Unul din lucrurile cele mai formidabile despre America (si totodata unul din lucrurile cele mai extraordinare din toata istoria intelectuala a lumii) este urmatorul: prima carte serioasa despre societatea americana, despre structurile si perspectivele ei, despre interactiunile dinlauntrul acestei societati este totodata si cea mai durabila carte scrisa påna acum despre America. Autorul ei era un aristocrat si un republican totodata, el a fost si ramåne unul din parintii fondatori ai liberalismului de pretutindeni, o figura covårsitoare de sociolog si politolog, fara sa fie un Žspecialistª cu Žstudiiª in aceste domenii, un om cu o viata scurta si cu un succes, sa zicem, mijlociu, in decursul acestei vieti. Ma refer, desigur, la Alexis de Tocqueville (1805ñ1859) si la celebra sa carte De la démocratie en Amérique (ŽDespre democratie in Americaª). De altfel, sa adaug aici ca Tocqueville a mai scris o singura carte importanta, neterminata aceea, LíAncien Régime et la Révolution (1856) (ŽRegimul de odinioara si revolutiaª). Astazi, sau in ultimele decenii, cercetatori harnici aduna corespondenta marelui gånditor, ii publica notele si materialele ocazionale. |n traducere engleza cartea despre democratia in America a fost de la prima ei traducere un adevarat clasic in scolile si universitatile americane si a fost neintrerupt prezentata in librarii, ca sa nu mai vorbesc in biblioteci, vreme de peste 160 de ani. Studiile si comentariile despre Tocqueville sunt nenumarate. Am sa mentionez aici numai articolul-eseu de amploare al lui John Stuart Mill (1840, Edinburgh Review), nu lipsit de calme note critice si de amendamente. N-am sa pomenesc monografii de capatåi, cum ar fi cea a lui André Jardin si destule altele. Am sa amintesc in schimb o lucrare dintre cele mai recente, superba in adåncimea si in precizia articulatiilor, a colegului meu universitar Jean-Michel Heimonet, Tocqueville et le devenir de la démocratie: La perversion de líidéal (Paris si Montreal: LíHarmattan, 1999) (ŽTocqueville si evolutia democratiei: perversiunea idealuluiª), care gaseste in mod abil paralele cu America prezentului in cartea paleo-liberarului european. (De altfel si coperta cartii, conceputa de autorul insusi, e simbolica in fond: o statuie a generalului George Washington intåiul presedinte al noii Republici independente, omul care a refuzat coroana regala cånd i-a fost propusa si care a decis ca 8 ani de conducere guvernamentala sunt pe deplin suficienti, retragåndu-se apoi la modesta lui mosie de la Mount Vernon, in Virginia statuie deci ridicata la New York, acum inconjurata si coplesita de blocurile enorme de pe Wall Street, centrul si creierul financiar al Americii contemporane.)
Vizita lui Tocqueville in America a fost in fond scurta, de numai vreo 11 luni. El a vizitat New York, Albany, New Orleans, Detroit, Cincinnati, sudul Canadei, Memphis TN, Philadelphia, Baltimore, a avut o audienta cu Andrew Jackson; a fost insotit de amicul sau Gustave de Beaumont. |n aceasta vizita, Tocqueville il urma la 40 de ani pe Chateaubriand, caruia ii era indepartata ruda, si care vizitase si el America, dar poate o America mai frusta, mai primitiva, una care, desi constitutionala, nu isi structurase inca institutiile. Acelasi Tocqueville era fara indoiala influentat de FranÁois Guizot (forta decisiva intelectual, dar si politic, in Franta anilor 1825ñ1850). Tocqueville facea, asadar, parte din reteaua acelor exceptionali intelectuali europeni de la inceputul secolului XIX, care observau cu luciditate impecabila transformarile din lume si directia lor, care simteau anume nostalgie pentru un trecut care incepea sa dispara, dar care totodata nu se situau pe pozitii reactionare, adica nu doreau cu tot chipul sa tina lumea in loc, sa intoarca indarat directia istoriei, ci dimpotriva, cautau din toate puterile sa canalizeze miscarea istoriei, sa o indiguiasca, sa o dirijeze in mod constructiv, sa zideasca punti de legatura intre un trecut la care tineau totusi si un viitor pe care il vedeau venind inevitabil. Asa i-as caracteriza pe Goethe si pe Walter Scott, pe doamna de StaÎl si pe Fenimore Coopers, pe Jaime Balmes si pe Mangori, pe Szecheny si pe Eötvös, pe Rosmini, pe Jovellanos si pe Ion Ghica, påna si pe Burke sau pe Benjamin Constant (oricåt de diferiti ar fi acestia doi din urma). Ca sa nu mai vorbim de pomenitii Chateaubriand si Guizot (plus tot cercul de admiratori si aliati ai acestora).
Tocqueville se deosebea insa de marea majoritate a acestor atåt de valorosi gånditori. El era un european get-beget care chiar vizitase America si o examinase cu o privire linistita, in care momentul admirativ si aprobator era perfect echilibrat cu cel critic si condamnator, precum tema si dezvoltarea muzicala intr-un cvintet mozartian. Mai mult, Tocqueville era perfect constient ca priveste direct in fata viitorul.
Nu am pretentia sa Žrezumª aici in cåteva pagini numai o monumentala opera cum este ŽDemocratia in Americaª. Ea ar trebui, in original sau in traducere sa fie carte de capatåi pentru orice intelectual studios si luminat in ziua de azi, si poate in Romånia mai mult decåt oriunde! Nu, am sa ma refer numai la doua puncte interesante si apoi am sa revin la situatia sociopolitica din America de azi, care infaptuieste parca, dar pe scara gigantica, previziunile geniale ale lui Tocqueville.
Prima se refera la religie. Dupa cum se stie, spre deosebire de multi dintre cei insiruiti mai sus, Tocqueville nu a acceptat prea mult religiosul in gåndirea sa si in viata sa politica. Chateaubriand de pilda a fost un doctrinar catolic fatis intreaga sa viata: pe asta s-a bizuit, am putea spune, in scrisul si in actiunile sale. Guizot (protestant minoritar intr-o tara aproape exclusiv catolica) s-a angajat spre finele vietii in activitati pentru ecumenism, in special apropierea dintre catolici si protestanti. Balmes era preot, Rosmini teolog si asa mai departe. Nu altfel decåt ei, Tocqueville respecta religia, o socotea un factor de utilitate in functionarea buna a societatii, dar nu se arata in mod deosebit atasat crezurilor si invataturilor eclesiastice.
Nu numai ca Tocqueville se limita la aceste puncte de vedere, dar le regasea in examinarea societatii americane (a viitorului, sa nu uitam ca asa o socotea). El constata ca, pe de o parte, credinta crestina ajunsese inca la 1830 sa imbibe, sa permeeze toate straturile, discursurile si activitatile societatii americane. Societatea democratica americana era una in al carei proiect realizarea in fapt a invataturilor biblice ocupa un loc de vårf: un evanghelism pragmatic, etic, social, caracteriza acest univers, potrivit lui Tocqueville. Pe de alta parte insa, acelasi vizitator european arata cu toata taria ca aceeasi societate se intemeia pe o deplina libertate a constiintei, a convingerilor, a cuvåntului. Individualismul netarmurit domnea in tara vizitata de Tocqueville, ingradiri sau impozitii de orice fel lipseau cu desavårsire. Ambele aspecte (aici gasim partea cea mai interesanta a problemei!) erau citate si explicate cu aprobare de Tocqueville, uneori cu admiratie chiar.
Evident insa exista o anume contradictie intre ele. Ori libertate infinita, ori integrare cu o religie structurata si punerea ei in aplicare. Heimonet, in analiza de care tocmai vorbeam, desfasoara o inteligenta uluitoare subtilitate, incercånd sa impace aceste doua puncte de vedere. Nu cred ca exegetul reuseste sau ca are dreptate: personal, prefer sa admit o tensiune interioara, una din acele inevitabile contradictii launtrice ale tuturor lucrurilor omenesti (inclusiv a teoriilor noastre), si sa las practica sa le rezolve de bine de rau, imperfect, in decursul timpului. Oricum insa chestiunea ca atare exista si revine tocmai astazi sa ocupe un loc de frunte in societatea americana si in dezbaterile ei politice.
A doua tema pe care vreau s-o subliniez in capodopera lui Tocqueville o invaluie in fond pe cea dintåi, constituie chiar solul pe care creste aceasta. Este vorba de raportul dintre individ si comunitate. Observatorul francez constata ca, fara putinta de eroare, societatea aceasta transoceanica, probabila avangarda a societatilor din intreaga lume, este o societate a individualismului categoric. Greu de intålnit sau macar de imaginat loc in care vointa si poftele insului sa ocupe un rol central de acest fel, incåt sa determine toate mecanismele societatii. Totodata insa Tocqueville noteaza cu stupoare (si nu fara anume nemultumire) ca tocmai in aceste conditii atåt de propice omului singur iese la iveala un conformism greu de inchipuit si cu mult mai implacabil decåt in alte societati, traditionale, comunitariene. O parere care isi cåstiga aderenta majoritatii ajunge sa se impuna aproape tiranic asupra semenilor, se adopta cu supusenie liber-consimtita, nu se ciocneste de impotriviri, devine tot mai radicala. Cum de se petrec aceste doua lucruri deodata? Cum ne explicam coexistenta lor?
Iata o alta contradictie a noii democratii care avea sa se extinda cu enorma intransigenta, pe masura ce treceau deceniile, si care astazi reprezinta o dilema majora in lumea americana a anului 2000. Sa incercam sa le explicam pe cele doua la nivelul actual, fara pretentia de a sugera solutii categorice, dar cu nadejdea ca simpla lor examinare ar putea fi de un anume folos cititorilor si cititoarelor unei societati ca cea romana, care tocmai e pe cale, adesea båjbåind, sa-si cladeasca o lume asemanatoare. Sau macar asa ar pofti.
Sa le luam pe rånd. Chestiunea disputelor religioase e absolut centrala in America, desi e tratata in chip cifrat de cele mai multe ori. Teme cum ar fi avorturile, utilizarea religiei in scoli, statutul legal al homosexualitatii masculin/feminine, prezenta simbolurilor religioase in piata publica si altele asemenea sunt subiecte de discutie majora si deschisa. Dar dincolo de ele, tensiuni mai putin vizibile sunt chiar inca mai importante. Sa relatez o anecdota, auzita de la un conferentiar sosit la Universitatea mea. |ntrebare: Care natiune din lume pare cea mai saturata de religie? Raspuns: Probabil India. Care natiune din lume pare cea mai desprinsa de valori religioase? Raspuns: Poate Suedia. Comentariu: in acest caz America ar fi un soi de India condusa de suedezi. |nchei anecdota. Amuzanta, poate, dar ca orice anecdota, simplificatoare. |n realitate, lucrurile sunt inca mai complicate. Guvernatorul statului Arkansas (ŽIalomitaª Americii), ajuns la sfårsitul dublei, dar inglorioasei sale presedentii, merge cu regularitate la biserica, evoca Divinitatea in multe ocazii. Dar in acelasi timp numeste la Curtea Suprema Judiciara figuri opuse religiei, impune dreptul sau de veto la chestiuni religioase si altele asemenea. Simpla ipocrizie? Minciuna politicianista? Partial da, dar numai partial. |n realitate, omul este constråns launtric tocmai de nesigurantele sistemului pe care il reprezinta. Ceea ce e valabil la un presedinte, e valabil si la alegatorii sai, care trimit mesaje amestecate, vadind propria lor ambiguitate. |n esenta: despre religiozitatea ferma a poporului american (la afro-americani, la imigrantii latino-americani inca mult mai energica decåt la euro-americani!) nu poate incapea nici o indoiala. Despre felul in care ar vrea acelasi electorat sa se manifeste aceasta religiozitate pe plan public domneste, in schimb, o incertitudine haotica.
Acelasi lucru si la nivelul general al individualismului. De asta data imi ingadui sa vorbesc din experienta personala a celui care a petrecut aproape 30 de ani de viata (de fapt majoritatea vietii mele adulte!) in America de Nord. Cånd soseam acolo, la finele anilor í60, eram uluit de usurinta si libertatea cu care se vorbea oricånd, oriunde, despre orice. Pe masura ce treceau deceniile, aceasta dezinvoltura am vazut-o disparånd ca fumul. Acum vreo 2 luni un supliment intelectual al ziarului francez Le Monde (care numai de ispite de dreapta nu poate fi acuzat!!) publica sub un titlu mare: ŽAmerica ñ stat politienesc?ª |n adevar, numarul de incarcerati, de condamnati la moarte, este (proportional) considerabil superior celor din statele de acelasi nivel. Nu sunt cu totul de acord cu articolul respectiv, dar problema ca atare exista totusi. Altceva. Rasfoind o enciclopedie americana de pe la 1920 (in preziua prohibitiei alcoolice asadar) descopeream articole Žstiintificeª si Žmoral-religioaseª care dovedeau cu toata gravitatea cåt de catastrofala este consumarea unui pahar de vin pentru Žviitorul rasei americaneª. Au urmat dezastruoasele masuri legale, pe care le-a dovedit realitatea insasi drept caduce si efemere. Acum, dupa o jumatate de secol, alti Žsavantiª si Žeticieniª, la fel de competenti, ne dovedesc ca nu alcoolul, ci tabacul e radacina tuturor bolilor din lume, ne impun masuri de control care de care mai aberante, acceptate ovin de un public care mai acum 20 de ani era tabagic la culme. Nici nu mai vorbesc de «corectitudine politica» pururi in cautare de minoritati marginalizate (femei, care in populatie reprezinta peste 50%, etnii grijuliu selectate, oameni bolnavi, dar numai de anumite boli etc.) Chiar si umanismul multlaudat al Americii si al protipendadei sale politice dispare fara urma de indata ce o cauza anume e imbratisata: citeam consternat in timpul agresiunii NATO contra Iugoslaviei articole in hebdomadarul de centru-stånga (socotit de multi dintre noi drept un adevarat creier al rationalismului luminat din America), articole ce preconizau exterminarea populatiei civile in tara agresata, fara ca aceste puncte de vedere sa stårneasca vreun protest din partea nimanui. |n schimb, orice vorba gresita impotriva grupurilor preferate e indata sanctionata, iar legislatia e fara jena organizata in avantajul grupurilor cu pricina. Electoratul american (in foarte buna parte) e inclinat sa accepte, conformist, legile astfel impuse. Nimic mai bizar decåt aceasta disparitie fara urme a individualismului american in fata conformismului unanimist.
Exista un raspuns? Exista macar o cauza? Mai usor e sa raspundem la a doua intrebare. E incontestabil ca asa cum adevaratii gånditori politici (de la Aristotel la Montesquieu, spre a nu mai vorbi de cei recenti) descopereau cumpatat in fiecare mecanism sociopolitic avantaje si dezavantaje, asa nici sistemul politic american nu e lipsit de defectele sale. Constitutia americana, dupa cum m-am exprimat de mai multe ori, dar nu ezit sa ma repet, mi se pare cel mai intelept si mai valoros text politic scris vreodata de måna umana. Ea era conceputa drept o sinteza intre principiile Žmonarhiceª, Žaristocraticeª si Ždemocraticeª. Cu alte cuvinte, Constitutia americana vroia sa intruchipeze un sistem al democratiei reprezentative: un sistem la care sa participe toti, dar in care deciziile finale sa revina celor odata alesi, care periodic urmau sa fie judecati de catre marea multime a electorilor si sa fie repudiati sau aprobati. Ea vroia in acelasi timp sa echilibreze cåt se poate omeneste mai bine puterile judiciarului, ale executivului si ale legislativului; ea vroia sa acorde loc (in chip subsidiar) fortelor locale si fortelor individuale.
Din nenorocire, Constitutia americana (valabila formal si astazi, cu mici amendamente) a suferit cel putin doua lovituri grave in interpretarea ei, una in jurul lui 1830, sub presedintia generalului Andrew Jackson (un bonapartist american) si alta, o suta de ani mai tårziu, sub cea a lui Franklin Delano Roosevelt. |n plus, in ultimii 30 de ani, Constitutia americana s-a vazut supusa unei tenace deconstruiri interpretative. Acestea impreuna au impins sistemul constitutional american de la democratia reprezentativa spre democratia plebiscitara.
Exista, asadar, vreun raspuns? Sigur, scepticul resemnat ne va spune: n-avem ce face, imperfectiunea este inevitabila in natura umana. Cineva nitel mai optimist va indrazni sa spere ca poate totusi, in forme innoite, democratia reprezentativa, Žconservatoareª, asa cum o preconizau John Adams la inceputurile Revolutiei americane, sau Benjamin Disraeli in Anglia victoriana, ar putea functiona. |n prezent (adica de la guvernarea Reagan incoace), putem constata un proces de restauratie, desi unul incomplet si inconsecvent (ca sa nu spunem dezordonat) inca. Pe de o parte, mi se pare ca pot afirma ca tensiunea religioasa arata lente, timide, dar incontestabile semne de rezolvare: in fond, este vorba de gasirea unei solutii serioase de functionare publica a dimensiunii religioase a omului. Cei doi probabili candidati principali la alegerile prezidentiale din 2000 (Al Gore si George W. Bush) se manifesta fatis in aceasta directie, scolile inceteaza treptat de a ramåne fortarete laice si asa mai departe. Pe de alta parte, in chestiunea mai ampla a conformismului, ar fi vorba in fond de reconstituirea Žstructurilor intermediareª care sa impiedice o democratie razanta si (in fond) totalitara. Acolo unde våntul unei opinii nu intålneste un teren accidentat, variat, el se transforma in uragan. Recalcitrantele, diversitatile, drepturile individuale si locale, privilegiile pestrite, multiple, contradictorii chiar sunt cele care pot califica si nuanta democratia, o pot apropia din nou de intelepciunea si de viziunea initiala a Parintilor Fondatori.
Da, secolul XX a fost prin excelenta un Žsecol americanª, cu meritele si cu pacatele pe care i le cunoastem prea bine. Nu stim ce si cum va fi secolul XXI. Unul din scenarii, cel mai fericit dupa gåndirea mea, ar fi cel care, in spiritul si in dorinta ascunsa a lui Tocqueville, ne-ar arata o America mai modesta, mai putin inclinata spre aroganta dominatorie, intoarsa spre sine, cautåndu-si resursele spirituale si culturale, (asa cum o indemna la vremea sa J. F. Kennedy, dar foarte putini de la el incoace!), stralucind in acest fel mai curånd decåt prin victorii exclusiv materiale si utilitare. Potentialul unei Americi exemplare continua asadar sa existe.
Bethesda MD sept. 1999