În tinereţea şi în copilăria mea, toată lumea bănuia pe toată lumea că joacă rol de informatori. Unul din marile succese ale organelor asupritoare fusese tocmai acesta: să convingă un popor întreg că nu poate cu niciun chip să se elibereze din ghiarele stăpânitorilor, sau să nu aibă încredere în nimeni, să sfâşie textura socială, legăturile fireşti care leagă om de om, de vreme ce deasupra tuturor pluteşte un ochi atotvăzător, să-l persuadeze că statul chiar a înlocuit divinitatea, fiind atoateştiutor şi atotputernic.
La drept vorbind nici departe, peste ocean, nu prea stăteau treburile altminteri. Dintre emigraţi, nimeni nu avea încredere în aproapele său. Mai ales cei veniţi mai recent din patria de origine erau priviţi cu neîncredere, indiferent dacă fuseseră „dizidenti“, dacă fuseseră la închisoare, dacă aveau merite. Ba poate tocmai atunci erau bănuiţi mai vârtos. N-am să citez cazuri deocamdată.
Am să încep însă cu o scurtă referire la o mentalitate mai veche, mai adânc înrădăcinată în imaginarul şi în practica comunităţii de la Dunăre şi Carpaţi. În istoria acesteia o trăsătură constantă a fost eliticidul. De la Miron Costin la Nicolae Iorga, de la Barbu Catargi la I.G. Ducă, de la Armand Călinescu la Iuliu Maniu, de la Virgil Madgearu la Mircea Vulcănescu şi Gheorghe Brătianu, cu mâna dreaptă, cu mâna stângă, în fond nu mai e nevoie să repetăm lucruri ştiute. Lucrurile au fost observate: în schimb nu s-a observat că eliticidul a fost mai mult de o dată însoţit şi de necrofagie.
Înţelegem prin „necrofagie“, uciderea, nimicirea postumă a unor personalităţi de frunte şi de merit, cu înfăptuiri, a prestigiului şi a stimei acordate acestora. Un formidabil şi grotesc caz de acest fel s-a petrecut (din fericire nu la Dunărea de Jos, dar oricum să-l menţionam spre ilustrare simptomatică) la anul 897. Papa Formosus, singurul Pontif cu acest nume, deţinuse tronul Sfântului Apostol Petru între 891 şi 896, fusese urmat 15 zile de un Bonifaciu anume, iar apoi de Ştefan VI sau VII (istoricii nu sunt prea siguri de numărul corect). Formosus fusese un om deosebit de inteligent, erudit, viguros şi activ, în acelaşi timp ambiţios, râvnitor de putere. Mort de şase luni, înhumat, iată-l acum pe Papa Formosus dezgropat, cadavrul său puternic descompus (cum altfel?) împodobit în odăjdii eclesiastice, aşezat pe un scaun şi supus judecăţii de către procurori/martori/judecători în fruntea cărora ca mare inchizitor post-mortem era noul Papă, în treacăt fie spus ridicat la rang de episcop de chiar decedatul. Care o fi fost rezultatul procedurii? Să mai ne punem întrebarea?
Am căutat deci prin acest exemplu să ilustrez ce înseamnă necrofagia. Un alt caz ar fi cel petrecut chiar în România în august 1993 cînd într-o noapte, la Cimitirul Bellu au fost profanate vreo 40 de morminte: cavouri sparte, schelete scoase, jocuri de fotbal cu cranii, o întreagă mineriadă post-mortem. Printre aceste morminte: Hortensia Papadat-Bengescu, dar mai ales familiile Brătianu şi Pillat, ceea ce îmi sugerează că era vorba de o acţiune concertată. Făptaşii fireşte n-au fost nicicând găsiţi şi pedepsiţi. Aici eliticidul şi necrofagia sunt excelent îngemănate.
Acuma, întorcându-ne la un punct de pornire mai recent, să ne reamintim iute istoria ultimilor 20 de ani. Iată. Prima instituţie naţională creată după răsturnarea din decembrie 1989 a fost Frontul Salvarii Naţionale. Acolo preşedinte era (numit sau ales de cine? Nimeni nu ştie!) liderul comunist Ion Iliescu, despre care de multă vreme se spunea şi chiar se ştia că era desemnat ca urmaş la conducere al dictatorului Nicolae Ceauşescu. Avea însă Frontul şi un prim-vicepreşedinte, pe Dumitru Mazilu, un autentic şi îndârjit dizident, un revoluţionar care încercase să se războiască cu regimul ceauşist şi intrase la puşcărie. Personal, am convingerea (fără dovezi) că era vorba de un veritabil convertit la anti-comunism. Ei bine, n-au trecut nici trei săptămîni şi Mazilu a fost debarcat şi a fost silit apoi să şi părăsească ţara. Nu-i plâng de milă: carieră lui ulterioară a fost strălucită, mai ales în afară ţării, a fost chiar propus pentru Premiul Nobel. Pot plânge de milă istoriei române, care ar fi fost cu totul alta, cu Dumitru Mazilu la putere. Cum a fost el răsturnat? Printr-un model emblematic, ce avea să fie repetat de zeci şi de sute de ori ulterior. S-au transmis informaţii selective …tocmai la „România Liberă“, aflată atunci sub conducerea unor autentici revoluţionari, în frunte cu Petre Băcanu, aceştia au tipărit, publicul cititor a fost total convins, fără judecăţi, analize, informaţii complete. Ţine de domeniul incredibil al fantasticului cum de nimeni (dar nimeni!) la acea oră nu a făcut o comparaţie cu Ion Iliescu, incomparabil mai net vinovat comunist. Iar ulterior nu l-am văzut pe Dumitru Mazilu nici măcar pomenit pe obişnuitele liste de dizidenţi!
De ce folosesc cuvîntul „emblematic“? Pentru că din acel moment a început să fie utilizată această convenabilă pârghie spre a manipula psihicul şi imaginarul naţional, spre a răsturna şi a decide selecţia figurilor publice, spre a deţine fiabilitatea lor şi însăşi îndreptăţirea lor de a mai participa la dialogul public. Eliticidul atât de eficient şi de cuprinzător din anii 1948–1988 a fost continuat şi chiar consolidat prin necrofagia pomenită îndată după 1989. Cazul Mazilu a fost marea piatră de încercare.
Cum s-au petrecut lucrurile? La numai câţiva ani după incidentul menţionat se instituie sub preşedinţia lui Emil Constantinescu, om pe care l-aş considera bine intenţionat şi onest, dar prea adesea „inocent“, organizaţia statală CNSAS, pe care sunt sigur că nu greşesc socotind-o continuare şi instrument al securiştilor de odinioară. Una din erorile capitale făcute atunci a fost de a pune în fruntea ei nişte figuri celebre, dar net lipsite de experienţă în domeniu. Ulterior au apărut şi documentate dubii privind integritatea şi trecutul unora din ei, dar voi lăsa de o parte pentru moment acest capitol; şi-aşa, nepricepuţi cum vor fi fost, aceşti oameni au fost acuzaţi că ar fi „elemente răsculative“ căci erau totuşi nemulţumiţi de regulile de funcţionare şi de autoritatea preferenţială rezervată proprietarilor de dosare, adică securităţii. Aceste privilegii asigurau o lejera capacitate de manipulare. Situaţia nu s-a schimbat nici până azi, după câte ştiu, astfel reducând esenţialmente CNSAS la o simplă mască de suprafaţă.
În adevăr, cine era în măsură să verifice credibilitatea şi valabilitatea „dosarelor“? Erau acestea total inventate? Erau unele din ele ascunse sau chiar dispărute? Erau umplute de texte falsificate? Erau supuse unor inteligente selecţionări? De ce ne-am încrede în onestitatea absolută a stăpânilor de ieri şi a urmaşilor lor de azi? Problemă asta nu a fost atinsă nici măcar vag în discuţii. Dosarele au fost socotite cam de toată lumea „literă de Evanghelie“. Şi totuşi problema e de-a dreptul esenţială. Dacă documentele nu sunt autentice sau credibile, atunci orice fel de judecată făcută pe bază lor e o simplă poveste. În informatica americană se foloseşte un termen: principiul GIGO (“garbage in, garbage out“ — adică, informare gunoi, concluzie gunoi).
Voi da două exemple. Primul îl iau din lucrarea lui Ţesu Solomonovici Evreii şi securitatea. În 1949, eminentul conducător sionist Dr. A.L. Zissu este anchetat sub stare de arest. I se prezintă printre altele o scrisoare plastografiată în toată regula: fiul său îl îndemnă insistent pe tată să colaboreze cu Securitatea. Acest fiu murise eroic în 1943 pe câmpurile de bătălie de la El Alamein, în Africa de Nord. E concludent. (În treacăt fie spus, cartea lui Solomonovici mai conţine şi alte exemple de acelaşi fel.)
Al doilea exemplu este poate mai complex, dar în acelaşi timp are o mare valoare generalizatoare. Ziarul de centru-stânga american Washington Post, organ de presă de frunte pe plan mondial, publică la 25 ianuarie 2004, pagină B3, un reportaj amplu semnat de Ann Louise Bardach, specialist în politica ţării conduse de Fidel Castro, autoare a mai multor cărţi pe această temă, colaboratoare la Newsweek, la Naţional Public Radio şi la foarte multe alte organe de acelaşi calibru. Reportajul spune: în primăvara lui 2003, tiranul caraibian strânge şurubul, arestează vreo 75 de dizidenţi, pe unii din aceştia îi şi execută. Surpriză generală: printre victime NU se număra Elizardo Sanchez care petrecuse anii dintre 1981 şi 1991 în carceră, dar, încăpăţânat, continua să iniţieze grupuri pentru drepturile omului în Cuba. O mult mai subţire, mai crudă şi mai înveninată pedeapsă i se pregătea acestuia, zice autoarea. Două marionete scriitoriceşti (tip Adrian Păunescu, adaug eu) scot peste trei luni o scurtă carte Cameleonul în care „demonstrează“ pe bază de documente la care, sigur, numai ei înşişi aveau acces, că Sanchez era turnător sistematic, iar vina arestării tuturor celorlalţi LUI i se datorează. Cum să se apere Elizardo Sanchez? Până la urmă, chinuit, răcneşte: „pe cine îi credeţi? Pe mine sau pe ei?“ Slabă apărare, nu? Autorea ne explică cum această tactică a ponegririi fusese pusă la punct de STASI (Securitatea est-germană) şi adoptată de celelalte Securităţi comuniste. Necunoscută în România? Dar înregistrarea falsă a cuvintelor ultime ale acuzaţilor în procesul Noica-Pillat? Dar falsificările din procesul-alibi al criminalilor de la Piteşti? Dar în fond fiecare proces politic cu declaraţii smulse, declaraţii eliminate?
Într-un cuvânt, textele contrafăcute sunt hrana de toate zilele ale giganticei organizaţii vreme de circa o jumătate de veac. Aceasta e temelia de la care se cere să înceapă orice analiză onestă, orice investigaţie care vrea să abandoneze rolul de unealtă continuatoare a schingiuitorilor.
Aceasta ar fi începutul. Dar există şi alti paşi esenţiali care au deformat şi deformează în mod grotesc înţelegerea perioadei comuniste şi comportării umane în această perioadă.
Cel dintâi, cel mai evident, cel mai elementar, care în mod suprarealist este absolut şi sistematic trecut cu vederea, este prioritizarea. În orice sistem restaurativ, Franţa lui 1815, Anglia lui 1649, Spania lui 1974, poate cel mai tipic Germania lui 1945 se începe cu vârfurile, cu „ştabii“, capii poruncitori ai răutăţilor, organizatorii şi planificatorii crimelor. Or, nimic de acest fel în România, nici măcar propusa „lustraţie“. Ceauşeştii dispar, marii ştabi (o mică parte dintre ei!) primesc cel mult o măruntă pedeapsă simbolică şi… gata! După această categorie ar urma la rând executanţii efectivi, fizici, torţionarii, ale căror nume sunt (în România) adesea cunoscute, citate în cărţi, în ziare. Şi aici constatăm o minimală atenţie. Câţi dintre aceşti mari vinovaţi au fost realmente judecaţi, condamnaţi sau barem înfieraţi public, ostracizaţi? O minoritate disparentă, aproape nimeni.
Ca un soi de compensaţie, iar aici trecem la un alt capitol procedural, focurile atenţiei s-au concentrat obsesiv asupra „auxiliarilor“, adică a informatorilor utilizaţi de aparatul represiv pentru controlul maselor. La drept vorbind această categorie ar fi cuprins chiar întreaga populaţie şi chiar s-au căutat, sub Ceauşescu, în etapele sale cele mai înfloritoare, să se găsească forme legale pentru asigurarea acestei cvasi-unanimităţi informative. De exemplu, scurt după 1971 s-a introdus o lege privind raportarea în scris, obligatorie a oricăror conversaţii sau contacte cu străini. Raportarea se cerea făcută nu neapărat la Ministerul de Interne, ci la superiorul de serviciu ierarhic. Ea lovea de pildă şi în mod deosebit dascălii cărora li se repartizaseră clase de studenţi sau elevi din străinătate care învăţau limbă română. Ţin minte că vreme de câţiva ani m-am ferit cu toată atenţia de astfel de contacte spre a nu fi nevoit să scriu umilitoarele rapoarte (zic umilitoare, căci în conţinut în 99% din cazuri ele nu puteau spune nimic). O victimă întârziată a acestor legi s-a dovedit a fi un om politic talentat şi valoros, Mona Muscă, cadru didactic la Timişoara în anii şaptezeci, căreia i se repartizaseră clase pentru instruirea în limbă română a unor studenţi din lumea a treia. Inevitabil era nevoită prin lege să scrie astfel de rapoarte, pe care 30 de ani mai târziu sunt convins că nu le-a citit nimeni, oricum n-au fost date publicităţii. A fost însă hăituită sălbatic de comentatori şi ziarişti ignari şi poate chiar necinstiţi, ca informatoare şi auxiliară a Securităţii, nevoită să părăsească viaţa politică, spre pierderea calităţii vieţii politice din România. Pe scenă au rămas Elena Udrea şi Corina Dumitrescu.
Cel mai tipic micro-grup social a fost însă cel al foştilor puşcăriaşi. Ţin perfect minte, după o jumătate de secol, regulă de fier, inatacabilă, ce domnea în lumea în care mă învârteam (rude, prieteni, colegi). Era următoarea. Nimeni nu are dreptul moral de a blama un puşcăriaş: tu, vorbitorul, NU ai fost acolo, NU ai trecut prin suferinţele, prin torturile încarcerării, deci îţi este imposibil să-ţi imaginezi măcar cum ai fi reacţionat la rândul tău. Comportarea în aceste condiţii extreme este aşadar un fapt STRICT personal, iar nu unul supus judecăţii publice.
Era o lege morală de înaltă elevaţie, cred şi în ziua de azi. Era totodată o lege de înalt realism, aşa cum au dovedit de fapt informaţiile şi documentele general cunoscute acum, la începutul secolului XXI d. Chr., dacă sunt citite cu discernământ. Penitenciarul norvegian (am văzut pe internet celula în care va fi găzduit multi-asasinul Andreas Breivik: garsonieră eleganta, cu televiziune şi computer, baie privată, sală de gimnastică la dispoziţie etc.) depăşeşte cu mult nivelul de trai mediu din „lumea a treia“, ba chiar şi din România de pildă. Închisoarea comunistă era iad, avea scopuri exterminatorii. Am contemplat imagini ale puţinilor eliberaţi de la Dachaul nazist: închisorile comunismului românesc arătau frapant de asemănător cu victimele înregistrate acolo. Rezistenţa la condiţii de infern diferă de la persoană la persoană, ea nu intră sub jurisdicţia etică a normalităţii. De altfel nu există niciun sistem etic în care eroismul să fie o virtute obligatorie.
Cei „eliberaţi“ ştiau prea bine că sunt în stare de provizorat, de pură suspendare. Deci sufereau de traumatizare pe termen lung şi simultan se găseau în mod insistent subliniat în stare de provizorat. Cum de nu se spune niciodată că era o condiţie a eliberării să semnezi nişte formulare de renunţare la libertatea de acţiune personală? Niciunul din aceştia nu pot fi aşadar încadraţi integral în legităţile etice fireşti. Aceste lucruri ar trebui să fie evidente pentru orice bun simţ, pentru orice raţiune normală. Aici intervine însă tranziţia lină de la eliticid la necrofagie. Cine au fost cei urmăriţi şi blamaţi cu furie şi tenacitate după 1989? Au fost aproape exclusiv oameni de înaltă, de maximă substanţă. Câteva nume: Adrian Marino, Alexandru Paleologu, dr. Bălăceanu-Stolnici, D.A. Lăzărescu, Ştefan Aug. Doinaş, Oskar Pastior, Sorin Antohi, IPS Nicolae Corneanu, alţii de acelaşi nivel şi valoare. Practic nu există studii sau analize despre Mihnea Gheorghiu şi Ion Dodu Bălan, Eugen Jebeleanu sau Veronica Porumbacu, V. Em. Gălan sau Zaharia Stancu, Pavel Ţugui sau Mihai Novicov sau sutele de culturnici şi dirijori culturali care au desfigurat, au obidit şi în bună măsură au nimicit cultură română, toţi aceşti mici Eichmanni culturali ai negrelor decenii. Unde sunt monografiile despre lideri proeminenţi că Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Eugen Barbu, sau chiar Marin Preda şi Nichita Stănescu? Dar cele despre dirijori de mare forţă precum Roller şi Crohmălniceanu? Adoptarea unei modalităţi de analiză unidimensionale este un adevărat dezastru. Publicul credul şi ignorant, pierdut în negura groasă a confuziilor pare să creadă azi că tocmai cei mai buni şi cei mai crunt pedepsiţi reprezentanţi ai creativităţii sociale sunt cei vinovaţi de crimele de la Piteşti, de la Sighet şi Aiud, sau de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Să schiţăm pe scurt care anume dimensiuni ale înţelegerii lipsesc. Voi menţiona pe scurt, cu exemple, vreo patru-cinci dintre acestea, deşi probabil că fenomenul discutat are chiar şi mai multe dimensiuni. Prima dintre ele şi una din cele mai importante este tipologia. Întâlnirile şi discuţiile cu agenţi ai Securităţii puteau avea multe sensuri, puteau lua multe forme. Incontestabil că existau trădători înrăiţi, indivizi dornici de a face răul, mânaţi de laşitate şi de viciu. Dar poate chiar mai numeroşi erau cei terorizaţi, ameninţaţi, schingiuiţi psihologic şi moral, obligaţi să informeze; la rândul lor aceştia căutau să spună cât mai puţin, să apere „obiectivele“ desemnate de manipulatorii lor. Nu încape îndoială pentru mine din textele date publicităţii şi citite de mine că printre aceştia se numără marele Ştefan Aug. Doinaş. Ştiu bine că vreme de ani de zile am frecventat seară de seară apartamentul său şi am discutat, printre altele, politica internă şi externă; cel mai bine informat eram eu, cel mai tânăr (nu în ultimul rând datorită cunoaşterii bune a unui număr mare de limbi străine). Mă întreb cum de nu mi s-a întâmplat nimic, niciodată? Şi mai amuzant este cazul Negoiţescu, „informator“ vreme de câteva luni după ieşirea sa de la închisoare. De fiecare dată când îl vizita tânărul locotenent în apartamentul sau Nego se năpustea asupra lui cu plângeri şi reclamaţii împotriva celor mai de frunte figuri ale comunismului cultural, un Eugen Barbu, un Vasile Nicolescu şi alţii de acelaşi tip şi calibru. Nicio vorbuliţă împotriva „reacţionarilor“ pe care ar fi râvnit să-i înfunde Puterea. După o vreme, scârbiţi şi plictisiţi, hingherii au renunţat la aceste contra-servicii. (În treacăt, şi ca o notă de subsol, aflu dintr-un articol din Vatra, semnat de o nevastă sau fiică de senator sau deputat actual, că ar exista în dosar un portret despre mine; tare l-aş citi, sunt convins că e profund măgulitor.) Exemplul perfect, cel mai simbolic, îl oferă relaţia Paleologu-Steinhardt. Reiese din cele publicate că Nicu ştia prea bine că este nevoit Conu Alecu să acţioneze ca informator, dar se declara perfect liniştit: „Ştiam că eşti băiat deştept, că ştii ce să le spui“ (mai pe şleau: cum să-i dezinformezi şi să-i înşeli!)
De aici nu mai este decât un pas mic spre utilizarea acestor contacte pentru influenţa politică. (Dimensiunea doi.) E limpede că mulţi dintre cei vizaţi căutau prin vicleşug (naiv poate) să exercite un anume impact asupra împrejurărilor politice. Mie mi se pare fascinant modul în care Doinaş se metamorfozează treptat din victimă în actor cu veleităţi de presiune politică: cel puţin aşa ne spune o lectură obiectivă, care din păcate nu este şi cea a autorului „demascărilor“, un doctorand pe cât de harnic, pe atât de reducţionist şi monocrom. Dar cazuri cu adevărată pondere sunt cele ale matematicianului Mihai Botez şi ale romancierului Nicolae Breban. Aceştia, cu un curaj aproape iresponsabil, jucau pe două tablouri. Foloseau relaţiile lor cu Securitatea şi cu alte înalte autorităţi pentru a încerca pur şi simplu să modifice sistemul existent în România, pentru a îndulci sau chiar a răsturna dictatura. Probabil că puneau la dispoziţie informaţii, dar simultan foloseau toate pârghiile posibile pentru a se infiltra în sistem. Judecata etică devine extrem de complicată în astfel de cazuri. Eu zic că de fapt era un joc politic atât cât se putea el efectua în orânduirea strâmbă, contorsionată, în care trăiau. Un soi de straniu politicianism subteran — straniu pentru ca aşa îl impuneau circumstanţele socio-politice.
O formă mai modestă, mai ascunsă a aceleiaşi proceduri o găsim sub forma sarcasmului. (A treia dimensiune.) S-a tot citat un catren al lui A.E. Bakonsky şi pe drept cuvânt s-a râs de el, dar eu mă întreb dacă nu era totuşi cumva o parodie. Tot aşa, doctorandul mai sus pomenit face mare tapaj de hazliul episod juvenil legat de poeziile semnate „Ion Motoarca“ de arhi-tânărul Doinaş: nu mă îndoiesc că era vorba de o amplă farsă în tradiţia celei adresate de Haşdeu junimiştilor sau a „prânzului academic“ inventat de Odobescu împotriva latiniştilor. („Prandiulu academicu“). Mă întăresc în aceste convingeri amintirea unei comunicări prezentate la conferinţa din Cluj, mai acum 2–3 ani, de un critic de altfel inteligent şi talentat, pe nume Roxana Sorescu. Destul de bine intenţionată, tânăra cercetatoare caută elemente proletcultiste în scrierile de tinereţe ale lui Ioan Dezideriu Sîrbu, înrăit anti-comunist şi om foarte dârz în comportări. Asistăm în sală alături de Nicolae Balotă şi ne amuzăm copios de citate: cunoscând spiritul sarcastic al lui Sîrbu, recunoşteam uşor că e vorba de parodii necruţătoare. Îi auzeam parcă vocea. Ne aminteam şi de capodopera acestuia. În perioada scurtă postbelică cât I.D. Sîrbu a fost asistent universitar la Cluj îi incumbau şi datorii sociale. Iată-l deci pe Sîrbu agăţând de perete lozinca triumfală: „Orice vis se răzbună. V.I. Lenin“. Cât de repede a fost demascată păcăleala şi băşcălia nu mai ştiu.
O altă dimensiune de care trebuie neaparat să ţinem seama în discuţiile despre categoria aceasta de jos a vinovaţilor cvasi-inocenţi este şi utilizarea dublelor standarduri. (A patra, cred) Inchizitorii auto-definiţi ca atare perorează adesea înfierbântaţi împotriva unor fapte care nu diferă prea tare de episoade din propria lor viaţa. Nu vreau să mă întind: am trăit eu însumi episoade din tinereţea unor vajnici combatanţi precum Manolescu sau Liiceanu de care nu-mi pot inchipui că ar putea fi prea mândri aceştia — azi. Le-aş putea povesti, mai ales că nu sunt cine ştie ce condamnabile. (Iar lui Manolescu îi rămân recunoscător şi plin de prietenie pentru comportări ulterioare faţă de mine, am sentimente veritabil cordiale faţă de el.) Doar atât: de unde până unde această scremută căutare de grave falii etice în gesturi şi întâmplări la alţii atât de asemănătoare cu cele proprii. Deprimant este cazul Antohi: infinit mai puţin vinovat decât un bun număr de miniştri sau prim-miniştri, iată-l pe acest om merituos şi constructiv ostracizat şi izolat. Sau îl văd pe fostul meu student Andrei Brezianu prada unei întregi haite isterizate, gata să îl declare spion introdus în cercurile de sus ale Americii. De unde până unde? Nici măcar acest CNSAS nu e abilitat să îl declare informator, iar la modestul post de radio unde lucra (introdus de mine însumi, mă grăbesc să vă informez) era coleg cu o fiică de general de Securitate român, cândva mare ştabă de partid şi UTC: ştiu despre ce vorbesc, îmi fuseseră studenţi amândoi. Dar numai cel valoros dintre cei doi se vede victima de atacuri, persoană cu adevărat dubioasă este total, dar total trecută cu vederea. Cu totul tipic este şi IPS Nicolae Corneanu al Banatului, probabil cel mai valoros conducător eclesiastic al Ortodoxiei Române. Se vede atacat şi condamnat pentru inevitabile contacte la care era obligat legal prin îndatoririle sale, în vreme ce colaboraţionişti de îndoielnica substanţă spirituală sunt trecuţi cu vederea sau chiar proslăviţi. Despre insinuările echivoce împotriva lui Doinaş, nu merită să vorbim: sunt de fapt prea infamante pentru naratorul lor. Dar în acea secţiune, găsesc cu pompoasă gravitate afirmaţia că Negoiţescu a fost „participant la rebeliunea legionară“. Nu mă pot abţine de astă dată să nu povestesc realitatea aşa cum o ştiu de la martori oculari. Băiatul de 19 ani, celebru prin suprarealismul său afişat obraznic în teorie şi practică în tot târguşorul ardelean se vede cocoţat pe unul din meterezele medievale ale Sibiului şi patrulând pe-acolo. De 2–3 ori pe zi prietenii cei mai buni (Radu Stanca şi Cornel Regman) îşi fac de lucru la picioarele zidului, se hlizesc, hohotesc, se amuză regal, îl arată cu degetul, strigă măscări: îmbufnat, tinerelul cu pricina le face semn cu mâna să plece, deşi poate nu-i displăcea spectacolul. Tot de 2–3 ori pe zi işi face apariţia mămica grijulie cu un sufertaş aducând nutriţie odraslei instalate pe fortificaţie. Cam atât despre felul în care se scrie (sau nu se scrie) azi istoria în România. Vorbind tot despre lucruri la care, dată fiind vârsta mea înaintată, am fost martor ocular, sa mai dau un ultim caz, de astă dată însă chiar strigător la cer, este cel al bunului, talentatului, blindului, timidului Oskar Pastior. Acesta se vede înfierat post-mortem şi „judecat“ (tot necrofagia, bat-o vina!) de către Dieter Schlezak, (ambii emigraţi în Germania), una din figurile cele mai urâte, cele mai vrednice de dispreţ şi ură din anii jugului bolşevic: un delator public, un lingău al regimului, invitat acum să-şi exprime judecăţile despre un terorizat, un deportat în Transnistria. Asta în marea presă internaţională. Greaţa te sufocă.
În fine ultima (a cincea parcă), dar poate cea mai importantă dimensiune ignorată, din neştiinţă sau chiar deliberat, legată clar de toate cele înşiruite până acum: contextualizarea . Cuvântul se cere înţeles în dublu sens. Unu: raportarea omului şi a faptelor sale la împrejurările social-istorice în care este plasat, înţelegerea psihosocială. Doi: raportarea unui act, a unui incident, a unei declaraţii punctuale, momentane, la ansamblul acţiunilor şi procesului şi opiniilor aceleiaşi persoane de-a lungul unei întregi cariere, a unei vieţi în întregimea ei. Chestiunea e relativ simplă, se poate rezolva cu metode cantitative, aş zice. Găsesc de pildă la un Eliade, la un Cioran, la un Noica, „derapări“ textuale şi de activitate care acoperă cam 3–4–5% din totalul operei. Eu, exegetul, le înregistrez ca atare, nu le ascund, ştiu că nu le fac cinste autorilor, nici etic, nici ca inteligenţă, dar merg mai departe, judec pe ansamblu, nu mă împiedic veşnic de aceste fapte. Întrucâtva similar la intelectualii români ce s-au „alăturat regimului“: un Vianu, un Rosetti, un Oprescu, un Iordan, până şi un G. Călinescu sau un Oţetea. Admit neplăcutele lor servilităţi, dar le pun în balanţă cu binele real substanţial, considerabil pe care aceşti cărturari l-au adus culturii române, vieţii intelectuale dimprejurul lor, unii dintre ei mie personal sau generatiei mele. De multe ori, tocmai prin concesiile lor politice: tragic, dar real. Abia atunci pot începe să înţeleg echitabil şi judicios imaginea lor de ansamblu. Aplic pur şi simplu acelaşi model de analiză la generaţia de la mijlocul secolului şi resping cu indiferenţă agitaţiile mărunţilor procurori auto-instalaţi.
Încă un cuvânt, şi anume despre ultima, cea mai groasă pătură a populaţiei. Se trece cu vederea neîncetat că regimul comunist român, ca şi toate celelalte, aveau un caracter totalitar. Aceasta înseamnă că în fond toată lumea, întregul popor, de la mic la mare, era în stare de arest temporar suspendat. Era un lucru general ştiut, general acceptat. Singura deosebire erau gradele sau treptele arestului, precum şi duratele suspendarii. Mai era şi măsura de avânt, de pofta de execuţie şi de supunere, variabilă de la individ la individ. Unii îmbrăţişau cu tot sufletul condiţia lor servilă, erau convinşi că e normală şi justă, chiar binefăcătoare. Alţii, mai cinici, căutau pur şi simplu o poziţie mai convenabilă în ierarhie, adică să fie în măsură să biciuiască pe alţii, să-i controleze măcar. Unii erau sclavi, alţii numai iobagi. Rezervele interioare erau larg răspândite, din fericire, aş spune eu. Unii consimţeau să accepte o anume ortoglosie, alţii plonjau adânc în adoptarea principiilor poruncitoare.
Într-o societate totalitară, cei mai curajoşi sunt fricoşii: pare o afirmaţie paradoxală, dar este întru totul adevărată. În adevăr fricoşii se fereau de apariţia publică, căutau să funcţioneze „sub linia radarului“, să treacă neobservaţi, să nu fie împovăraţi cu roluri publice, să aibă cât mai puţină atingere cu păturile sus-puse. De fapt, pe măsură ce societatea luminoasă îşi lărgea şederea şi putinţele, asistăm la un proces de involuţie, de retractilitate spre forme primare, elementare, simple, ale organizării sociale. Existenţa mentală şi chiar practică devin primitive. Omul se retrage şi se fortifică îndărătul bastioanelor familiei, ale clanului, ale tribului. Până şi tiranul caută să se înconjoare cu aghiotanţi din neamurile sale sau din zona sa natală. Eşti sigur când eşti nevăzut, ascuns între cosângeni. Cum să mai funcţioneze în aceste împrejurări umanismul, altruismul? Şi de ce să nu loveşti în acel rămas în exteriorul fortificaţiilor?
După această observaţie, să ne apropiem de concluzii. Ce văd eu lipsind din analizele actuale? De ce insist asupra nevoii de pluri-dimensionalitate? Absenţa este o anume capacitate de discriminare, de înţelegere a distincţiilor, a nuanţelor, a psihologiei sociale. În aceste condiţii să nu ne mirăm că nu mai putem nominaliza adevăratele victime, adevăraţii vinovaţi. Se instaleaza o ceaţă nocivă deasupra societăţii, deasupra minţilor, în măsura în care mai putem vorbi de ele. Realităţile se văd răsturnate, de fapt de-a dreptul inversate. Se instalează la putere o gândire justiţiară, simplistă. În România de azi observ de la distanţă, metodologia pe care un apropiat al meu a numit-o perfect „dubla înjunghiere“. Adică acei înjunghiaţi odată de către opresori se văd încă o dată înjunghiaţi (necrofagic adesea, cum ziceam!) de către sateliţii şi epigonii acelora, poate unii din ei întristaţi că nu au putut participa la prima înjunghiere. Cel dintâi maestru al acestor strategii s-a numit cred Tîrnăcop (semna Artur Silvestri): el a scris prin anii ’80 în Luceafarul un lung ciclu de glose pe marginea dosarelor de Securitate la care avea acces. A devenit astfel patriarhul unei şcoli abundente.
Acum ar fi de făcut două observaţii. Prima este justificativă, să zic aşa. Orice generaţie se afirmă lovind în generaţia precedentă, contrar credinţelor marelui critic Harold Bloom. Amintesc aici eseurile strălucitului Lytton Strachey lovind maliţios în antemergătorii săi din Anglia victoriană. Numai că aceste lovituri nu erau sub centură, se bazau nu pe infamii, adesea mincinoase, ci pe un proces de critică autentică, fie ea justificată şi îndreptăţită sau nu. E o mare deosebire. Pe de altă parte nu-mi scapă detaliul cu totul important că suntem cu toţii locuitorii unei epoci anti-istorice, în care trecutul (constituţii, acţiuni, organizare socială, ideologii, războaie) este fie şters, fie rescris, fie condamnat. Astăzi, oamenii, în marea lor majoritate, intelectualii în special, fac mari eforturi spre a impune calapoade, valori standard din prezent asupra trecutului. Nu sunt de fel încintat, dar rămâne un fapt real.
A doua, mai apropiată de adevăr de astă dată, mi se pare analiza profesoarei Gertrud Himmelfarb, într-o prelegere la care am asistat personal. Himmelfarb a fost o distinsă şi proeminentă specialistă în istoria socioeconomică a Angliei din secolele 18 şi 19, cuvântarea a ţinut-o la Library of Congress din Washington. Criticând aspru dar drept modurile „neo-istorice“ de a scrie istorie privită prin gaura cheii, adică scoţând în evidenţă faptele ascunse, ruşinoase, particulare, nepublice ale figurilor publice şi folosindu-le ca explicaţie, ca fundament, ca dezvăluire, Gertrud Himmelfarb definea această metodologie istorică drept „istorie a lacheilor“. Ei bine, această istorie a lacheilor (a valeţilor?) pare să fie în mare vogă în România zilelor noastre. Aici mai este şi ajutată, observăm, de acel subconştient, îngălat, urât, murdar, resentimentar, înclinat spre bănuieli conspiraţioniste, auto-plângăcios, atât de frecvent în zonele româneşti.
Se poate pune intrebarea: ei şi? Ce importanţă au toate aceste dispute pe plan mai general? În mersul societăţii? Din pacate au, ba chiar au importanţă mare. Priviţi comentatorii publici (televiziune, presă tiparită) şi comparaţi-i cu comentatorii de pe internet (Contributors, Hyde Park, În Linie Dreapta, Vox Publica, chiar Critic Atac): cei din urmă, aceşti „neoficiali“ sunt incontestabil mai buni, mai pătrunzători, mai articulaţi, mai clar informaţi decât cei dintâi, adică decât „oficialii“. Să lărgim însă perspectiva. De ce se plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabilă, joasă, a păturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimării sălbatice a elitelor, continuată prin auto-exilarea valorilor naţionale? Iar mai apoi prin acţiunea feroce de „dublă înjunghiere“, azi în plină desfăşurare? Cum se face că loviturile abuzive, violente s-au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX? Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?
Iată întrebările reale de la care ar putea începe o autentică asanare a vieţii publice româneşti.
Septembrie 2012, Bethesda, MD