini de exegeză și, totodată, de restituire în română a poeziei universale, îl consider pe Ion Pillat drept adevăratul meu profesor de poezie. Cu ajutorul lui am reușit să devin conștient că există un întreg câmp cultural, al Europei, variat de la un popor la altul, și că valorile autohtone nu-și confirmă prezența specifică decât în limitele acestui climat, adică prin integrarea în ceea ce Goethe a numit Weltliteratur. Poetul și exegetul, și traducătorul de poezie, a fost, pentru mine, primul mare european care m-a pus în legătură nemijlocită cu un patrimoniu de o extremă bogăție și fecunditate.