Când a sosit în America, la începutul lunii mai 1831, Alexis de Tocqueville şi-a făcut rapid o idee despre ce a văzut acolo. Scriindu-i de la New York lui Ernest de Chabrol, după nici o lună, la 9 iunie 1831, el îşi ruga prietenul să-şi închipuie „o societate formată din toate naţiunile lumii… într-un cuvânt, o societate fără rădăcini, fără amintiri, fără prejudecăţi, fără cutume, fără idei comune“. Era o societate, continua Tocqueville, ţinută la un loc doar de interese şi pentru care forma republicană era cea mai bună dintre guvernări. Din punct de vedere fizic, situaţia ei era într-atât de fericită, încât interesul privat nu acţiona sub nici o formă împotriva interesului public. Nu exista nici o putere publică şi nici nu era nevoie de aşa ceva, prin urmare nu existau armată, impozite şi guvern central. Autoritatea executivă era ca şi cum n-ar fi fost, de vreme ce era lipsită şi de bani, şi de putere. Toţi oamenii erau îndreptăţiţi să spere că aveau să ajungă la o viaţă confortabilă şi toţi, dacă munceau din greu, ştiau că viitorul le era asigurat. Orice lucru era evaluat prin intermediul banilor pe care-i producea şi toţi americanii erau gata să-şi încerce norocul în viaţă la făcutul de avere. Vechile tradiţii europene legate de onoare şi virtute acolo nu existau. America era bine pusă în ordine şi avea moravurile curate.

După vreo trei săptămâni şi după ce călătorise până la Yonkers, adică la vreo patruzeci de kilometri depărtare de New York, aceste prime impresii au fost îmbogăţite cu alte observaţii legate de caracterul americanilor şi de natura societăţii americane. Pe Louis de Kergorlay îl informa că marea majoritate a locuitorilor Americii înţelegeau republicanismul „în sensul cel mai democratic“ şi că aveau încredere în înţelepciunea şi perfectibilitatea omului. „Ei cred — scria Tocqueville — în calitatea guvernării care-i conduce, cred în înţelepciunea maselor, cu condiţia să fie luminate, şi nu par să suspecteze că există o anumită educaţie pe care masele n-o vor atinge niciodată, dar care, chiar şi aşa, se poate dovedi necesară în guvernarea unei ţări.“ America l-a convins: civilizaţia se îndrepta „către o democraţie fără limite“, iar această mişcare înainte era determinată de „o forţă irezistibilă“.

Ar fi o lipsă inutilă de amabilitate să afirmăm că aceste prime impresii n-au fost câtuşi de puţin modificate de ceea ce a văzut Tocqueville în restul şederii sale de nouă luni în Lumea Nouă; pe de altă parte, se poate spune că ele conţineau câteva puternice anticipări a ceea ce avea să devină, la momentul potrivit, conţinutul celei mai celebre — şi, ar spune unii, al celei mai bune — cărţi scrise vreodată despre Statele Unite. Şi totuşi, n-a fost singura carte scrisă de vreun francez despre America, iar Tocqueville n-a fost decât unul dintre mulţii francezi care au făcut asemenea călătorii exploratorii. Nici tabloul prezentat în Despre democraţie în America nu a rămas necontestat sau nepus în discuţie, chiar dacă, în mare măsură, această carte a creat cadrul de referinţă pentru alte scrieri similare. Pe scurt, America lui Tocqueville nu a fost singura văzută de vreun francez în secolul XIX.

Părţile componente ale viziunii francezilor despre America au fost diverse şi s-au conturat în timp. Cu certitudine, până în a doua parte a secolului XVIII, ideea că America era un tărâm al virtuţii, libertăţii şi iluminismului se împământenise ferm, dar acest mit arcadic s-a dovedit adesea contrabalansat de recunoaşterea faptului că exista un abis de netrecut între o Franţă civilizată şi rafinată — unii ar spune chiar desfrânată — şi simplitatea rurală a vieţii americane. Trebuie adăugate aici îngrijorările iscate de efectele dăunătoare ale climatului asupra oamenilor şi animalelor deopotrivă, o idee sprijinită nu numai de dovezile stării precare a nativilor americani, dar şi de afirmaţia curioasă a lui Cornelius de Pauw, potrivit căreia câinii din America n-ar fi lătrat. Cu toate acestea, în anii care au precedat sosirea lui Tocqueville, se conturase deja un set de întrebări relativ standardizate, care l-au atras pe cercetătorul francez în America. Avea să furnizeze America o nouă ordine în materie de libertate, care le-ar fi permis oamenilor să scape de constrângerile civilizaţiei? Putea să înfăptuiască America visul egalităţii şi fraternităţii universale? Aveau să distrugă prosperitatea economică şi urbanizarea virtuţile simple ale fermierului american? Era compatibil spiritul mercantil cu înflorirea artelor şi a ştiinţelor, mai ales atunci când se combina cu absenţa unei aristocraţii stabile şi împământenite? Avea să scape America de influenţa dominantă a Angliei şi a culturii şi religiei engleze? Cum avea să procedeze America pentru a domestici vastul continent care-i stătea dinainte? Avea să reziste sistemul federal american probei timpului — şi făcuse el până atunci demonstraţia valabilă a democraţiei în plină acţiune? Înainte de toate, francezii din secolul XIX erau atraşi spre America de impresia lor că acolo ar fi găsit puse în practică pentru prima oară aspecte şi dezvoltări importante ale unui viitor comun.

Printre aceşti călători francezi s-a numărat şi fostul saint-simonist Michel Chevalier, autorul unor Scrisori despre America de Nord, publicate pentru prima dată în 1836. Potrivit lui Seymour Drescher, „călătoria lui Chevalier în America este, după cea a lui Tocqueville şi Beaumont, cea mai demnă de a fi amintită din toată generaţia respectivă“ . Pentru ochiul încercat al saint-simonistului, notează acelaşi Drescher, „şarpele feudalismului industrial se insinua deja pe după instituţiile democratice ale Republicii Americane“.

Şederea lui Chevalier a urmat celei a lui Tocqueville (care s-a desfăşurat din mai 1831 până în februarie 1832), și a fost substanţial mai îndelungată (din octombrie 1833 până în noiembrie 1835). Din rezumatele fiecăruia dintre capitolele publicate de Chevalier, poate fi trasat cu o anumită acurateţe itinerariul său, iar din acest itinerar aflăm că el şi Tocqueville au făcut două călătorii foarte diferite. Tocqueville şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la New York şi în Noua Anglie. În plus, el şi Beaumont au făcut un scurt sejur în zonele sudice, francofone, ale Canadei şi o expediţie de o lună în regiunea de frontieră din jurul Marilor Lacuri. Numai către sfârşitul şederii au călătorit către Sud. Din contră, Chevalier, după ce a petrecut o lună la New York, s-a îndreptat către nord-est şi apoi către sud, în cele din urmă ajungând la Charleston. În iunie 1834, se găsea la Lowell, în Massachusetts, apoi la Boston, dar până în august ajunsese la Elmington, în Virginia. După aceea s-a îndreptat către New Orleans, făcând popasuri la Pittsburgh, Cincinnati, Louisville, Memphis şi Natchez. A vizitat şi oraşul Buffalo, şi alte oraşe mai mici din Pennsylvania. Totuşi, există o foarte importantă similitudine între călătoriile întreprinse de Chevalier şi Tocqueville. Ambii şi-au părăsit domeniile de investigaţie stabilite iniţial, pentru a-şi ghida cititorii europeni către inima unei civilizaţii.