Surori siameze complice ca forme a priori ale constiintei la Kant, spatiul si timpul devin, o data cu unii gånditori moderni, frati inamici. Rivalitatea lor fusese indicata inca de Bergson, care sustine ca inteligenta nu poate aprehenda durata intuitiva a trairii decåt spatializånd-o. Dar aceasta rivalitate s-a vadit indeosebi pentru cercetatorii domeniului imaginarului, a functiei de plazmuire fantastica a spiritului.
Simpla observatie ne arata ca in vreme ce perceptia cere un lent proces de elaborare temporala, lucrurile din vis, de pilda, ni se propun cu o fulguranta ametitoare. Alain remarcase mai demult: «Orice schimbare in lucrurile reale presupune un travaliu care se reduce in fond la o deplasare. Lucrurile imaginare, insa, abia se deplaseaza, asa cum se vede in basme: un palat apare si dispare, ca la un semn de bagheta » Aceasta aparitie si disparitie nu se poate realiza decåt in spatiu, iar ea are o alta viteza de desfasurare decåt mersul laborios al existentei reale.
De aici rezulta, mai recent, o critica sustinuta a conceptiei lui Bergson, care asimileaza fulguratia onirica sau fantastica duratei concrete. In realitate, insa, aceasta durata este ca si «dizolvata» in vise si in deliruri. Este clar ca, in materie de imaginar, spatiul prezinta o categorica prioritate fata de timp: durata devine si trece; spre deosebire de ea, spatiul fixeaza ima-ginea. Evolutia nu poate fi creatoare pentru a pastra chiar termenii bergsonieni decåt daca inceteaza de a evolua. «Libertatea este un repaos, lux suprem care dejoaca destinul», scrie Gilbert Durand (Cf. Les structures anthropologiques de limaginaire, Bordas, Paris, 1969, p. 464).
Daca nu exista, asadar, un privilegiu ontologic al timpului, in schimb acest privilegiu trebuie acordat spatiului, domeniul in care se produce si infloreste activitatea imaginarului. In sensul acesta, imaginarul este un anti-destin: rolul sau este de «a ameliora lumea», si se manifesta prin ceea ce Durand numeste eufemizare. Acelasi autor precizeaza ca «senzorium»-ul general al functiei fantastice este spatiul, si nicidecum timpul. Nu exista intuitie decåt a imaginilor, in cadrul spatial. Calitatile acestuia, acelea care asigura posibilitatea eufemizarii, rezida in capacitatea de aprehensiune si asimilare la distanta: o dovedesc viziunea, auditia, limbajul. A stapåni distanta iata virtutea magica a spatiului.
Privit in perspectiva imaginarului, spatiul fizic, geometric, devine spatiu inconografic pur, acela care se manifesta in delir, in vis, in psihoza; adica un super-spatiu subiectiv (pe care Sartre, de pilda, il socoteste mai euclidian decåt spatiul perceptiv). Este, in fond, acel spatiu poetic de care vorbeste Gaston Bachelard si al carui rol este tocmai de a «de-temporaliza» timpul: in cadrul acestui spatiu, «distanta temporala se sterge, iar orizontul are tot atåta existenta ca si centrul» (Cf. Poétique de lEspace, P.U.F., Paris, 1957, p. 184). In aceasta carte, autorul scrie: «Uneori credem ca ne cunoastem in timp, cånd de fapt nu cunoastem decåt o suita de fixari in spatiu a stabilitatii Fiintei, o fiinta care nu vrea sa se scurga, care chiar in trecutul plecat in cautarea timpului pierdut, vrea sa suspende zborul timpului. In aceste mii de alveole, spatiul tine de timp comprimat» (p. 184). Asadar, spatiul este o adevarata «rezerva de eternitate impotriva timpului», cum zice Durand. Faptul acesta o face pe Marie Bonaparte, celebra psihanalista, sa sustina: «Spatiul este prietenul nostru; el este atmosfera noastra spirituala, spre deosebire de el, timpul consuma.»
Consacrånd un numar al revistei Secolul 20 problematicii locului, am vrut sa punem in lumina clara tocmai aceasta sarcina de misterioasa, aproape inefabila participare la diverse forme ale spatiului, cu care activitatea imaginara ne smulge din realitatea rigida si terna, pentru a ne aseza in intimitatea unei alte lumi. Orice punct al intinderii care e chemata sa defineasca corpurile, ca res extensa poate fi investit cu o alta dimensiune, gratie imaginii care-l propune. Mai mult chiar: realitatea fictiva a operei de arta se concretizeaza exclusiv plastic, adica prin enumerare de reprezentari vizuale. Nu se vorbeste azi, in mod curent, in critica literara, despre «universul imaginar» al poeziei? Suma de elemente figurale pe care le utilizeaza poetul constituie aceasta «lume» care, påna la urma, il particularizeaza pe fiecare creator. Ceea ce defineste acest «taråm de mijloc», care este limbajul, consta in aria vasta a retoricii care adaposteste toate figurile de stil. Dar exista o mie si unul de locuri, de topoi, care marcheaza spatiul imaginarului: fiecare realitate spirituala isi are un fel de «loc geometric» al ei, in care se intålnesc, parca exorcizate, toate elementele care o circumscriu. Ce este, de pilda, lumea (die Welt) pentru Heidegger, daca nu un loc privilegiat, acela in care totalitatea lucrurilor cheama laolalta cerul si pamåntul, muritorii si zeii, adica Tetrada (das Geviert) ce defineste orice opera de arta? Fixåndu-ne atentia intr-o imagine, pe care o sustragem flu-xului devorator al timpului, noi avem posibilitatea de a face din orice punct al spatiului un anume loc, incarcat de gratie si mister, sau dimpotriva generator de oroare: un oras, o casa, o strada, o fotografie, un text, o figura de stil, fiecare din acestea poate fi pentru noi un acasa in care, sentimental vorbind, sa locuim. Spre deosebire de universul fizic al omului de stiinta, care cu spiritul sau analitic si rece sterilizeaza orice obiect, orice intindere, lumea in care traieste omul obisnuit este o imensa topografie afectiva, un atlas miraculos in care nordul si sudul, estul si vestul, susul si josul, stånga si dreapta etc. capata, diferentiate, valori vitale.
In sensul acesta, intreg domeniul imaginarului, in care imaginile obiectelor se constituie ca simboluri, si functioneaza ca mituri, poate fi socotit ca un inepuizabil locus poeticus: taråm al functiei creatoare a fanteziei care ne rapeste de sub tirania fatala a timpului.
Exista, insa, un spatiu ca sa zic asa: concret, intrucåt se propune simturilor noastre care este tegumentul terestru, spatiul geografic propriu-zis, in care nu ne intålnim cu personajele fictive ale imaginatiei noastre, ci cu multiforma fiinta careia-i apartinem cu totii, Natura, si cu care marunta noastra natura de cuceritori intra, fatalmente, in conflict. Ecologia este povestea acestei drame, a carei problematica n-o putem ocoli. In ce masura acest spatiu real isi mai poate salvgarda poezia sa nativa, a carei amenintare accentuata o data cu victoriile civilizatiei se intoarce ca o teribila amenintare chiar impotriva noastra? Mileniul care vine va fi «locul» obligat sa dea raspuns acestei intrebari.