Cunoscătorii procesului de împământenire a ştiinţelor sociale în Europa de est şi de sud-est ştiu prea bine că — parte a modernizării — aceste ştiinţe au fost importate la „periferie“ chiar de la „centru“, adică din Franţa, Germania şi Anglia. Acest cordon ombilical s-a păstrat şi se păstrează şi astăzi, de vreme ce est-europenii continuă să aştepte „certificatul de competenţă“ din Occident: la fel ca în trecut, şi azi e o mai mare onoare să fii publicat la Paris sau la Berlin, decât la Sofia, Belgrad sau Budapesta. Pe această logică, raporturile externe ale sociologiilor est-europene s-au fixat pe axa centru—periferie şi, foarte rar s-au stabilit legături între grupuri naţionale periferice. O asemenea relaţie s-a dezvoltat, totuşi, în perioada interbelică între intelectuali tineri români şi maghiari în perimetrul sociologiei.
Unul din motivele acestei legături l-a constituit faptul că Şcoala Sociologică de la Bucureşti, iniţiată şi condusă de Dimitrie Gusti, dorea să dezvolte o sociologie aplicabilă în orice context naţional, deci şi pentru România şi nu doar în România. De aceea doctrina şi practica inedită a „monografiilor sociologice“ a trezit şi interesul cercetătorilor din alte ţări. S-au stabilit astfel legături importante cu sociologi, în primul rând francezi şi germani, dar spre deosebire de alte sociologii în căutare de afirmare, n-au fost neglijate nici relaţiile cu colegi din ţările est-europene. De altfel, sociologii bucureşteni au avut o reală vocaţie pentru stabilirea de legături cu alte ţări — chiar în ciuda condiţiilor internaţionale vitrege. Cu toate acestea, doar un număr restrâns de istorici ai sociologiei ştiu că în anii ’30 cel mai mare interes pentru ştiinţa cultivată de Gusti şi şcoala lui s-a de manifestat din partea intelectualilor din Ungaria.
Ungaria din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi-a dezvoltat o sociologie proprie în confluenţă cu cea germană şi austriacă. Însă, la începutul de secol XX, sub conducerea lui Oszkár Jászi s-a format o şcoală sui generis în jurul prestigioasei reviste Huszadik század (Secolul douăzeci) şi a Societăţii de Ştiinţe Sociale. Datorită caracterului său modernizator, gruparea aceasta s-a bucurat de aprecierea intelectualităţii, chiar şi minoritare, Vasile Goldiş numărându-se printre susţinătorii ei. Primul război mondial, cele două revoluţii şi teroarea albă au distrus şcoala budapestană. Şeful şcolii, Oszkár Jászi a fost chiar nevoit să emigreze în Statele Unite, cu ajutorul autorităţilor române. În asemenea împrejurări s-au întâlnit la Bucureşti Oszkár Jászi, şeful unei şcoli distruse şi Dimitrie Gusti, iniţiatorul unei şcoli în formare. A fost o simplă întâlnire între doi intelectuali amabili şi curioşi, o întâlnire de reciprocă informare. Jászi vorbea de trecut, Gusti de viitor, fără declaraţii şi promisiuni.
În ciuda destrămării mişcării lui Jászi, o anumită parte a sociologiei maghiare a renăscut prin sociografia îmbrăţişată de un număr de tineri scriitori mai mult din motive politice, decât ştiinţifice. Influenţa lui Dimitrie Gusti asupra acestui curent nu venea prin transmisie ardeleană, după cum se acredita până recent, şi după cum de altfel ar fi fost firesc, ci nemijlocit de la Bucureşti, prin Gábor Lükő. Sub înrâurirea curentelor intelectuale anticonservatoare, şi mai direct sub influenţa celebrului pedagog Sándor Karácsony, acest tânăr student budapestan a decis, în vara anului 1931, să-şi continue studiile la Universitatea din Bucureşti şi să cerceteze cultura populară română. După ce a învăţat româneşte în diferite localităţi din Muntenia, de la oameni simpli, a început să frecventeze cursurile universităţii: „Ce frecventam eu? Un singur seminar, cel al lui Tache Papahagi. Erau acolo câţiva băieţi români, un slovac, că se studia un sat slovac din Bihor, dar aceştia păreau atât de indiferenţi. Numai eu eram interesat, şi Tache Papahagi imediat m-a luat sub protecţia sa, îmi arăta tot, îmi explica. Am învăţat enorm de la el.“ (Rostás, 2006, 183)
Contrar informaţiilor noastre anterioare, Lükő a venit în România fără să fi ştiut de existenţa Şcolii gustiene. Henri H. Stahl l-a remarcat pe singurul student din Ungaria, sosit nu ca turist, ci cu gândul de a învăţa: „Ei m-au prins prima oară — spune Lükő — înainte de Crăciunul lui ’31, că se duc în Basarabia, şi dacă am chef, mă iau şi pe mine, pe cheltuiala lor. Păi, zic, mulţumesc, atunci pot şi eu să cunosc. Groaznic de departe, o noapte întreagă a gonit rapidul cu noi. Şi era trenul extrem de aglomerat, am stat pe culoar, şi Stahl toa tă noaptea îmi explica sociologia. Din care eu n-am prea înţeles mare lucru, nici româneşte nu ştiam ca lumea în ’31… Dar acolo ne-am cunoscut mai bine, şi acolo m-a luat sub protecţia sa. Şi când, în vara următoare, la începutul lui mai 1932, s-a deplasat la Drăguş, m-au luat din nou cu ei, şi atunci îmi arătau deja de toate. Dar la sociologie nu m-am priceput prea mult nici atunci.“ (Rostás, 2006, 188)
După această deplasare Lükő îşi continuă studiile la Facultatea de Litere, dar pentru viitorul său ştiinţific decisivă a fost o deplasare făcută cu monografiştii. S-a împrietenit cu H.H. Stahl şi cu Anton Golopenţia, iar tema de cercetare i-a fost recomandată de Constantin Brăiloiu: cultura ţărănească a ceangăilor din Moldova. Pe lângă satisfacţii, această temă intens cercetată pe teren i-a adus şi neplăceri. În urma înrăutăţirii relaţiilor interstatale Lükő a fost arestat, anchetat şi chiar expulzat din România în 1933. Dar dat fiind statutul său de protejat al şcolii gustiene, acest proces nu a decurs conform scenariilor obişnuite de anchete şi expulzări. Pentru că toată alerta autorităţilor se baza pe o confuzie naivă, nu s-a aplicat orbeşte legea: „Am vorbit sincer — poveste Gábor Lükő — cu oamenii aceştia, sunt şi ei, poliţiştii, oameni. Bombănea, zice, atunci ce să facem cu dumneavoastră, vom fi nevoiţi să vă expulzăm în 24 de ore. Să mă podidească lacrimile. Au văzut şi ei asta. Au început să mă consoleze: ei, că nu pentru totdeauna, înţelegeţi şi dumneavoastră că în prezent situaţia internaţională este atât de încordată… Închipuieşte-ţi, şeful poliţiei îl consolează pe suspect! Datorită lui Gusti şi ai lui. Mi s-au înscris în paşaport cele 24 de ore. Mai aveam la Sfântu Gheorghe o grămadă de lucruri, cărţi şi tot, la muzeu, trebuia să ajung şi acolo. Am alergat la Brăiloiu, i-am înapoiat fonograful. Îi spun care e situaţia. El, desigur, cunoştea foarte bine toată povestea. Mi-a spus să mă mai duc la ministru, la Gusti. Mi-a spus exact unde, până atunci nu ştiusem cum să ajung la el. Am găsit drumul, am mai amintit asta, era Golopenţia acolo. M-am mirat: Gusti ministru! I-am mulţumit, dar numai după ani şi ani mi-am dat seama, despre ce era de fapt vorba, ce nu mi se spusese. Fireşte, că poliţia l-a întrebat mai întâi pe Gusti, că de ce mi se dăduse recomandare… iar Gusti le spusese, să fie lăsat în pace omul ăsta.“ (Rostas,2006, 219-220)
În ciuda expulzării, în ciuda întreruperii cercetărilor, Lükő nu a părăsit Bucureştiul cu resentimente. Din scrisorile trimise lui Stahl — într-o românească foarte bună în raport cu scurtimea şederii sale în România — rezultă că Lükő dorea chiar să-şi menţină legăturile cu sociologii bucureşteni şi că popularizase publicaţiile, şi în primul rând metoda monografică a lui Gusti. La început a făcut agitaţie pentru răspândirea „Arhivei“ în instituţiile budapestane. La 12 iunie 1933 scria: «Biblioteca cea mai bună pentru sociologie este Biblioteca Capitalei (Fővárosi Könyvtár) unde se găsesc cărţile apărute până la sfârşitul războiului mondial, când o schimbare în direcţia Bibliotecii, atribuită regimului politic reacţionar, a pus capăt dezvoltării frumoase a bibliotecii în domeniul acest. Totuşi până astăzi n’avem alta mai bună, şi eu cred că „Arhiva“ aiciea îşi are locul cel mai competent. De altfel am căutat-o peste tot prin bibliotecile şi n’am găsit-o nici la Muzeul Naţional, nici la Seminarul de Pedagogie, nici la Asociaţiunea Literară Populară, care are o bibliotecă specială pentru cărţi româneşti. În biblioteca Universităţii ori în cea a Academiei nu mai am speranţa de a o găsi. În starea aceasta mi-ai face o mare bine de a trimite „Arhiva“ într’una din bibliotecile din Budapesta, mai ales în cea a capitalei. (Fővárosi Könyvtár, Budapest. VIII. Baross utca. Wenkheim palota) Dl. pr. Györffy când auzi de posibilitate a căpăta ‚Arhiva’ spunea: o fi bun şi aici la noi (în bibl. Secţ. Etnogr. al Muzeului Naţional: Néprajzi Múzeum. Bp.X. Elnök utca 13) mie însă este egal unde o găsesc, şi D.voastră s’o trimiteţi unde o vreţi — eu sunt mulţumit şi îndatorat D.voastră.»