De la liberal-democrații pașoptiști, în percepția cărora termenii patrie și umanitate erau complementari și unitarismul național nu contrazicea aspirația la o federație de popoare liber asociate, până la căderea zidului Berlinului și după, europenismul a avut coerent printre români un remarcabil curs, încarnat și înnobilat mai ales în «faza eroică» a Gestei europene de spirite privilegiate precum Grigore Gafencu, Gabriel Bădărău, Leontin-Jean Constantinescu și George Ciorănescu, protagoniști itineranți ai mișcării militante pentru unificarea Europei în întregimea ei.
În timp ce Altiero Spinelli lansa celebrul manifest Pentru o Europă liberă și unită, care marca trecerea federalismului de la stadiul de proiect utopic la acela de program de acțiune, într-un moment când totul părea să-l conteste, Grigore Gafencu formula și el crezul conform căruia unitatea Europei rămânea unica finalitate concordantă configurației, istoriei și spiritului ei.
Substituind ordinei de drept domnia subversiunii, acordurile de la München și Moscova deschiseseră porțile dezordinii și ale războiului, inaugurând era loviturilor de forță, a împărțirilor arbitrare, a «arbitrajului» nesolicitat, a asocierilor impuse.
Țările Bătrânului Continent anticipa Gafencu în Préliminaires à la guerre de l’Est un viitor încă neprefigurat «nu vor mai putea concepe marea politică decât în uniune: Europa va redeveni suportul și garanția lor, supremă justificare a liberei lor existențe».
Confirmat în previziuni și așteptări de căderea fascismului și, postum, și de aceea a comunismului, el scria în epocă: «Europa nu poate fi un instrument de dominație mondială în mâinile unei puteri continentale; ea nu poate fi nici supusă, total sau în parte, dominației unei puteri exterioare sau periferice.
Unitatea ei politică nu se poate întemeia în afara unității ei spirituale și morale, a principiilor etice, a regulilor ei de drept, a convingerilor ei religioase, a valorilor ei cărora toți europenii le sunt atașați».
Criza însăși a continentului îi apărea susceptibilă să conducă la renașterea spectaculoasă a ideii europene. El îi și vedea popoarele prăznuindu-i resurecția și stăruia ca nici unul să nu fie exclus de la reîntemeiere.
Provenit dintr-o țară care plătise un preț tragic de sânge și lacrimi «soluțiilor de moarte», era convins că poporul său se va simți atras de o ordine pe care o iubise, o apărase și dorise statornic să o servească. Reintegrarea sa într-o astfel de ordine i se prezenta ca expresie a unei adeziuni de substanță.
Niciodată apartenența la o aceeași comunitate nu fusese simțită mai atașant de popoare și, îndeosebi, de cele definite «limitrofe», ca după eliberarea din coșmarul fascist. O emoție istorică similară vor fi încercat ele, cu certitudine, și în momentul ieșirii din coșmarul comunist. Gafencu a preanunțat ambele momente prin întreaga sa gândire politică dar și într-o profetică notă de jurnal din 16 iunie 1946:
«Jumătate din Europa nu e pierdută. Nu au păstrat-o germanii. Nu o vor păstra nici sovieticii. Vom revedea țara noastră».
Ambasador itinerant acreditat de istoria cea mai bună a patriei sale, el cultivă din Elveția contacte cu lideri politici cu un rol eminent în bătălia pentru Europa, cu Georges Bidault și cu Winston Churchill, care-i consolidează convingerea că «unirea pacifică a popoarelor libere și democratice» va fi curând istorie. Conferențiază la Geneva, Basel Neuchâtel, Zürich și Florența, propunând pentru «dificila pace de mâine», soluția federalistă.
Într-o asemenea ordine care nu poate fi proiectată decât în ansamblul ei, aportul statelor din Est, inclusiv al României, nu poate lipsi: «Misiunea românilor de pretutindeni este, înainte de orice, aceea de a recunoaște preceptele și principiile unei adevărate păci europene; de a arăta Europei că ea nu poate fi salvată decât în întregimea ei»; de a demonstra prin conduita lor că «România face parte integrantă pe plan politic, economic și moral din geografia și din civilizația europeană».
La Montreux, printre animatorii primului congres al Uniunii Europene a Federaliștilor (UEF), Gafencu rostește, confirmat de rezoluțiile lui, memorabila frază: «Până acum, federalismul a fost o idee, el trebuie să devină o politică».
Ca european din Est, el aducea apoi un superb omagiu ideii de uniune europeană care reunea în Congresul Europei de la Haga o mie de personalități, remarcând în ședința inaugurală din 7 mai 1948 că «nu există mai multe feluri de europeni, după suferințele pe care țările lor le îndură și luptele pe care ei le au de susținut» și că «ar fi nu numai nedrept, dar și extrem de prejudiciabil pentru cauza Europei dacă națiunile cele mai expuse loviturilor destinului, s-ar vedea private de suportul ideii europene care le servește ca ultim refugiu și ultimă speranță. Deoarece nu există decât o singură Europă; chiar atunci când trupul ei e mutilat și divizat, gândul care ne conduce spre ea e unul și indivizibil. Europa nu poate renaște la o viață nouă la Vest dacă ea moare la Est; ea nu-și poate regăsi sănătatea, măreția și forțele noi decât în cadrul limitelor sale naturale».
La Haga, Gafencu exprima sentimentul profund al țării sale și al celor vecine, care-i împărtășeau destinul, afirmând solemn fidelitatea lor față de Europa, voința lor de a face parte integrantă dintr-o Europă unită. Efortul perseverent pentru a o crea se integra, pentru el, în marele curent care conduce lumea către o organizare universală, ideea de ordine apărată de Occident neputând fi concepută decât în termeni universali.
Reprezentanții țărilor din Est prezenți la diversele reuniuni paneuropene fuseseră asigurați că poarta viitoarei organizații continentale rămânea deschisă. Dar, observa el, acest lucru nu era suficient: «țările din Est, oricare ar fi dorințele lor de a fi și de a rămâne europene, nu vor putea trece prin această poartă atât timp cât va apăsa asupra lor teribila constrângere a unui regim totalitar. Un astfel de regim urmărește și oprimă spiritul european mai mult decât sentimentul național; suprimând întreaga libertate, zguduind temeliile ideii de drept și ale credinței religioase, el se înverșunează să ucidă în individ sentimentul apartenenței nu numai la o patrie, ci și, mai ales, la comunitatea europeană».
Așezată într-unul din punctele cele mai expuse ale continentului, România înregistrase dintotdeauna binele Istoriei ca expresie a suportului Europei. Numai împărțirea ei arbitrară antrenase pentru ea pierderea libertății și a independenței. Românii consideraseră ideea europeană ca o garanție de ordine și de libertate, cauza Europei unite fiind apărată printre ei și de precursori ca Aurel Popovici «apostolul federației dunărene», Take Ionescu care avertizase că răsturnările nu vor înceta decât o dată cu Statele Unite ale Europei, Titulescu care se consacrase securității colective și construirii unei ordini politice regionale prefederale, Iuliu Maniu, promotor consecvent al soluției federale ca unică salvatoare a Europei și a păcii.
Fidel acelorași tradiții politice și convins că realizarea Europei unite ar fi garantat statelor libere securitatea și celor aservite eliberarea, luând act de rezoluțiile Congresului de la Haga, Grigore Gafencu constituia «Gruparea Română pentru Europa unită». Acesta devenea imediat foarte activ, mari reuniuni internaționale precum Conferința economică de la Westminster din 1949, fiind remarcabil pregătită prin aportul unei «Secții de Studii pentru Țările din Est».
În februarie 1949, la Bruxelles, în reuniunea Consiliului Internațional al Mișcării Europene (ME), fondatorul «Grupării Române pentru Europa Unită» se pronunța ferm pentru ideea federală care «conținând un principiu de decizie și de forță, o limită pentru cei puternici și o protecție pentru cei slabi» i se părea deosebit de conformă nevoilor continentului.
Integrarea Germaniei într-o Europă unită i se prezenta ca «primul act pozitiv», de împlinit în vederea păcii. Pentru a uni continentul în însuși centrul lui, era necesară, pe lângă motivațiile rațiuni, și «o mare mișcare de generozitate și de încredere în Europa» care să asocieze strâns, printr-o terapie a reconcilierilor istorice, popoare îndelung «divizate de nenorocire».
Așa cum propusese în reuniunile Comitetului executiv al M.E., protecția cetățenilor lezați în drepturile și libertățile lor nu trebuia să se limiteze la țările care se angajaseră să se supună unei jurisdicții europene. O operă de justiție de o asemenea anvergură trebuia să urmărească «abuzul pretutindeni unde se manifestă și să condamne delictul contra conștiinței și a demnității umane nu numai acolo unde el este accidental ci și, mai mult încă, acolo unde el decurge dintr-un sistem de guvernare».
Ca purtător de cuvânt recunoscut al popoarelor din centrul și estul Europei, Gafencu semna, împreună cu alți participanți de dincolo de Cortina de Fier, declarația celui de-al doilea Congres al Europei de la Haga din 1953, prin care ele se angajau să-și aducă aportul la construcția Comunității Politice Europene Supranaționale și să urmărească solidar cu Occidentul eliberarea și integrarea întregii Europe. Ordineade drept a păcii trebuie să fie extinsă până la limitele orientale ale continentului, din momentul când ele coincideau cu acelea ale libertății.
La cererea conducătorilor M.E. și în special ai Comisiei sale pentru Europa Centrală și Orientală, Grigore Gafencu întreprinde la New York temeinice demersuri pentru o apropiere și o înțelegere între reprezentanți politici cehi și slovaci, croați, sloveni și sârbi, polonezi, între care se manifestă diviziuni și rivalități și care se reunesc bilunar la el, în Park Avenue 88, pentru a discuta problemele comune.
Definitorie pentru concepția sa europenistă este recomandarea pe care o face liderilor care i-au încredințat misiunea concilierii lor, dacă nu pot include mai mulți exponenți pentru un singur stat în conducerea M.E., să opteze pentru acela dintre ei care ar servi mai bine cauza Europei decât pe aceea a propriei țări.
Reuniunile continuă cu studii, proiecte și declarații comune de principiu. Diplomatul ține prelegeri, se bate pentru unitatea exilului și contra nefericitei idei, care circulă, că fiecare putere își are propria clientelă printre emigrațiile politice. U.E.F. îi cere să se facă purtătorul ei de cuvânt în America și să obțină suportul financiar al influentului Free Europe Group.
Substanța gândirii sale federaliste o fundamenta Gafencu pe solide temeiuri juridice și etico-politice atunci când propunea, la prima Conferință europeană a tinerilor asupra Europei Centrale și Orientale (Paris, 5-7 iunie 1953) nu o pace prin tranzacții, generatoare de noi conflicte, ci una întemeiată pe o ordine generală cu Europa întreagă ca obiectiv.
«Numai revendicând integral toate popoarele ce-i aparțin, trup și suflet, și proclamând sus și tare dreptul său de a le proteja» acentua el la reuniunea din 5 iulie 1954 a Comisiei pentru Europa Centrală și Orientală a M.E. «Europa își va putea păstra rangul său, apăra cauza și reuni forțele spirituale și materiale necesare spre a opune rezistență furtunii».
Împreună cu alți reprezentanți de frunte ai M.E., adresa, în numele aceleiași Comisii, o scrisoare președintelui Eisenhower și lui Churchill care, cu istorica declarație comună din 29 iunie 1954 alimentaseră puterea de rezistență a o sută de milioane de oprimați din Est, prin precizarea că SUA și Regatul Unit «nu vor fi părți în nici un acord sau tratat care ar confirma sau prelungi starea de aservire» a țărilor lor.
Ca lider al U.E.F. care accepta, în 1956, președinția în speranța evitării retragerii elementelor moderate, determina votarea următorului proiect de rezoluție: «Uniunea Europeană a Federaliștilor, atentă la dezvoltarea unei situații în care poate suna din nou ora Europei și credincioasă ideilor care au călăuzit-o întotdeauna, își va reînnoi eforturile pentru a-și îndeplini misiunea fără a se lăsa abătută de defecțiuni pe care le deplânge».
În același an, la cea de-a doua sesiune a Adunării Națiunilor Captive de la Strasbourg, observa, într-un bilanț al integrării că, fideli Europei, europenii Estului răspunseseră prezent încă de la Montreux și Haga. Remarca, de asemenea, întârzierea gravă a procesului unificării în raport cu calendarul prefixat și denaturarea lui în raport cu soluția federalistă supranațională.
Europa preconizată de el nu era o Europă-himeră ci o Europă unită, «principiu nou de putere, de ordine și de prestigiu». Reflecta atunci, asemeni lui Spinelli, la un apel suprem, de adresat «poporului european», sintagmă mazziniană care stârnise, cu mai bine de un secol în urmă, sarcasmele deplasate ale lui Marx.
Promotor fervent al «noului curs federalist» constând dintr-o acțiune politică incisivă și populară în favoarea convocării Constituantei și animator al «Congresului poporului european» era și Gabriel Bădărău, secretar general adjunct al U.E.F. și autor al unui proiect de statut al M.E.
Divizarea continentului justifica pe deplin, după Gafencu, atitudinea adoptată de exilații din Est, care protestau contra constrângerii pe care țările lor erau obligate să o suporte și proclamau apartenența lor la Europa. Ea îi permitea să denunțe și impostura unui așa numit «bloc răsăritean» grupare hibridă de guverne aservite și nu de popoare pe care Rusia sovietică înțelegea să o opună constituirii unei Europe libere. Prin acea impostură, Moscova încerca să ucidă de două ori acele popoare, încorporându-le forțat într-o lume străină și servindu-se de ele pentru a exercita presiuni asupra Occidentului spre a-l deturna de la politica de uniune. Prin amenințare întâi, sub masca unei ofensive de pace apoi, sovieticii semnalau că ei considerau M.E. ca pe o mișcare ostilă și agresivă îndreptată contra lor.
Profesiunea sa de credință europeană de la Strasbourg se încheiase cu o interpretare a rolului exilaților în victoria prefigurată a ideii europene, rol mai modest desigur, dar nu mai puțin semnificativ decât acela al europenilor, cetățeni ai unor state libere: «Întrucât noi aducem în lupta pentru apărarea Cauzei comune, o experiență dureroasă ( ), convingerea profundă că dincolo de orice considerație de război rece sau cald, Europa unită reprezintă în tulburarea vremurilor actuale, o indispensabilă soluție de ordine. Această ordine e necesară nu numai pentru a aduna forțe și a le opune unor ambiții și apetituri nedomolite, în ciuda aparențelor, și care nu încetează să spere că vor zdrobi într-o zi, sub povara lor, libertățile europene; această ordine poate încă, unind energiile Europei într-un cadru lărgit, să permită civilizației noastre să înfrunte victorioasă competițiile și încercările de forță care o așteaptă în toate domeniile ( ). Noi credem în această victorie deoarece am învățat în suferință să apreciem superioritatea forțelor morale ale unei civilizații care te învață respectul dreptului și al demnității umane. Noi credem în ea pentru că știm că misiunea Europei nu s-a încheiat atât timp cât ideea de libertate e ținta unor amenințări constant reînnoite».
În procesul lent și sinuos al construcției europene, două tipuri de acțiune puteau opera mai mult sau mai puțin eficace: cel preconizat și aplicat de Jean Monnet la nivelul guvernelor centrat pe lărgirea competențelor instituțiilor comunitare și cel propriu federaliștilor, simbolic identificat cu numele lui Altiero Spinelli la nivelul destinatarilor mesajului centrat pe ideea convocării Constituantei prin intermediul «Congresului poporului european», formă de presiune «de jos».
Gafencu vedea limitele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului ca formă de organizare supranațională, reclamând pentru ca ea să poată dura, lărgirea cadrului comunitar. Or, rezistența ce i se opunea era redutabilă cum o atesta eșecul proiectului Comunității Europene de Apărare care amâna pe timp indefinit și crearea Comunității Politice Europene tocmai în momentul când se păruse că Europa se afla în ajunul trecerii pragului Uniunii.
Angajat până la ultima suflare în actele Gestei europene, ambasadorul itinerant al unei Magna Europa acum în perspectivă apropiată se stingea la 30 ianuarie 1957, zi onomastică și totodată aniversară.
Pentru Raymond Aron, continentul pierdea prin dispariția lui «unul din oamenii care îi încarnau cel mai bine esența». Convins că tirania impusă jumătății sale estice «nu va rezista uzurii timpului și rezistenței popoarelor», pentru a accelera venirea zilei eliberării și a desăvârșirii operei de integrare, «din fidelitate față de România și în același timp față de Occident, Grigore Gafencu a luat o parte atât de importantă la mișcarea pentru unificarea Europei».
Anii imediat postbelici au fost, în paralel cu apariția altor asociații proeuropene, și aceia ai constituirii unei mișcări autonome similare, de inspirație creștină cu caracter militant Noile Echipe Internaționale(N.E.I.) ai asumării de către ea a proiectului european ca temă majoră în jurul căreia să se desfășoare o dezbatere și să se angajeze o acțiune coerentă, gaj al reconcilierii, al solidarizării de durată al națiunilor și al apărării lumii libere contra insidiilor totalitare, într-o lectură ce identifica în împlinirea lui și un fel de prelungire a învățăturii creștine, prin esență universalistă.
În interiorul acestei asociații transnaționale s-a elevat o conștiință europeană, crearea ei în rândurile opiniei fiind considerată, îndeosebi de secția ei tânără, ca misiune programatică fundamentală.
Europa «Noilor Echipe Internaționale» a fost și una a exilaților din «cealaltă Europă».
Studierea contribuției modelului democrației de inspirație creștină în opera de edificare europeană este azi una din temele prioritare în aria comunității cercetătorilor și, în acest cadru, contactele pe care diversele mișcări proeuropene le-au putut întreține cu personalități și grupări politice democratice de dincolo de Cortina de fier, prezintă un interes aparte mai ales pentru acea pistă ce privilegiază aprofundarea începuturilor construcției europene în contextul războiului rece și al opoziției blocurilor de putere.
Conform statutelor N.E.I., «echipele naționale» puteau fi constituite din partidul creștin-democrat, respectiv din personalități animate de același spirit sau dintr-un grup național de tendință analoagă «operând în emigrația forțată».
Au fost admise în N.E.I., succesiv, echipe «exilate» din Țara Bască, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, Lituania și Iugoslavia. Asocierea unor personalități aparținând popoarelor oprimate reprezenta, pe lângă un semnal că «nu se poate construi în mod valabil Europa decât cu toată Europa», o speranță și garanția că interesele lor legitime erau luate, încă de atunci, în considerație.
Efectiv nu s-a desfășurat o reuniune a N.E.I. în care să nu se fi formulat, în moțiunile adoptate, inacceptabilitatea condiției de aservire a țărilor centro-orientale și un mesaj de simpatie și speranță care să le reamintească acestora că «nu era de conceput nici o Europă fără Germania, fără Austria, fără toți europenii, inclusiv aceia din spatele Cortinei de fier». Chiar și în termenii politici de coexistență pacifică, N.E.I. n-au omis să sublinieze repetat în rezoluții că unitatea autentică a Europei postula libertatea tuturor popoarelor, pronunțându-se în perspectiva istorică a desăvârșirii unificării ei până la limitele geografiei, pentru continuarea eforturilor destinate construirii, pentru moment, a uneia integrate până la limitele libertății.
Solidaritatea N.E.I. cu persoanele constrânse să-și abandoneze căminele din cauza persecuției politice a fost accentuată de la primele lor congrese. În congresul de la Fiuggi (1948), șapte tineri între care George Ciorănescu, propuneau crearea unei secții de tineret. Delegațiile exilaților, considerate reprezentante legitime ale patriilor interzise, nu recunoșteau scindarea artificială a unui continent unitar prin spirit, denunțau tendința de sovietizare impusă unor țări care avuseseră statornic conștiința apartenenței lor unei singure Europe democratice și creștine, cereau accelerarea realizării unității continentale.
Între «echipele» proeuropene de inspirație creștină s-a distins în exil și «echipa română», grupată în jurul personalității lucide, generoase și dinamice a lui George Ciorănescu, luminate lăuntric de o credință și înfervorate de o morală. Miturilor naționalismului agresiv și totalitarismului comunist, el le opunea credința profundă în omul liber, trăită în cultivarea fără rezerve a raporturilor interumane, a amiciției și a asocierii. În raport cu aceia care doreau o Europă franceză sau una de altă culoare, liberală, socialistă sau creștin-democrată, el considera că Europa unită nu trebuia să fie nici supusă hegemoniei sau influenței predominante a unei națiuni, nici apanajul exclusiv al unei familii politice.
Angajarea sa în N.E.I. și itinerarul său in interiorul lor își avea o preistorie ca și originea militanței sale proeuropene. România lăsase să se spere într-un nou început, democratic și european, sub impactul actului regal din 1944, destinat să însemne nu numai o eliberare, ci și o renaștere.
Prezența unui spirit internaționalist s-a manifestat la el legată de universalismul creștin. În țara ocupată, ca exponent al noii generații, el nu a așteptat inițiativa altora pentru a fi stimulat să se angajeze. Umanismul creștin cohabita în el cu interesul pentru organizarea păcii. Teza sa de doctorat, susținută în 1946 la Cluj pe o temă atât de riscantă atunci ca aceea a ideii federaliste, publicată abia 50 de ani mai târziu, o atestă. Ea prezenta o viziune clară, nesuperficială a problemei federației europene, a posibilității realizării ei, fondată și pe excepționala experiență teoretică a școlii britanice create de Federal Union. De la interesul pentru cercetarea federalismului cu substanțiala analiză a unui număr considerabil de proiecte, el a trecut firesc la militanță într-un continent grav traumatizat, în căutare avidă de defensores Civitatis, de milites Christi.
Martor cutremurat al timpului său, George Ciorănescu în spiritul căruia inspirația creștină nu era deloc subțire, detașată, s-a înrolat printre ei, răspunzând apelului răsunând polifonic din toate părțile.
Abia creată «echipa română» în august 1948, el se și ilustra, la un an distanță de la nașterea asociației, în calitate de cofondator al secției de tineret a N.E.I., ca participant la congresul de la Fiuggi, după cum o atestă comilitoni importanți precum și secretarul general al asociației, Jules Soyeur, inițiind astfel un curriculum de exemplară militanță ale cărei prestații în țeserea părții «invizibile» a Marelui Proiect, trimit imediat la aplicarea sugestiei lui Vittorino Veronese de a-i iubi «poate cel mai mult» pe autorii acestora.
În raport cu evaluarea aportului modelului democrației de inspirație creștină la construcția Europei unite, numele său e azi unul de primă referință, obligatorie în special pentru acea etapă a integrării în cursul căreia s-au desfășurat începutul procesului cu campania mișcărilor europeniste, avântul Europei comunitare cu Planul Schuman, relansarea europeană cu Tratatele de la Roma.
La Hofgastein, unde în iulie 1949 tinerii stabileau cu autoritate evidența principiului primordial că Europa formează o entitate a cărei divizare reprezintă o gravă primejdie și precizau categoric că națiunile europene care nu-și pot exprima în prezent dorințele decât prin vocea reprezentanțelor lor în exil fac parte din această entitate, ca delegat general și raportor al lor la congres, el prezenta tema protecției sociale a tineretului european, cooperând intens la definitivarea cartei sale sociale, într-o tentativă virilă de a-i restitui acestuia capacitatea de afirmare inclusiv prin încredințarea de roluri și responsabilități pe măsură «în cea mai spectaculoasă dintre luptele pe care omenirea trebuie să o ducă împotriva tiraniei», în crearea conștiinței europene a unui autentic spirit de fraternitate «fundament al federației politice de mâine».
Soluțiile definite de el, după un rechizitoriu la adresa sistemelor totalitare, frustrante ale energiei și elanurilor vitalizante ale generației vârstei celei mai pure, rămân și acum de aceeași palpitantă actualitate ca atunci când el le apăra, profund preocupat de pespectiva compromiterii viitorului.
Condusă de George Ciorănescu și nedispunând, după o autodescriere, decât de puritatea convingerilor și entuziasmul membrilor, secția română de tineret a N.E.I. activa pentru o strânsă apropiere a națiunilor. Vivacitatea și devoțiunea puse în valoare în exigentele activități specifice și în dinamizarea comilitonilor determinau curând alegerea sa în Comitetul executiv al secției internaționale a tinerilor.
Culminând cu congresul N.E.I. de la Fribourg din luna septembrie, 1952 va însemna pentru el anul unui superb elan dăruit împlinirii pluralității de motive ce-i contrapunctau profesiunea de credință social-creștină și europeană, al tot mai marcatei recunoașteri publice a valorii aportului său. Tema tratată la Fribourg a devenit substanța unei ample sinteze-studiu care ilumina, fără edulcorări eufemistice, unui Occident al percepției vagi, tragicitatea mărturiei corale a o sută de milioane de ființe umane, ilustrare a condiției acestora și prinos adus martirilor fără număr și fără nume ale unei represiuni sistematice la scară nemaiîntâlnită în istorie.
Congresul, cu emoționantul raport al lui Ciorănescu, avea să constituie obiect central al relatărilor și reportajelor unor gazete elvetice precum Quotidien de Génève, Gazette de Lausanne, La Liberté,Vaterland, Freiburger Nachrichten, belgiene ca Le Soir sau Libre Belgique, italiene precum Il Popolo sau germane ca Deutsche Kommentare.
Ca delegat pe plan continental al Secției Internaționale a tinerelor N.E.I., devenite în 1951, organizație autonomă sub numele de Uniunea Internațională a Tineretului Democrat-Creștin (U.I.T.C.D.), participa în octombrie 1952 la Adunarea Europeană a Tineretului Politic de la Haga, «parlament» simbolic în care un nucleu tânăr era angajat într-o operă de formare politică, menită să-i pună pe «parlamentari» în situația de a se distinge ca militanți prin excelență ai acțiunii europene. Adunarea fusese calchiată, în compunerea ei, după aceea consultativă a Consiliului Europei.
Anul începuse pentru George Ciorănescu la Paris, în 13 ianuarie cu «Ziua exilaților», un gen de repetiție generală pentru Conferința asupra țărilor din Europa centrală și orientală de la Londra (21-24 ianuarie) unde avea să expună, ca reprezentant al grupului român, un raport ce analiza, în perspectiva vastei campanii europene a tineretului «Situația și activitatea echipelor exilate ale N.E.I.».
La prima conferință europeană asupra problemelor țărilor din aceeași zonă (Paris, 5-7 iunie 1953), rostea cuvântul de deschidere, elaborând totodată, în numele participanților, un apel adresat celor Trei Mari din insulele Bermude în care le cerea să examineze modalitatea prin care să li se redea popoarelor oprimate dreptul de a-și decide liber soarta. Era ales, în final, ca membru în Comitetul central și în Biroul executiv ale noii create organizații, Consiliul Tineretului Liber din Europa Centrală și Orientală. Ea va rezerva o serie de sesiuni de studii, destinate aprofundării condiției tineretului de sub dominația sovietică și din exil, în cadrul uneia din ele Ciorănescu prezentând o penetrantă analiză, publicată apoi în broșura: «Tineretul din Europa centrală și orientală sub opresiunea comunistă».
În 1953, mai tratase la Congresul U.I.T.D.C. la Tours, tema culturii occidentale ca expresie creatoare a suveranității spiritului în contrast cu culturile aservite, pentru a-l reîntâlni o lună mai târziu, în octombrie, la congresul Europei de la Haga, cosemnatar al Declarației purtătorilor de cuvânt ai popoarelor de dincolo de Cortina de fier care se pronunțau pentru realizarea Comunității politice europene și pentru uniunea continentului în integralitatea lui.
În 1954, la Bruges, în noul congres al U.I.T.D.C. reafirma tonic, în raportul prezentat «Pe marginea eșecului Comunității europene de apărare», credința sa în victoria ideii europene după ce, în același an, se remarcase printr-o dublă intervenție în cea de-a doua Adunare Europeană a Tineretului Politic de la Viena, una despre «Schimburile comerciale Est-Vest» în care revendica extinderea regimului libertății de la aria economică la cea politică și spirituală ca unică bază a unei șanse reale restituite Estului de a-și putea relua locul în comunitatea continentală cealaltă despre «Intelectualii exilați», încheiată cu propunerea unui proiect de rezoluție în favoarea constituirii unui fond cultural la dispoziția lor.
Intervenea din nou, în 1955, la Congresul anual al tinerilor N.E.I. de la Tutzing, respingând aparenta politică sovietică de destindere cu concluzia că «adevărata destindere nu va veni decât în ziua când viața democratică își va redobândi drepturile în Europa ocupată». Deși absorbit, din acel an, în solicitanta activitate în care se angajase la Europa liberă, reușea să mai consacre timp reuniunilor Comisiei economice și sociale a N.E.I., colaborării prin consultanță, analize și studii punctuale cu Comitetul francez pentru Europa liberă, obligațiilor de corespondent de presă al periodicelor de inspirație creștină Jeune Démocratie Chrétienne, Nouvel Horizon, Jeunesse Libre sau contactelor cu Colegiul Europei Libere de la Strasbourg pentru lecții și seminarii europeniste. În aprilie 1957 prezenta, în congresul N.E.I. de la Arezzo, dedicat dezbaterii asupra comunismului în criză, situația din România.
În 1958 demonta în Adunarea Națiunilor Captive de la Strasbourg elementele «colonialismului sovietic» pentru a atrage, în 1960, în congresul N.E.I. de la Paris, interesul public prin «Unele remarci ale unui european din Est asupra politicii democraților și comuniștilor față de țările subdezvoltate» și pentru a participa, în 1961 la Lucerna și în 1962 la Viena la congresul N.E.I., unde compara doctrina socială comunistă cu aplicare ei în realitatea sistemului.
Congresul vienez, cel din urmă al NEI, încheia o istorie respectabilă, spectaculară chiar în «anii eroici» ai construcției europene, organizația intrând într-o fază de tranziție și transformare încheiată la 3 mai 1965 prin crearea Uniunii Europene a Democraților-Creștini (UEDC).
Într-o reuniune europeană la Versailles în 1977, prezidată de Louis Leprince-Ringuet, în perspectiva primelor alegeri pentru Parlamentul European, Ciorănescu propunea acordarea pentru exilați a dreptului de vot și a pașaportului european.
Pentru europeanul Ciorănescu, alegerile europene prin sufragiul universal direct inaugurau o eră. For nelimitabil în viziunea sa la simplul rol consultativ, Parlamentul era chemat să își pună în valoare atributele, construind o Europă pacifică, stabilă, necentralizată, eliberată de stagnare și rutină, ostilă tratării tehniciste a așteptării cetățenilor, imaginativă de soluții moderne eficace pe măsura exigențelor timpului. Elementul definitoriu al unei politici externe a Europei unite era identificat de el în doctrina drepturilor omului, codificată într-un act cu forță internațională.
Tot sub semnul apropiatelor alegeri europene, lua parte în același an la München la o mare manifestare federalistă care reunea și pe reprezentanții în exil ai Europei estice, apărând legitimitatea participării poporului său la construcția europeană:
Poporul din care mă trag s-a mărturisit permanent ca european, s-a simțit atras de cultura și stilul occidental de viață. O experiență dureroasă de secole a suferinței și subjugării l-a învățat să prețuiască drepturile ce-i sunt azi refuzate și să respecte valorile și aspirațiile celorlalte popoare. Poporul meu posedă astfel în deplină cunoștință a stărilor de fapt istorice și politice maturitatea necesară pentru a colabora la crearea Europei unite.
Promovarea construirii Uniunii Europene avea să se situeze constant în miezul programului Mișcării Europene (ME), în inițiativele și manifestările căreia actele Cavalerului s-au integrat într-un exaltant ciclu ideal.
În anii ’80 el a reprezentat ca secretar general, apoi președinte, Comitetul Național Român, în reuniunile organismului ei director, Consiliul Federal.
Evocând la Europa Liberă, ca participant la Congresul Europei de la Paris din 9 mai 1980, titlurile de merit ale unuia din părinții ei fondatori, Robert Schuman la 30 de ani de la celebra Declarație care îi poartă numele, reîntâlnea pe firul memoriei un episod din propriul trecut de militanță când la 14 septembrie 1952 în prezența sa, ilustrase în pateticul raport de la Fribourg, condiția creștinilor din jumătatea oprimată a continentului, oportunitatea de a releva fidelitatea lui Schuman față de cauza națiunilor captive, manifestată în momentul Revoluției ungare din 1956 sau în elevatul mesaj în care recunoștea în Iuliu Maniu «un frate răsăritean de statură istorică», martirul ce-și asumase jertfa pentru a face să supraviețuiască libertatea și în care Europa de mâine să-și identifice precursorul.
Cu alte participări la reuniunile Consiliului Federal al ME și la congresele Europei, emblematica militanță europenistă de inspirație creștină a lui Ciorănescu se încheia dar numai cea oficială în octombrie 1990, când Comitetul executiv al ME lua act de nașterea în țară a Asociației române pentru Europa.
Secretarul general al M.E., J.H.C. Molenaar îl informa de dizolvarea vechiului «comitet național» a cărui «activitate adesea ingrată își dăduse roadele», urmând acum să fie continuată de forțele democratice ale unei Românii confruntate cu atâtea «dificultăți și incertitudini».
Ultima reuniune a Consiliului federal al M.E. la care luase parte, la Bruxelles, în 7 martie 1990, avea la ordinea zilei reformele din Est. Diferențiind, în intervenția sa, perspectivele diverselor state din zonă, el identifica în preocupanta «originalitate» a unei democrații românești promotoare de vechi monolitisme de partid unic, riscuri și prețuri noi de suferință de suportat de către un popor dezactivat îndelung, politic și civic, nu fără a saluta resurecția partidelor istorice și a exprima certitudinea că lumea comunistă era ireversibil destinată transformării.
Rezoluția finală a acestui ultim Consiliu Federal, care recomanda accelerarea integrării și a realizării Uniunii politice, o atracție pentru țările estice, nu făcea decât să confirme justețea unui crez și noblețea unei dăruiri unice.
Subliniind într-o emisiune a Europei libere semnificația M.E. ca factor de presiune în crearea și modelarea instituțiilor comunitare, constata apariția posibilității inaugurării unui proces de profundă înnoire, de reîntrunire a Estului cu Vestul, într-o structură a cărei edificare o servise ca finalitate aproape jumătate de secol.
Reprezentant ideal al României exilate și martor emblematic al tinerei generații europene a anilor de după 1945, George Ciorănescu a extras din sine resursele unui atlet al spiritului, angajându-se fidel în acțiunea proeuropeană desfășurată în rândurile mișcării democratice de inspirație creștină. Referirea sa la o astfel de democrație nu a vizat valori ale credinței în ipostaza religioasă a vreunei confesiuni a cărei ortodoxie să fie eventual certificată de ierarhii infailibile, ci substanța unei filosofii spiritualiste născute o dată cu creștinismul și devenite fundament al civilizației europene.
Paladin al Cetății temporale, el a încercat să realizeze și să mențină în tensiune intensă, coerentă a spiritului, pusă în serviciul Europei, convergența între etica responsabilității și aceea a convingerilor.