Timpul trait se fragmenteaza in momente, spatiul trait se delimiteaza in locuri: loc, locuinta, localitate etc. Numai Euclid, si figurile sale geometrice, exista in spatiul uniform, mereu egal cu sine, abstras oricarui reper. Noi, oamenii, traim in locuri diferite, cu nume proprii, care arata ca, existential vorbind, intinderea calitatea definitorie a spatiului nu este omogena, ci «colorata», diversificata la extrem, in functie de afectivitatea noastra.
Dar chiar si geometrul aceasta fiinta care pare stapåna pe spatiu si sustrasa timpului creeaza fara sa vrea locuri: triunghiul, de exemplu, este un loc inchis de trei linii, care beneficiaza de anumite proprietati. In sensul acesta, sintagma «loc geometric» pare a fi o frumoasa tautologie.
Daca ar fi sa-l credem pe filosof (pe Bergson, de pilda), spatiul ar intra mereu in conflict tacit cu timpul: primul serveste inteligenta, al doilea intuitia; primul are ceva din soliditatea corpurilor care-l «compun», al doilea se prevaleaza de virtutea fluida a evenimentelor care-l definesc. In realitate, cele doua forme apriorice ale constiintei noastre conlucreaza. Cånd, de pilda, zicem ca un anumit eveniment (termen cu dimensiune exclusiv temporala) «a avut loc», limbajul divulga aceasta complicitate timp / spatiu. Nimic nu se petrece in timp, fara a se situa undeva in spatiu. De altfel, in-tr-o anumita conceptie, «loc» inseamna «ocazie»: donner lieu semnifica, pentru francezi, «a furniza ocazia». Iar noi, de asemenea, spunem «nu e loc pentru asa ceva», in sensul ca momentul respectiv nu este favorabil unei anumite actiuni.
Pentru vechii greci, «locul» nu marca numai un punct determinant al spatiului real, ci si un punct ca sa zic asa abstract, al spatiului fictiv al limbajului: topos inseamna totodata o tema de discutie, adica un ansamblu verbal care se sustrage fluxului vorbirii, un punct asupra caruia discursul se fixeaza, se aplica. «A tine locul cuiva» nu vrea sa spuna doar a ocupa suprafata destinata cuiva, ci si a-l suplini ca functie: este sensul derivat al unor cuvinte ca «loctiitor», «locotenent» etc. Tot in spatiul fictiv al limbajului trebuie cautat intelesul sintagmei «loc comun». Dupa cum tot aici trebuie identificat sensul unei expresii ca «el vorbea in loc sa asculte». Intrepatrunderea difuza timp/spatiu este greu de analizat intr-o combinatie precum «in primul rånd». Am impresia ca toate expresiile care vizeaza ordinea se situeaza deopotriva in fluxul temporal si in statica spatiala.
Romanii credeau ca fiecare «loc» isi are zeul sau (genius loci) caruia ii aduceau ofrande pentru a-i cåstiga bunavointa. Imuna la mitologie, gåndirea moderna de tip rational-pozitivist a facut din spatiu o simpla intindere, toate lucrurile decupåndu-se pe fondul ei ca obiecte, ca res extensa. Utilizånd aceasta notiune, Descartes, cel dintåi, a despuiat spatiul de invelisul viu, fierbinte, specific fiecarui «loc» in parte: l-a definit ca forma goala, ca simplu recipient. Ceea ce l-a obligat pe Kant zic eu sa faca din el, dar si din timp, un cadru aprioric al gåndirii noastre. Dar oare nu inseamna aceasta ca noi nu putem avea nicidecum experienta spatiului ca atare? De indata ce-l traim, de indata ce-l experimentam, spatiul se transforma intr-o multime de «locuri», fiecare din acestea avånd culoarea proprie, gust propriu, pondere proprie; fiecare «continånd» un eveniment, real sau imaginar, al vietii noastre: loc al iubirii, loc al intålnirii, loc de nastere, loc al mortii, loc sacru, loc public etc. Astfel, memoria noastra, plina påna la refuz de asemenea «obiecte de gåndire», rezista scurgerii implacabile a timpului. Spatiul, in general, este anonim, si fara chip. «Locul» (care este intotdeauna o figura) ii da un nume, un continut, o finalitate.
Daca orice «loc» este un depozit de «momente» temporale, inseamna ca titlul operei capitale a lui Proust (In cautarea timpului pierdut) indica, de fapt, o explorare spatiala: regasirea locurilor in care diversele personaje ale romanului au evoluat cåndva, locuri in care trecutul s-a depus, solidificat, si poate fi recuperat. Timpul consuma; spatiul conserva cenusa momentelor in urne funerare numite locuri.
CONSTANTIN }OIU
Biologia locului
Cånd cineva este neaståmparat, agitat, sau incalca unele conventii sociale, ii spui stai locului! sau sezi locului!, dupa tinut, sau stai la locul tau. Este o injonctiune des intålnita si care, totdeauna, dupa ce mai crescusem, ma ofensa, trimitåndu-ma, undeva, unde viata nu mi-ar fi convenit. Putea sa fie cine stie unde. In orice caz, expresia imi dadea clar de inteles c-as fi uzurpat ceva, o pozitie, ceva ce nu mi-ar fi fost potrivit. Mai era, apoi, cealalta expresie: fii la locul tau, adica, sa nu umbli in alta parte decåt in aceea rezervata tie. De cine? De aici incepea ofensa. Acest cuvånt, acest substantiv, loc, locul, este unul dintre cele mai vechi din limba noastra. El provine de la latini si, in autenticitate, nici o tara de origine latina nu ne intrece. E drept, ca luaram de la altii multe cuvinte. E drept ca }ara Romåneasca, necivilizata, uscata precum un burete, sugea cu nemiluita, de la toti, notiuni, cuvinte, substantivele de baza in primul rånd ale civilizatiei apusene. In al doilea rånd, pe atunci, ea nici nu prea exista. Un catalog de cuvinte, in plin exercitiu, aveam si noi, din nastere sau dobåndite. {tiai? Bine. Nu stiai? La oi!
Cum intra la noi, in vorbire, locul asta? In primul rånd ca ne apartinea. Nu stiu cum se spunea inainte de venirea romanilor. Dar dupa venirea lor, localnicul il accepta imediat, locul adica, mai ales ca-l pierduse intre timp. Sa ne inchipuim niste soldati romani, miles romanus, care, ajunsi in Dacia, si inaintånd in ea, intre o batalie si alta, intre un mars si altul, luau repaus, si ce sa faca ei in repaus? Jucau risca. Cred ca påna la barbut mai avea sa treaca ceva timp. Vasazica se asezau pe jos, roata, si, zvårrr, paraua in sus, cap sau pajura. La un moment dat, pe cåte un miles gloriosus il taia p… taman in mijlocul jocului. Abia stråmbåndu-se, soldatul se adresa la repezeala unui camarad de-alaturi, neincercat de necesitatea respectiva, zicåndu-i: «Caius, tine-mi, tu, locu’ påna ma-ntorc.» Sau daca vreun alt miles, daca vreunul din ei se decava si vroia si el sa participe la risca incinsa, se lasa pe vine si le zicea: «Faceti-mi, ma, si mie un loc.» Asa inaintaram noi påna la Arghezi: «Sici, zisera cei cu Bei / Nu se prinde ca te-am vazutara cåtestrei» etc.
*
Toate animalele din lume isi marcheaza teritoriile prin diverse substante sau lichide ale lor, locurile pe care traiesc, se hranesc si se-nmultesc. Istoria biologiei umane, ca si a zoologiei in general, este lupta inversunata de a ocupa un loc al tau si de a-l exploata din toate punctele de vedere. Cuceririle omenesti, de cånd exista speta noastra, s-au folosit de cele mai felurite si neasteptate pretexte, pentru a masca ceea ce era esential in existenta lor. Locul de nastere, de trai si de asigurare a continuitatii speciei. Invingea cel mai tare. O scuza naturala pentru a se cåstiga unele locuri mai intinse pentru populatiile mai numeroase si mai importante, a fost declararea pe fata a nevoii de spatiu vital. Lasånd politica la o parte, pretentia aceasta de loc vital este perfect naturala si ea se manifesta la nivelul natiunilor mai puternice, traind in spatii reduse. Japonezii aveau nevoie de mai multe locuri, locuind pe un teritoriu båntuit de cutremure. Locuri pustii, din Manciuria påna in Australia. Intervine insa morala, intervin aliantele, intervine si religia, intervin tratatele, pe baza tot de forta, si, in cele din urma, biruit, ramåi la locul tau.
Cer iertare, dar asa se intåmpla si cu cåinii, cu haitele lor organizate. {i ei isi marcheaza cu multa råvna teritoriile. Am descris odata o batalie cråncena, care s-a dat in jurul unei gropi de gunoi, de fapt, un ring de beton, de gunoi, in Balta Alba, la o ora tårzie din noapte. Am asistat la muscaturi si latraturi cumplite, påna cånd intr-o seara, facåndu-mi rondul, am constatat ca mult disputatul ring de gunoi cazuse acum definitiv in stapånirea celor mai puternici si mai coltosi dulai. Potaile o luasera la fuga. Cautånd si ele niste locuri mai mici, pe masura lor.
Napoleon era convins ca va pune måna pe Waterloo, locul stategic ideal, asemanator altora, unde daduse atåtea lovituri. Al naibii Wellington si maresalul Blücher si tradatorul asta de Grouchy
Dar altceva voiam sa spun. Pe vremuri, cånd eram elev la liceul «Dr Ioan Mesota» din Brasov, am fost scos la tabla de un profesor foarte uråcios, sa spun care este gradul cel mai important in limba latina pentru cuvåntul inferior. Cu un elan prostesc, am si strigat: inferiorimus! Profesorul, sadic, bucuros de boacana mea, måråi dusmanos la mine: infimus!, si trei, baietica, mars la locul tau!
Niciodata nu mai patisem o asemenea rusine, nu ma simtisem atåt de jignit. Mars la locul tau! Ce vizuina, ce scorbura de ignorant o mai fi fost si acesta? Cele mai mari erori nu se uita, cånd amorul tau propriu este grav atins. Sunt si astazi nopti de cosmar, cånd ma indrept spre un loc sau caut un loc in care un glas rau, batjocoritor, imi tot repeta: infimus, infimus, infimus