Teodor Baconsky – Prioritatea elementului uman

 

\ A bănui că religiile lumii nu vor fi antrenate în procesul globalizării pare la fel de naiv ca și a susține că efectele dezastrului de la Cernobâl s-ar fi limitat la zona din jurul reactorului avariat. Este absolut inevitabil (și deci sigur, dintru început) ca un fenomen global să aibă variate urmări la oricare dintre nivelurile vieții locale. Voi încerca, în textul de mai jos, să schițez posibilele urmări ale globalizării asupra identităților fasonate cu ajutorul faptului religios și să descriu, succint, răspunsul religiilor față de provocarea respectivă.

Potrivit explicațiilor curente, globalizarea comportă generalizarea modelului euro-american (engleza ca lingua franca, economia de piață, pluralismul democratic, tehnologia comunicațiilor, mercificarea bunurilor simbolice, a stilurilor de viață și chiar a relațiilor umane etc.). Dintr-o atare perspectivă, fenomenul nu pare să aibă nici o componentă religioasă. Dacă admitem însă că impunerea amintitului model presupune relativizarea identităților locale (păstrate cu precădere prin intermediul tradiției), ne dăm seama că problematica globalizării interpelează însăși esența faptului religios. Aș spune că tocmai religiile monoteiste (cu vocație „universală”) vor fi probabil cel mai sever influențate de acest fenomen, care acționează ca o forță laică transcendentă. Ca tendință de constituire juridică a „satului planetar”, globalizarea face mai mult decât să interacționeze cu religiile. Ea tinde spre introducerea unei noi paradigme sociale și epistemologice în prezența căreia religiile nu vor mai avea nici relieful imaginar, nici instrumentele necesare pentru a-și redobândi prestigiul premodern. În fapt, globalizarea caută să ridice o barieră impenetrabilă între sistemul euro-atlantic neoliberal și restul omenirii. Iar cine va rămâne în afara sistemului, va fi lipsit de orice legitimitate politică și autoritate morală. Și i se va refuza accesul la mecanismele de (re)producere a bunăstării. Dacă acceptă jocul, actorul sărac este primit pe scena „comunității internaționale”: i se colonizează teritoriul cu întreprinderi delocalizate, i se împrumută bani și savoir-faire, i se fac invitații care simulează tratamentul egal. Dacă nu acceptă jocul, a pierdut pe toate planurile: economia lui sucombă prin anacronism și decapitalizare, iar mass-media rețelei globale îl diabolizează, pentru a-i justifica izolarea. Pe de o parte, Polonia, securizată prin N.A.T.O. și aproape integrată în atractivul Welfare State numit U.E. Pe de alta, Irakul, atacat de douăzeci și șapte de națiuni aliate și înfometat printr-un embargou fără termen. Deși pare inspirată de idilica retorică a „familiei umane”, lumea globalizată împrumută în realitate morfologia metropolei moderne: în centru, instituțiile, afacerile, rezidențele de elită. La margine, mizeria locativă și anonimă a exclușilor. În centru, moraliștii cinici ai limbajului dublu. La periferii, vicioșii care-și merită soarta, copleșiți de oprobriu.

Cititorul rândurilor de mai sus a putut asista la începutul unei demonstrații antiglobalizare. Din afirmațiile precedente rezultă că globalizarea este intrinsec perversă, ipocrită, nedreaptă. Că ea va distruge fără compensații și va învinge fără alternative. Mai mult, că însăși logica fenomenului generează o marginalizare fără de care sistemul însuși s-ar bloca, punând în criză sumara pedagogie de tip sticks and carrots. Este oare corectă o asemenea abordare?

În fața globalizării, majoritatea interpreților poartă balastul unor prejudecăți negative. Criticii radicali sunt intelectuali din aria post-comunistă sau integriști religioși din lumea post-colonială, care consideră că globalizarea este sinonimul unei americanizări umilitoare și alienante. Criticii moderați sunt umaniști cu sensibilitate de stânga sau conservatori creștin-democrați, care doresc să apere nu atât imaginea idealizată a unor decalaje virtuoase, cât „patrimoniul”, „specificitatea” sau „creativitatea” universului european. Pe de o parte, conflictul opune Orientul și Occidentul, Nordul și Sudul. Pe de altă parte, el implică rivalitatea dintre „bătrânul continent” și „brava lume nouă”.

Dar chiar și la nivelul cel mai înalt, acolo unde consensul obiectiv rămâne unicul criteriu de validare a unui document de poziție, conceptul este definit dintr-o perspectivă amestecată. În raportul său din cadrul celei de-a 54-a Adunări Generale ONU, domnul Kofi Annan, secretarul general al organizației, a enumerat șase dimensiuni specifice fenomenului în dezbatere: 1. creșterea fluxurilor comerciale, financiare și tehnologice; 2. dezvoltarea schimburilor de informații și comunicații transfrontaliere, mai ales prin Internet; 3. transmiterea transfrontalieră a maladiilor epidemice și a impactului ecologic; 4. internaționalizarea rețelelor de crimă organizată; 5. sporirea influenței actorilor societății civile internaționale; 6. operațiunile globale ale societăților transnaționale. Acest tablou se vrea descriptiv, însă nu putem spune despre toate cele șase dimensiuni că sunt moralmente neutre (urmând ca uzul lor specific să le confere o valoare adăugată, bună sau rea). 1, 2, 5 și parțial 6 sunt componente principial pozitive, care pot suferi distorsiuni. 3 și 4 sunt în schimb categoric rele, indiferent de utilizarea lor eventuală. Nu e locul aici de a vedea cum stau de fapt lucrurile în privința 1, 2 și 5 (pot fi bune, dar sunt ele bune în practică?). Voi căuta mai curând să analizez felul în care cele șase dimensiuni identificate în raportul domnului Kofi Annan vor influența dinamica marilor religii instituționale…

Share This Post