Mircea Dumitru*: Domnule profesor Virgil Nemoianu, domnule profesor Valeriu Stoica, distinsă audienţă, în această seară avem deosebit de onoranta şi plăcuta ocazie să ascultăm o conferinţă-dialog susţinută de către distinsul nostru oaspete Virgil Nemoianu, pe care îl va pune în evidenţă, probabil cu o iscusită măiestrie pe care numai un eminent avocat o poate avea, domnul profesor Valeriu Stoica. Suntem foarte onoraţi de prezenţa profesorului Nemoianu la Universitatea noastră. Domnia sa este absolvent al Universităţii din Bucureşti, al specializării limbi germanice, limba engleză, apoi mai mulţi ani profesor, cadru didactic al acestei universităţi până în momentul în care a părăsit România şi s-a stabilit în Statele Unite, unde a obţinut un doctorat în literatură comparată, în California. Rădăcinile româneşti ale profesorului Nemoianu sunt bine cunoscute, nu numai publicului cultivat din România, dar şi celor de peste Ocean, profesorilor din universităţile occidentale. Orice referinţă pe care o veţi căuta şi o veţi găsi în momentul de faţă în literatură, pe internet sau oriunde veţi căuta dumneavoastră, va fi o referinţă care va evoca, într-un fel sau altul, o rădăcină esenţial cultural românească a profesorului Virgil Nemoianu. Influenţa pe care o are în lucrările, în gândirea domniei sale, întreaga gândire literară şi filozofică românească din epoca modernă şi din epoca contemporană, toate acestea au lăsat o urmă foarte puternică în ceea ce domnia sa a lucrat şi a scris. Cred că, într-un mod oarecum reducţionist şi nedrept pentru impactul şi pentru importanţa lucrărilor profesorului Nemoianu, se vorbeşte despre domnia sa ca despre un specialist în literatură comparată. Sigur că nu este un lucru minor acela de a fi un specialist cu o reputaţie internaţională în literatură comparată, dar eu aş insista mai mult aici, şi îmi cer scuze dacă deformez oarecum lucrurile, dar fiind profesor de logică şi de filozofie la această Universitate, îmi place să descifrez lucrurile prin gândire proprie, aş insista asupra importanţei filozofice pe care o are opera domniei sale. Şi vorbeam puţin mai înainte de a veni în acest amfiteatru despre două idei care mi-au atras în mod special atenţia. Una dintre ele, care mi se pare remarcabilă, este o insistenţă asupra faptului că valorile, dimensiunea psihologică a conştiinţei creatoare umane trebuie gândită într-o manieră bireducţionistă sau antireducţionistă. Domnia sa insistă asupra faptului că frumosul este o trăsătură care nu poate fi redusă, nu poate fi explicată prin intermediul altor dimensiuni care ar avea un caracter fundamental. Este, ca să spunem aşa, o trăsătură ireductibilă şi primitivă, cum spun matematicienii – îl văd aici pe dl Academician Solomon Marcus şi îmi permit să folosesc într-un sens matematic ideea de dimensiune primitivă care apare într-un sistem axiomatic. În acelaşi timp, ceea ce pe mine mă atrage foarte mult la ceea ce face şi lucrează profesorul Virgil Nemoianu, este atitudinea culturală remarcabilă pe care o are faţă de gânditori şi faţă de creatori care se leagă de constituirea modernităţii europene şi nu numai. Îl am în vedere aici pe Leibniz, care este unul dintre cei mai mari creatori de metafizică şi de logică în epoca modernă, probabil geniul universal care poate fi plasat imediat după Aristotel. Toate acestea cred că sunt în opera profesorului Nemoianu un antidot pentru atitudinea noastră uneori superficială şi nonşalantă de a ne livra cu totul, fără nici un fel de discernământ, tendinţelor atât de la modă ale post-modernismului, cum spune dânsul, care ar trebui îmblânzit, ar trebui constrâns oarecum, iar derapajele sale ar trebui foarte bine ţinute sub control. Toate acestea nu pot fi realizate decât printr-o solidă cultură umanistă, clasică şi tradiţională.
* Mircea Dumitru, filosof, este rector al Universităţii Bucureşti.
Dialogul Virgil Nemoianu – Valeriu Stoica a avut loc pe 18 noiembrie a.c. la Facultatea de Drept, în cadrul seriei de întâlniri „Şuete culturale“.
În seara aceasta vom asculta, sunt convins cu ardoare şi cu profit enorm, o mărturie care stă sub semnul unui traiect de viaţă, de la anii de ucenicie la Trilogia romantismului şI, în acelaşi timp, putem anunţa o carte care cuprinde această tematică, ne aşteaptă pentru a citi şi a profita mai departe de ceea ce vom asculta în dialogul dintre profesorul Nemoianu şi profesorul Stoica. Vă mulţumim foarte mult, domnule profesor Virgil Nemoianu şi vă aşteptăm, ori de câte ori doriţi, să vă întoarceţi la Universitate, la Facultatea de Drept pe care vreau acum în mod special să o felicit pentru această iniţiativă remarcabilă, culturală şi ştiinţifică, aceste nonşalante şuete, dar care sunt, fără îndoială, nişte festinuri intelectuale, dar şi la Universitatea din Bucureşti unde ştiu că veniţi de fiecare dată cu multă plăcere, acolo unde v-aţi format şi, cu siguranţă, vă regăsiţi totdeauna printre universitarii bucureşteni.
Valeriu Stoica: Domnule Virgil Nemoianu, publicul nostru, după cum vedeţi, este format mai mult din studenţi. E drept, sunt şi câteva excepţii notabile. Dar, pentru că anticipam din momentul în care v-am propus acest dialog, că publicul va fi constituit mai mult din studenţi, atunci m-am gândit că tema „De la anii de ucenicie la Trilogia Romantismului“ este foarte potrivită. Pentru că, la această vârstă, la vârsta pe care o au studenţii, secretul formării personalităţii este fascinant. Sau cheia formării personalităţii este căutată, dacă nu cumva a fost găsită. Aşadar, tema este „De la anii de ucenicie la Trilogia Romantismului“. Evident că prima parte a acestei formulări trimite la Goethe, la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, iar partea a doua trimite la dumneavoastră. Evident că nu vom discuta despre formarea unei personalităţi în general, ci despre personalitatea dumneavoastră.
Înainte de a începe întrebările, îngăduiţi-mi să evoc cum v-am cunoscut. V-am cunoscut în două feluri. Mai întâi, înainte de a vă vedea. Eram student la Facultatea de Drept şi un foarte bun prieten al meu, Radu Şerban, prieten din timpul liceului, era atunci student la Facultatea de Limba engleză. În întâlnirile noastre, care erau destul de dese, nu de puţine ori mi-a vorbit despre dumneavoastră. Dintre profesorii pe care îi avea atunci la Facultatea de Engleză, spunea că bucuria trăirii spirituale la curs exista, în primul rând, atunci când vă asculta pe dumneavoastră. Aşadar, a fost prima modalitate prin care v-am cunoscut, fără să vă văd, fără să am o legătură directă cu dumneavoastră. Dar în al doilea moment, v-am şi văzut. Se întâmpla în anul 1991, în luna septembrie. Am fost invitat să particip în toamna anului 1991 la un program organizat de American Bar Association, dedicat decanilor facultăţilor de drept din centrul şi estul Europei, care erau invitaţi să vadă cum funcţionează sistemul juridic american, cum funcţionează sistemul universitar american în domeniul dreptului. Am colindat cu acea ocazie America în lung şi în lat. Ajungând la Washington şi fiind primit la Howard University, gazdele mele m-au întrebat dacă vreau să văd pe cineva în Washington. Pentru că aveam în memoria mea tot ceea ce îmi spusese prietenul meu Radu Şerban şi ştiind că, în acel moment, eraţi la Universitatea Catolică din Washington, i-am rugat pe cei de la Howard University să-mi faciliteze o întâlnire cu dumneavoastră. V-au căutat, aţi fost foarte generos şi aţi acceptat să vă întâlniţi cu mine. Am venit în cabinetul prorectorului de la Universitatea Catolică şi am avut un ceas în care am stat de vorbă. V-am cunoscut atunci şi ceea ce-mi povestise Radu Şerban s-a confirmat. Pentru că, pe de o parte, am simţit generozitatea dumneavoastră, iar pe de altă parte am simţit apropierea partenerului de dialog, chiar dacă în acel moment între noi exista, dincolo de depărtare geografică, o depărtare de sistem cultural şi multe alte depărtări. Cu toate acestea, m-am simţit foarte apropiat de dumneavoastră şi acum, după atâta vreme, vreau să vă mulţumesc pentru că acea întâlnire a contat foarte mult pentru mine.
Aş pleca, pentru a da o coerenţă întrebărilor care urmează, de la ceea ce dumneavoastră aţi scris în cartea Arhipelag interior, o carte pe care o putem numi de memorii, autobiografică şi care este, de fapt, un Bildungsroman. Scrieţi în această carte: „Eu văd viaţa mea ca pe o suită de enumerări şi autonomizări în cercuri tot mai largi, întâi de sub constrângerile societăţii organice, de sub cele ale familiei, de sub tutela rădăcinilor naţionale şi geografice, de sub prescripţiile gândirii tradiţionale şi tot aşa speranţa noastră angoasată nu este că ultimul cerc, moartea, va fi eliberarea noastră de sub materie în prezenţa divinului?“ Este un fragment care poate structura foarte bine întrebările pe care vi le voi pune în această seară şi sper că şi răspunsurile dumneavoastră. Ca urmare, încep cu evocarea unei fotografii pe care am văzut-o într-un volum apărut în urmă cu câţiva ani, un volum care vă era dedicat, omagial, cred că era cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani. La sfârşitul cărţii sunt mai multe fotografii. În prima dintre ele se vede un cal. Pe cal, un domn în vârstă şi în faţa lui, călare, o persoană greu de identificat ca sex. Pare să fie mai degrabă fetiţă decât băiat, are plete, are rochiţă. Pare mai degrabă înger decât copil. În orice caz, în expresia pe care copilul o are în fotografie, sentimentul de fericire este prezent. Sentimentul de siguranţă. Toate aceste trei personaje, calul, domnul în vârstă şi dumneavoastră – pentru că după aceea am văzut din legenda fotografiei că îngerul acela cu plete şi rochiţă eraţi chiar dumneavoastră –, toate aceste trei personaje se află în curtea unei gospodării. Vorbiţi de eliberarea de sub constrângerile societăţii organice, de sub acelea ale familiei. De atunci au început?
Virgil Nemoianu: Nu ştiu dacă de atunci, de la vârsta de un an, maximul pe care îl aveam – ţin minte fotografia, dar nu detaliile ei – dar să spun aşa: eu pornesc de la un principiu teoretic, filozofic. Destul de devreme mi-am dat seama că acţiunile umane şi întâmplările istorice nu pot fi reduse la un determinism monocauzal; că totdeauna există un număr de cauze, un număr de factori care decid sau care influenţează ceva într-un fel sau altul. Astfel încât desprinderea mea, expatrierea mea a avut un bun număr de motive pe care nu vreau să le înşir aici. Dar pentru că v-aţi referit la acea fotografie, era vorba de bunicul meu matern care a fost ofiţer în armata austro-ungară şi pe urmă în cea română, după destrămarea monarhiei austro-ungare şi faptul că noi, copii fiind, am crescut în această lume foarte vetustă. Cu alte cuvinte, eu am copilărit la 1850, ca să zicem aşa, şi am sfârşit prin a mă proiecta într-un univers al viitorului care era la 2050. Altfel spus, într-adevăr, am parcurs într-un fel sau altul 200 de ani. Micro-societatea în care am crescut era extrem de tradiţională, avea regulile ei. Era foarte multinaţională din punctul de vedere al limbilor. La noi în familie se vorbeau curent vreo patru limbi diferite: română, germană, ceva maghiară, sârbă, ş.a.m.d. Erau lucrurile astea comune, plus că familia era şi multireligioasă şi, deci, exista încă de pe atunci sentimentul că în această lume tradiţională exista un fel de post-modernism. Şi sigur că atunci, treptat, am fost atras de un univers care să fie realmente post-modernist. Marile avantaje ale acestei lumi mici în care am crescut eu, pentru că, deşi născut în Bucureşti, eu nu am venit în Bucureşti decât în 1949, pentru că părinţii, văzând că se apropie războiul, m-au trimis în Banat la bunicii mei. Acolo am făcut primele clase primare. Şi apoi, în fiecare vară, mergeam acolo la ţară şi petreceam cam trei luni în lumea asta foarte arhaică şi din punct de vedere al localităţii, al naturii şi din punct de vedere al locului efectiv al gospodăriei în care trăiam. Abia în 1949 am ajuns, în sfârşit, într-o lume urbană. Acesta a fost un prim pas de desprindere şi deschidere. Şi, treptat, această lume urbană m-a atras spre o lume internaţională, mai ales că în acele vremuri, vorbim de 1949, vorbim de anii ’50, nu exista nici un fel de internaţionalism. El era periculos şi interzis chiar, în acei ani, pentru 98% sau 99% din populaţie. Dar exista această atracţie pentru un univers mult mai larg, european, apusean, mondial până la urmă. Şi, treptat, m-am îndreptat în acea direcţie fără să-mi dau seama că voi ateriza într-un viitor. Pentru că întâmplarea a făcut că am ajuns la doctorat în California care, pe atunci, era partea cea mai avansată, cea mai modernistă şi post-modernistă din America şi din lumea occidentală, în general. Sigur că a fost un şoc extraordinar, dar în acelaşi timp a însemnat o desprindere. Oricât iubeam eu lumea asta tradiţională în care crescusem, totuşi, ajusese să mă constrângă într-un fel, să vreau să fiu într-o lume mai amplă. Şi astfel, pas cu pas, am început să călătoresc, spre norocul meu să-mi fie îngăduit să călătoresc, întâi în locuri mai apropiate cum ar fi Polonia, Iugoslavia de atunci, Grecia, Austria şi, în sfârşit, Franţa şi SUA.
V.S.: Deşi spuneţi că vă constrângea această lume mică, închisă, care evoca într-un fel paradisul, cu toate acestea v-aţi întors la ea, pentru că prima carte pe care aţi scris-o din Trilogia Romantismului a fost Micro-Armonia, care este şi subiectul tezei de doctorat. Practic, prin Micro-Armonia v-aţi întors în această lume. De ce?
V.N.: Trebuie să vă spun pe scurt, nu ştiu cât de interesant este, istoria acestui doctorat. Eu, prin anii ’60, adică curând după ce terminasem studiile la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Engleză, să spun aşa cum spunea şi domnul rector, am fost cadru didactic un număr de ani, aproape 10 ani în total, la Universitatea din Bucureşti. În acelaşi timp publicam, eram activ în lumea literară. În mod special, eram consultant pe lângă Editura Univers care, poate, era cea mai progresistă, cea mai liberală, într-un fel, în acea vreme. Eram chemat să scriu referate despre diferite cărţi, să scriu prefeţe ş.a.m.d. Într-o bună zi, ei au tradus romanul scurt al unui scriitor englez din secolul XVIII, Oliver Goldsmith, l-au tradus cu titlul Vicarul din Wakefield şi eu am fost pus să scriu prefaţa. Şi în prefaţă nu m-am referit numai la acest roman, ci şi la nişte poeme mai lungi scrise de acelaşi autor. Şi acolo, prezenţa lumii idilice pe care o cunoscusem eu însumi pe pielea mea în trecut, m-a frapat: această coincidenţă între secolul XVIII englez şi acest, cum ziceam, 1850 central-european, în care crescusem şi care era o oază în lumea comunistă. Trebuie să vă spun că în Valea Almăjului nu se introduseseră colhozurile, gospodăriile colective. De ce? Pentru că exista o legislaţie care spunea că în zonele de munte şi de deal nu e nevoie sau nu e util să se introducă colhozurile de acest fel. Acolo se trăia într-un mod mult mai liber decât în marea majoritate a zonelor agricole din România. Şi de aceea acest idilism putea să funcţioneze mai bine. Deci am scris această prefaţă. Când am ajuns în Statele Unite la Universitatea din California, eu le-am propus să scriu ceva despre idilism, însă de astă dată, nu numai despre cazuri engleze, ci folosind şi autori francezi şi germani, sigur şi cu referinţe la scrierile pastorale din antichitatea greco-romană. Şi lucrurile acestea s-au închegat cumva între ele, dar aveau toate un soi de trimitere, adică îndărătul lor referinţele erau în mod tacit cele pe care le trăisem eu efectiv. Acolo scriam despre autori la care nu era introdus nimic din Europa de Est şi cu atât mai puţin din România, şi totuşi era ceva întrucâtva autobiografic. Deci asta a devenit lucrarea mea de doctorat şi s-a transformat mai târziu într-o carte, au fost bineînţeles modificările, cum se întâmplă în astfel de cazuri, adăugiri, corectări şi alte lucruri de felul acesta, dar fondul referenţial era cel al copilăriei şi tinereţii mele.
V.S.: Înţeleg, domnule Nemoianu, că această eliberare de sub constrângerile societăţii organice s-a făcut în scris prin Micro-Armonia, care este, până la urmă, un fel de omagiu pe care îl aduceţi acestei societăţi organice. Dar aţi făcut un salt mare în timp şi eu v-am rugat să-l faceţi. Să facem un pas înapoi. Se spune despre dumneavoastră că sunteţi un spirit enciclopedic, adică un om care a citit mult, care are o capacitate de a pătrunde în domenii diferite şi de a naviga în domenii culturale foarte diverse. Numai că, atunci când eşti copil şi eşti în perioada de formare a personalităţii, există primejdia rătăcirii în labirintul lecturii. Dumneavoastră sunteţi dintre cei care au trăit în copilărie, în adolescenţă frenezia lecturii. E un fel de beţie. Este şi un risc foarte mare. Şi îmi amintesc că acest risc este evocat, între altele, de doi scriitori, un italian şi un român. Cel român este Mircea Eliade, care vorbeşte de acest risc al rătăcirii în labirintul lecturii în perioada de adolescenţă. Al doilea este italian, Giovanni Papini, care a scris o carte minunată, care este tocmai istoria rătăcirii în labirintul lecturii. Cum aţi evitat rătăcirea, cum aţi găsit lumina, cum aţi putut să ieşiţi din acest labirint şi, mai ales, cum aţi descoperit criteriul care să vă lumineze drumul în acest labirint?
V.N.: Pentru a răspunde, să încep prin a-l cita pe domnul rector, care foarte potrivit l-a citat pe Leibniz. Eu pe Leibniz îl consider filozoful meu favorit, tocmai datorită rotunjimii sale care porneşte de la metafizic, trece prin fizico-matematici, merge şi spre religie, are toată această complexitate. Ei bine, unul dintre lucrurile pe care le spune Leibniz mi-a rămas ca un fel de lozincă înscrisă în cap: „Îmi place practic orice citesc, pentru că din orice te poţi alege cu ceva.“ Şi, într-adevăr, am avut această experienţă şi o am în continuare. Eu sunt cititor şi de romane poliţiste şi de romane ştiinţifico-fantastice şi de tot felul de lucruri de felul acesta şi aproape în fiecare nu există să nu găsesc o imagine, o propoziţie care să fie interesantă şi care să îmi dea puţin de gândit. Fireşte că la unii scriitori majori lucrurile astea sunt mai frecvente, iar la alţii sunt mai puţin frecvente. Eu am avut norocul în copilărie, atât în casa bunicilor, cât şi a părinţilor, să mă bucur de biblioteci foarte mari şi foarte bogate şi foarte diferite. În diferite limbi, pe diferite domenii, pe diferite perioade, citeam întruna absolut ce-mi cădea în mână. Îmi venea să citesc tot. Ca să subliniez acest lucru trebuie să vă spun, şi cred că nu sunt mulţi oameni care au făcut acest lucru, că eu citeam enciclopedii. Îmi plăcea să citesc enciclopedii. Existau enciclopedii germane şi franceze în casele respective, exista şi prima enciclopedie românească de la 1900 a lui Diaconovici Loga, pe care o şi am la Washington. Cineva a avut bunăvoinţa să mi-o aducă, să o strecoare cumva să ajungă până acolo. Îmi plăcea să citesc inclusiv enciclopedii: despre ţări, despre oraşe, despre figuri istorice. Antologii existau, de asemenea, în casă, antologii de dinainte de al Doilea Război Mondial, antologii de filozofie. Citeam şi mă gândeam: care ar fi cel mai potrivit să fie anticomunist – Nietzsche, Spinoza, să văd care se potriveşte mai bine. Exista şi un volum foarte gros pe care mi-l aduc aminte, care era pentru pregătirea la bacalaureat. Era foarte serios. Conţinea şi matematică şi filozofie. Nu mai ştiu cine erau autorii, dar era destinat elevilor din perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Sigur că erau şi lucruri mai uşurele, pe care le citeam bucuros: Aventurile submarinului DOX şi alte fleacuri de acest fel, pe care le citeam cu mare pasiune. Cum am ajuns să ordonez aceste lucruri e greu de spus. Treptat, s-au petrecut lucruri care au început, aproape de la sine, să ridice anumite figuri pe care eu să le recunosc drept figuri majore, atât din lumea internaţională – asta s-a petrecut mai mult când eram student, spre sfârşitul facultăţii şi după terminarea facultăţii – dar şi dintre cei români.
Am spus uneori că eu mă definesc cumva sau încerc să mă definesc într-un triunghi ale cărui laturi sunt Lovinescu, Blaga şi Vianu. Acest lucru este foarte important pentru mine căci, din câte am putut eu să observ după 1991, intelectualii din România merg pe două linii posibile: linia George Călinescu şi linia interioristă Noica, Eliade, să zicem Cioran ş.a.m.d. Dar eu cred că există o a treia linie, care porneşte mai ales din Vianu şi Lovinescu, şi în care apar figuri majore atât de intelectuali români din străinătate, cât şi de intelectuali români din România; aici e vorba de o continuitate tipologică, eu cel puţin am luat cursuri de la Tudor Vianu şi am avut ocazia să îl cunosc şi personal şi să stăm de vorbă cât de puţin. Dar există un număr de oameni – Nicolae Balotă, Mircea Martin, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu şi figuri majore – acad. Solomon Marcus şi alţii, care au această complexitate şi diversitate de interese şi domenii şi care ajung să fie definite mai ales pe intersecţia dintre literatură şi filozofie. Este şi cazul meu şi al multora dintre colegii pe care i-am pomenit.
V.S.: În triunghiul de care vorbeaţi – Blaga, Lovinescu, Vianu – numai pe Vianu l-aţi cunoscut, dar, deşi nu l-aţi cunoscut pe Blaga, indirect l-aţi cunoscut prin discipolii lui din Cercul Literar de la Sibiu şi, aşa cum în viaţa noastră cărţile au un rol fundamental, nu putem să ignorăm prietenii, oamenii pe care îi întâlnim, modelele intelectuale care, într-un fel sau altul, ne influenţează gândirea.
În ce fel i-aţi cunoscut pe membrii Cercului Literar de la Sibiu? Dialogul cu ei, legăturile culturale pe care le-aţi avut cu ei au contribuit, într-un fel sau altul, la formarea personalităţii dumneavoastră?
V.N.: Eu pot să vorbesc de un dublu nivel al studiilor mele universitare. Pe vremea când eu eram student, deci perioada 1956-1961, exista o presiune ideologică şi o selectare negativă a profesorilor, cel puţin în domeniul umanistic şi filozofic din acea vreme. Existau, însă, în continuare, şi profesori buni. Existau cadre didactice valoroase. Țin minte Catedra de Studii clasice, care era cu totul excelentă şi care se putea compara probabil cu aproape orice catedră de acest fel din toată Europa sau din toată lumea. Dar erau oameni de valoare şi la Limbi străine, şi la Română din când în când. Vreau să spun că şi la filologie situaţia era oarecum amestecată. Dar în cazul meu, pe de o parte studiam, sigur, trebuia să învăţ pentru examene la facultate, dar în acelaşi timp beneficiam de sfatul acestor oameni nu cu mult mai în vârstă decât mine, să zicem cu aproximativ 15 ani mai în vârstă, care îmi dădeau indicaţii de lectură, cu care puteam să discut diferite subiecte, care îmi împrumutau cărţi. Trebuie să spun acest lucru. Cercul Literar de la Sibiu a fost oarecum cristalizat mai bine şi era reprezentat de oameni apropiaţi între ei. Dar eu am scris şi un eseu sau două despre asta. Eu consider că generaţia de aur a secolului XX în cultura română a fost cea din anii, aproximativ ’40-’50. De obicei, se vorbeşte de generaţia criterionistă. Nu vreau să o minimalizez în nici un caz. Dar mie mi se pare că, pe lângă generaţia celor din Cercul Literar de la Sibiu, se adaugă şi oameni cum ar fi Mihai Şora, Alexandru Paleologu, Adrian Marino, Monica Lovinescu, dar şi alţii, oameni care ar trebui să servească drept model pentru noi toţi. Eu i-am adoptat pe aceşti oameni ca model, pentru că ei au fost într-adevăr europeni. Sunt oameni care nu au fost nici autohtonişti, naţionalişti, pe de altă parte nici cosmopoliţi. Au evitat aceste extreme şi au reuşit să sintetizeze lucrurile. Cum am ajuns în contact cu ei? La secţiile de limbi străine situaţia era aşa: băieţi foarte puţini şi fete foarte multe. La engleză cred că eram 4-5 băieţi şi vreo 20-25 de fete. La franceză era asemănător. La toate limbile străine cam asta era situaţia. Printre aceşti băieţi dintre care făceam şi eu parte, era şi un băiat originar din Cluj, Rozi Rosman, al cărui tată murise la Auschwitz şi care ajunsese la Cluj să cunoască un număr dintre membrii Cercului Literar. Aceştia, între timp, se mutaseră cu toţii sau aproape cu toţii la Bucureşti, în măsura în care nu erau la puşcărie. Prin Rozi i-am cunoscut întâi pe Negoiţescu, apoi pe Doinaş, apoi treptat pe alţii din acest grup şi am fost cumva adoptat, adică am devenit un fel de membru junior. Rozi a plecat apoi în Germania, el suferea şi de o boală foarte serioasă şi am impresia că a decedat prematur.
V.S.: Vă mai întrebasem care a fost influenţa pe care au avut-o ei asupra dumneavoastră. Care au fost personalităţile care au contat cel mai mult pentru dumneavoastră?
V.N.: Categoric cunoaşterea lui Lovinescu şi cunoaşterea lui Blaga. Nu încape nici o îndoială. Dacă de la Vianu am luat cursuri şi am ajuns să-l cunosc direct, evident Lovinescu încetase din viaţă, Blaga era la Cluj şi nu prea se mişca de acolo, era ţinut locului. Bine, aş fi putut să mă duc eu la Cluj, dar nu prea aveam mulţi bani şi nici iniţiativă suficientă pentru asta, însă aceşti oameni, prietenii din Cercul Literar, îi cunoscuseră şi fuseseră influenţaţi adânc de gândirea lor, de concepţiile lor ş.a.m.d. Deci, elementul Lovinescu şi elementul Blaga au venit pe această filieră. […]