LUXEMBOURG | 7-12/2007

SUMAR

Livia Szász: Fortăreaţa deschis㠕 7
GUY DOCKENDORF: Les patries d’un Luxembourgeois – entretien avec LIVIA SZÁSZ • 9
MARIO HIRSCH: Approche transfrontière de la culture: Un idée fait son chemin • 20 / O abordare transfrontalieră a culturii : O idee îşi face drum, în româneşte de Irina Mavrodin • 28
MULTINLINGVISM ŞI DIVERSITATE
FERNAND FEHLEN: Luxemburgul, o ţară multingvă,
(în anexă: Legea privind regimul limbilor), în româneşte de Mioara Izverna • 36
SERGE KOLLWELTER: Bogăţie în creştere, democraţie în întârziere: Contribuţia imigraţiei în viaţa Luxemburgului, în româneşte de Monica Grădinaru • 51
FRANÇOIS MOYSE: Diversitate cultural㠖 Vocea comunităţii evreieşti, în româneşte de Simona Schor • 64
FERNAND FEHLEN: Renaşterea unui mit, în româneşte de Mioara Izverna • 68
VLAD ALEXANDRESCU: Réflexions sur l’identité roumaine • 70
DESTIN NAŢIONAL, DESTIN EUROPEAN
MARIO HIRSCH : Spiritul de la Colpach: Prefigurare a integrării europene între cele Două Războaie Mondiale, în româneşte de Irina Mavrodin • 76
ŞTEFAN DELUREANU: O mică naţiune în faţa aventurii
europene • 79
Repere istorice – cronologie de MARC REITER, în româneşte de Sofia Oprescu • 97
INSTITUTUL PIERRE WERNER –
UN PROIECT PENTRU EUROPA
SANDRINE DEVAUX: O inovaţie instituţională europeană, în româneşte de Monica Grădinaru • 102
PETER SLOTERDIJK: Europa, continentul celei de a doua şanse, în româneşte de Ana Iroaie • 109
„Les Cultures de l’Europe – Pour la diversité”: Colloque organisé par l’Institut Pierre Werner et la Fondation Culturelle Secolul 21, au Luxembourg, le 5 mai 2007. Participants: Mario Hirsch, Smaranda Enache, Serge Basso de March, Anneli Ute Gabanyi, Anne-Marie Autisser, Sandrine Devaux, Alina Ledeanu, Anne Schiltz, Ştefan Vianu, Cătălin Berescu • 128
PLATOUL KIRCHBERG –
O PERMANENTĂ PROVOCARE
MARIANNE BRAUSCH: O încercare de a umaniza oraşul nou, în româneşte de Monica Grădinaru • 162
MARC REITER: Istoria Luxembourgului prin prisma periferiei, în româneşte de Monica Grădinaru • 171
MUDAM – MUZEUL DE ARTA MODERNĂ
MARELE DUCE JEAN
CATERINA CARDAMONE: Le Mudam, ou de la visibilité (politique) de l’art • 183
JACQUES SANTER: Arta şi originea ei în contemporaneitate – un interviu de Roger Nilles, în româneşte de Sofia Oprescu • 189
ULF MEYER: Ieoh Ming Pei, arhitectul celor puternici, în româneşte de Sofia Oprescu • 195
LITERE ŞI ARTE
JEAN PORTANTE: Vauban est resté, Molière est parti… –
Le paysage littéraire luxembourgeois – entretien avec Corina CIOCÂRLIE • 204
JEAN PORTANTE: Normandia – fragment dintr-un roman în lucru, în româneşte de Constanţa Ciocârlie • 211
ANA BLANDIANA: De la Luxembourg la Sibiu – Academia Europeană de Poezie • 222
ENRICO LUNGHI: Spre un peisaj artistic fără frontiere, în româneşte de Carmen Diaconescu • 225
CELIA GHYKA: Art public d’une capitale • 240
KULTURFABRIK – UN MODEL INSTITUŢIONAL
ION BOGDAN LEFTER: Poveste cu locuri şi personaje luxembourgheze – Despre Belles Roumanies şi altele • 264
SIMONA POPESCU: „Centrul“ şi „întâlnirile“… • 273
SPERANŢA RĂDULESCU: Impresii dezordonate • 279
SERGE BASSO DE MARCH: Petit Courrier à l’intention de l’équipe de Secolul 21 • 283
SPECTACOL PURCĂRETE LA LUXEMBOURG
Constantin Chiriac: Măiestrimea sa • 289
UN NOUVEL AXE CULTUREL EUROPÉEN
BUCAREST – SIBIU – LUXEMBOURG
Colloque organisé par la Fondation Culturelle Secolul 21 et l’Institut Pierre Werner, à Bucarest, le 31 mars 2007. Participants: Alina Ledeanu, Sergiu Nistor, Mario Hirsch, Sabine Hentzsch, Vladimir Simon, Irina Mavrodin, Me Paula Iacob, Serge Basso de March, Eric-Normand Thibeault, Virgil Ruta, Constantin Chiriac, Corina Ciocârlie, Ion Bogdan Lefter • 292
Simpozionul Internaţional de Muzicologie George Enescu – 2007
DAN DEDIU: Enescu şi romantismul critic • 332
VALENTINA SANDU-DEDIU: Sonata a III-a pentru pian şi vioar㠖 Interpretări comparate • 348
LAURA MANOLACHE: „… ce fel de muzică este muzica mea” • 354
OLGUŢA LUPU: Dedicaţie pentru Fauré • 360
FLORINELA POPA: Enescu în presa americană 1923-1933 • 370
RUBRICI PERMANENTE
MIŞCARE LIBERĂ
GETA BRĂTESCU: Argument • 380; Oraşul ca o revist㠕 381
EXTREMUL CONTEMPORAN
MICHEL DEGUY: Am împlinit treizeci de ani • 383
NOI ŞI ORAŞUL
KÁZMÉR KOVÁCS: Peisaj cu grădină şi cas㠕 388

Fundaţia Culturală Secolul 21 şi revista Secolul 21 mulţumesc următoarelor persoane şi instituţii care au făcut posibilă apariţia acestui număr:

Guy Dockendorf
Mario Hirsch
Irina Mavrodin
Fondului de Urbanism şi Amenajare al Platoului Kirchberg
Muzeului de Artă Modernă Marele Duce Jean – MUDAM
Muzeului de Istorie al oraşului Luxembourg


ARGUMENT
Fortăreaţa deschisă
La Luxembourg, istoria s-a scris in perimetrii liliputani şi – mai ales – cu o acută obsesie a fortăreţei, a spaţiului închis, protejat, a unui intra muros deliberat, asumat şi perpetuat în secole. Necesitate istorică, conjuncturi geo-politice ? Fără îndoială, dar şi o constantă fascinaţie a pietrei, a stâncii, a incintei fortificate, a rezistenţei şi strategiilor defensive.
Peisajul, geografia locului par să revendice o astfel de abordare din partea celor trăitori aici. Iar vestigiile trecutului s-au insinuat subtil, devenind azi însuşi relieful natural al acestui spaţiu.
Romanii au dat tonul, cu primele fortificaţii, încă de la sfârşit de secol III, urmaţi mai târziu, pe la 963, de legendarul conte Sigefroid, stăpânitor al teritoriului Lucilinburhuc-ului (obţinut printr-un schimb de la Abaţia Saint-Maximin de Trèves) şi clăditor al unui castel pe faimosul rocher du Bock. Primele reprezentări ale oraşului din cartografiile inginerului italian Giovanni Maria Olgiati, iniţiativele lui Pierre Ernst de Mansfeld, guvernatorul Luxembourgului din partea coroanei spaniole în secolul XVI, faimoşii ingineri militari Vauban, Treybach şi de Bauffre, pasageri şi ei prin aceste locuri, litografiile de secol XIX în care se regăsesc planurile ipotetice ale acestui veşnic reper care este Château du Bock, chiar şi itinerariile oferite azi de turismul local, precum circuitul Wenceslas, vorbesc – alături de multe alte referinţe istorice – depre aceeaşi obsesie a artei fortificaţiilor, a arhitecturii militare în mentalul luxemburghez.
Şi totuşi prezentul – care nu a renunţat să cultive “farmecul vechilor pietre” – îşi scrie o altă partitur㠖 cea a deschiderii, a politicii extra muros, a vocaţiei europene şi a îmbrăţişărilor de anvergură continentală.

GUY DOCKENDORF
entretien avec Livia Szász
Les patries d’un Luxembourgeois
Livia Szász:
Un des débats les plus fréquents et animés dans le monde d’aujourd’hui, de plus en plus mondialisé, porte sur l’idée – ou même l’obsession, dirais-je – identitaire. Et le Luxembourg n’en fait pas exception.
D’autre part, au Musée de la Ville du Luxembourg – qui a été le premier objectif que j’ai visité au Luxembourg immédiatement après ma descente à l’Abbaye de Neumünster et à l’Institut Pierre Werner – j’ai découvert un panneau sur lequel il était écrit: « Les luxembourgeois sont tous enfants de l’immigration ». Et donc voilà ma question: Est-ce qu’on peut parler d’une identité luxembourgeoise dans un pays où les statistiques nous indiquent que 40% de la population est d’origine étrangère?

GUY DOCKENDORF:
C’est une question que les luxembourgeois se posent depuis qu’ils sont indépendants. Qui sont ces luxembourgeois, d’où viennent-ils et où vont-ils? Vous savez que la devise nationale des luxembourgeois c’est Mer welle bleiwen wat mer sinn – « Nous voulons rester ce que nous sommes », et parfois les méchants disent: « mais est-ce que nous savons qui nous sommes? » Cette identité luxembourgeoise est une identité qui s’est faite au cours des siècles, qui a changé tout le temps, et qui, selon nos historiens, nos spécialistes, est une identité en mouvement. C’est un concept qui n’est pas statique, immobile, mais c’est un concept qui est dynamique. C’est une identité en devenir, et d’ailleurs nous sommes en train de finir un autre musée, qui sera installé dans l’ancien Fort Thüngen – le Musée Dräi Eechelen (les Trois Glands), auquel on a donné comme titre « Forteresse, histoire et identités », donc identités, au pluriel. Il faut bien marquer que dans l’identité luxembourgeoise il y a bien sûr une base forte, avec des valeurs communes qui distinguent les luxembourgeois depuis de nombreuses années, mais en même temps c’est une identité qui change et qui a beaucoup changé lorsqu’au début du 20ème siècle beaucoup d’Italiens sont venus travailler au Luxembourg et y sont restés, s’y sont intégrés ; il y a eu aussi beaucoup de travailleurs polonais qui ne sont pas tellement restés parce qu’ils n’ont pas pu faire venir leurs familles, donc ils sont retournés ; il y a eu dans les années ’61 des contraintes des gouvernements du Portugal et du Luxembourg pour faire venir aussi des travailleurs portugais qui y sont restés. Donc tous ces apports – à la fois des Italiens, des Portugais, mais aussi des voisins d’autour, puisque nous avons tous les jours 120 000 transfontaliers: français dans leur majorité, mais aussi belges et allemands, qui viennent travailler au Luxembourg, et qui font que les luxembourgeois passent tout le temps de leur vie à apprendre plusieurs langues, ce qui fait aussi qu’à travers une langue il vient d’autres influences qui se greffent sur notre mémoire, sur notre culture, sur notre façon de vivre. Et c’est une bonne chose ! Ce qui est assez difficile à faire comprendre à un grand pays c’est que les luxembourgeois, bien qu’ils soient petits, bien qu’ils soient un des pays membres de l’Union Européenne (maintenant avec vous et la Bulgarie ça fait 27 membres), ont tenu à garder leur integrité – ou leur identité – ou leurs identités. Moi, je ne dis pas malgré l’Union Européenne, mais je dis à cause de l’Union Européenne. C’est parce qu’on a été un des pays fondateurs, il y a 50 ans, que le Luxembourg a réussi à garder des choses qui lui semblaient importantes tout en acceptant de changer. Pour survivre il ne faut pas avoir peur du changement, il faut savoir adapter les choses, il faut savoir en apprendre d’autres ; et lorqu’on parle de l’enrichissement culturel, je pense que cet enrichissement culturel nous vient de ce brassage vidé, de ces étrangers qui sont passés par le Luxembourg, qui sont restés au Luxembourg. Donc c’est une bonne chose… Il y a parfois des esprits un peu chagrins ou des esprits un peu peureux qui pensent que nous sommes en train de perdre notre identité – sans qu’il sachent pourtant très bien comment la definir. Nous prêtendons, au contraire, que l’identité luxembourgeoise n’a jamais été aussi forte, et pour moi une des preuves en est que la langue nationale luxembourgeoise – letzebuergesch – n’a jamais été aussi utilisée, aussi mise à contribution, à la fois par nos créateurs, les artistes, les écrivains, les dramaturges, les metteurs en scène de films, mais aussi par les gens qui font le commerce et la publicité. On n’a jamais eu autant de publicité en langue luxembourgeoise que de nos jours. Or, ça signifie que c’est une langue qui est extrêmement vivante et qui est extrêmement utilisée. Et tout cela contribue à forger un certain sentiment d’appartenance. Et une autre preuve c’est que sur le 40% des étrangers qui habitent au Luxembourg, il y en a beaucoup qui essaient d’apprendre notre langue, et il y en a même tellement que nous n’avons pas assez d’enseignants, pas assez de professeurs pour leur apprendre le luxembourgeois. L’ancien Ministre de l’Éducation nationale, qui a été aussi Ministre de la Culture pendant neuf ans, Madame Erna Hennicot-Schoepges, avait introduit, avant l’enseignement scolaire, un enseignement précoce, qui finalement fait que de très jeunes enfants qui peuvent être scolarisés sont scolarisés en luxembourgeois, ce qui permet aux enfants de couples non-luxembourgeois d’apprendre très vite la langue luxembourgeoise aussi, ce qui est un facteur d’intégration.

MARIO HIRSCH
Approche transfrontière
de la culture
Une idée fait son chemin
Le 16 février 2004, Erna Hennicot-Schoepges, ministre luxem-bourgeoise de la Culture, a transmis à la Commission européenne le dossier de la candidature de «Luxembourg et Grande Région, Capitale européenne de la Culture 2007». Faisant suite à la recommandation de la Commission et au rapport très positif du jury d’experts indépendants sur la candidature de Luxembourg et Grande Région ainsi que de celle de Sibiu (Roumanie), les ministres européens de la Culture ont désigné, lors de leur réunion du 27 mai 2004, à l’unanimité, Luxembourg et Sibiu comme capitales européennes de la culture pour 2007.
Le dossier se basait sur le concept inédit d’une capitale européenne de la culture dépassant les limites d’une seule ville. Rappelons que c’est lors du Sommet de la Grande Région à Liège en mai 2000 que le Premier ministre luxembourgeois Jean-Claude Juncker avait proposé de ne pas limiter les manifestations de 2007 au seul Grand-Duché, mais d’y associer les régions limitrophes. Les partenaires de ce projet seront donc également la Lorraine, les communautés francophone et germanophone de Belgique (= la Wallonie), la Rhénanie-Palatinat et la Sarre: cinq régions appartenant à quatre pays et affichant trois langues différentes qu’il est convenu d’appeler la Grande Région. C’est un ensemble caractérisé par de nombreuses interactions et échanges à tous les niveaux et qui compte près de 12 millions d’habitants. Avec ses 465 000 habitants, dont plus de 40 pour cent d’étrangers résidents, le Grand-Duché de Luxembourg est le partenaire le plus petit en termes de territoire et de population, mais politiquement le plus important car seul État souverain alors que les quatre autres partenaires sont des entités régionales sub-nationales jouissant d’un degré d’autonomie variable.
Le dossier présentait la philosophie du projet transfrontalier, axée sur le patrimoine historique commun de la Grande Région. Chaque région devait piloter un thème spécifique: les migrations pour le Luxembourg, le patrimoine industriel pour la Sarre, la culture de la mémoire en Lorraine, les grandes personnalités européennes en Rhénanie-Palatinat et les expressions de la modernité pour les partenaires belges. Mais le concept n’était pas confiné au seul travail de mémoire, il s’orientait résolument vers une interprétation contemporaine de l’histoire par des projets artistiques innovants.
L’innovation, la collaboration transfrontalière et une approche pluridisciplinaire étaient donc les points de départ. Le programme de l’année culturelle offre l’occasion de situer la Grande Région sur l’échiquier européen et de la présenter comme un espace pionnier en matière d’intégration européenne. À côté d’évènements phares, l’accent est mis sur des séries cohérentes de manifestations à la fois transfrontalières et pluridisciplinaires, susceptibles de montrer le potentiel créateur de l’ensemble.

FERNAND FEHLEN
Luxembourgul, o ţară multilingvă
Văzut de departe, Luxembourgul pare să fie o ţară unde curge lapte şi miere, cu un PIB pe cap de locuitor neegalat nicăieri în lume, şi în care o populaţie cosmopolită şi multilingvă trăieşte în armonie. O oază de bunăstare şi care oferă multe locuri de muncă între o Germanie care a ieşit de curând dintr-un moment de indispoziţie economică, o Franţă sfâşiată şi paralizată de polarizarea dreapta-stânga şi o Belgie pradă unor confruntări comunitare între flamanzi şi valoni. Din momentul în care luxembourghezii au discutat cu multă pasiune tratatul constituţional al Uniunii Europene înainte de a-l accepta printr-un referendum cu o majoritate de 56,5%, care, în lumina entuziasmului tradiţional afişat pentru ideea europeană părea relativ redusă, s-ar fi părut că în ţara consensului revenise calmul. Dintr-o dată însă, un deputat şi un fost ministru a propus ca drapelul naţional tricolor – albastru, alb şi roşu – să fie înlocuit printr-un nou drapel, având pe el un Leu Roşu, care evocă străvechea măreţie a unui trecut medieval, mai mult mitic decât real şi care simbolizează mândria naţională. Putem surâde în faţa dezbaterii care a urmat şi care ţine de un an ţara sub presiune, dar putem vedea în asta şi expresia unui rău social care se traduce printr-o incertitudine identitară. Rău provocat de prezenţa străinilor în proporţie de 40%, în cadrul populaţiei rezidente şi de un procent încă şi mai ridicat în cadrul populaţiei active. Rău provocat, mai ales, de o situaţie lingvistică complexă şi în plină mutaţie, situaţie pe care o vom prezenta aici.

FERNAND FEHLEN
Renaşterea unui mit
În 2007, Luxembourgul şi Marea Regiune sunt „capitala europeană a culturii“ şi organizatorii luxembourghezi au ţinut să asocieze oraşul românesc Sibiu, vechiul Hermannstadt, la această manifestare1. Argumentul dat de foarte serioasa Agence France presse – care nu face decât să repete cele spuse de organizatori – este că Sibiu a fost „întemeiat în secolul al XII-lea de nişte coloni luxembourghezi“. În textele oficiale, explicaţia este mai complicată. Se vorbeşte despre „legăturile istorice“ care au „atribuit“ Luxembourgului şi Sibiului „o cultură şi tradiţii foarte apropiate unele de celelalte“ şi este evocată limba saşilor din Sibiu ca fiind „foarte apropiată de dialectul francic-mosellan vorbit între la Moselle şi Rin“.
Dacă acei coloni germanofoni care au propulsat Transilvania, şi care vor fi numiţi saşi, au fost chemaţi în secolul al XII-lea de regele Ungariei Geza al II-lea, „pentru a proteja coroana“ sau dacă ei sunt trupele dispersate şi pierdute din prima Cruciadă condusă de Petre Ermitul, nimeni nu poate şti cu exactitate. Chartele păstrate şi alte indicii materiale ne fac să presupunem că au venit din teritoriile situate la vest de Rin, nelimitându-se numai la spaţiul germanic propriu-zis. Printre ei se găseau şi flamanzi, valoni şi „latini“, poate loreni francofoni. Saşii îşi vor uita mai târziu, sub presiunea unei interpretări etnocentriste, originile multiple, pentru a se defini ca fiind „germanissimi germani“, „germani adevăraţi“. Faptul că unii dintre coloni au venit din teritoriul Marelui Ducat actual nu poate fi exclus, dar chiar dacă ar fi originari din comitatul Luxembourg, emigranţii din Evul Mediu nu ar proveni din actualul stat luxembourghez, creat abia în 1815.

FERNAND FEHLEN
Renaşterea unui mit
În 2007, Luxembourgul şi Marea Regiune sunt „capitala europeană a culturii“ şi organizatorii luxembourghezi au ţinut să asocieze oraşul românesc Sibiu, vechiul Hermannstadt, la această manifestare1. Argumentul dat de foarte serioasa Agence France presse – care nu face decât să repete cele spuse de organizatori – este că Sibiu a fost „întemeiat în secolul al XII-lea de nişte coloni luxembourghezi“. În textele oficiale, explicaţia este mai complicată. Se vorbeşte despre „legăturile istorice“ care au „atribuit“ Luxembourgului şi Sibiului „o cultură şi tradiţii foarte apropiate unele de celelalte“ şi este evocată limba saşilor din Sibiu ca fiind „foarte apropiată de dialectul francic-mosellan vorbit între la Moselle şi Rin“.
Dacă acei coloni germanofoni care au propulsat Transilvania, şi care vor fi numiţi saşi, au fost chemaţi în secolul al XII-lea de regele Ungariei Geza al II-lea, „pentru a proteja coroana“ sau dacă ei sunt trupele dispersate şi pierdute din prima Cruciadă condusă de Petre Ermitul, nimeni nu poate şti cu exactitate. Chartele păstrate şi alte indicii materiale ne fac să presupunem că au venit din teritoriile situate la vest de Rin, nelimitându-se numai la spaţiul germanic propriu-zis. Printre ei se găseau şi flamanzi, valoni şi „latini“, poate loreni francofoni. Saşii îşi vor uita mai târziu, sub presiunea unei interpretări etnocentriste, originile multiple, pentru a se defini ca fiind „germanissimi germani“, „germani adevăraţi“. Faptul că unii dintre coloni au venit din teritoriul Marelui Ducat actual nu poate fi exclus, dar chiar dacă ar fi originari din comitatul Luxembourg, emigranţii din Evul Mediu nu ar proveni din actualul stat luxembourghez, creat abia în 1815.

SANDRINE DEVAUX
O inovaţie instituţională europeană
Institutul Pierre Werner, asociaţie fără scop lucrativ de drept luxembourghez (ASBL), fondată în 2003, este una dintre acele instituţii hibride, care încearcă să-şi facă un loc în domeniul organismelor de cercetare şi de reflecţie şi al căror obiect de studiu este Europa, sub toate formele ei. Născut dintr-o triplă voinţă politică, germană, franceză şi luxembourgheză, pentru a crea o legătură culturală puternică în inima Europei, în momentul deschiderii acesteia în faţa a zece noi ţări, Institutul Pierre Werner este un mod de a privi optimist viitorul, sărbătorind fenomenul istoric pe care-l reprezintă construcţia europeană şi analizându-i evoluţia.
Situând acest institut la Luxembourg, una dintre capitalele Europei, cele trei ţări fondatoare au dorit să pună bazele unei reţele de schimburi în perspectiva unei Europe a culturii, care transcende, fără a le ignora, culturile fiecăreia şi lansează totodată un apel la o îmbogăţire culturală.
Inaugurat pe 13 octombrie 2003 de către ministrul francez al Afacerilor Externe, Dominique de Villepin, şi de omologii săi german şi luxembourghez, Joschka Fischer şi Lydie Polfer, precum şi de Erna Hennicot-Schoepges, ministru al Culturii al Marelui Ducat, institutul a cunoscut un început promiţător şi doi ani bogaţi în activităţi culturale, apoi a vegetat câtva timp, înainte de a lua un nou avânt, în toamna anului 2006, cu o schimbare de statut şi o nouă conducere.

Un institut de cultură
Institutul Pierre Werner poartă numele renumitului om de stat luxembourghez, care a fost prim-ministru, ministru de Finanţe şi ministru pe Probleme Culturale al Marelui Ducat de Luxembourg, personalitate care s-a ilustrat, de asemenea, la nivel european, prin angajamentul său în crearea unei monede unice, al cărei părinte putem spune că a fost. Primul-ministru Jean-Claude Juncker i-a adus, de altfel, un viu omagiu, numindu-l un „mare architect al Europei de după război“. Conferindu-i acest titlu, autorităţile implicate au vrut să inoveze institutul cultural, depăşind frontierele bilateralului şi implementând un organism care, la origine, avea drept vocaţie promovarea în acelaşi timp a integrării europene, a diversităţii culturale şi a culturii celor trei ţări.
În privinţa acestor ambiţii, Institutul Pierre Werner a fost găzduit, cum era firesc, în cadrul sitului fostei Abaţii Neumünster, restaurată şi reconvertită într-un centru de reuniuni culturale, aflat sub autoritatea ministrului Culturii. Una dintre funcţiile acestui centru este aceea de a sprijini asociaţii culturale luxembourgheze sau străine. În această optică, începând cu anul 2000, primul-ministru luxembourghez le-a propus colegilor săi francez şi german crearea, în acest cadru, a unui institut tripartit franco-germano-luxembourghez.

MARIANNE BRAUSCH
O încercare de a umaniza
oraşul nou
Fondul pentru Urbanizare şi Amenajare a Platoului Kirchberg a fost creat în 1961 pentru a urbaniza platoul Kirchberg, după cum o indică numele său. Ceea ce a declanşat interesul pentru acest teritoriu, până atunci dedicat agriculturii – există, de altfel, şi un „vechi nucleu“, satul Kirchberg, cu bisericuţa lui – a fost găzduirea, de către Marele Ducat, a instituţiilor Uniunii Europene nou-născute. Câţiva ani mai devreme, pe la mijlocul anilor 1950, Joseph Bach, pe atunci ministru de stat şi al Afacerilor Externe, obţinuse ca Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA) să se instaleze la Luxembourg. Dar, la capătul unei perioade de tranziţie în centrul oraşului şi în cartierul gării, în clădiri împrumutate de către stat, avea să se dovedească indispensabilă găsirea unui loc de primire specific. Statul a cumpărat atunci cele 360 de hectare ale platoului Kirchberg, interesant prin proximitatea sa faţă de centrul oraşului. Astfel a început istoria urbanizării în curs – odată cu instalarea tinerei Comunităţi Europene. Semnarea Tratatului de la Nisa, în 1992, a oficializat Luxembourgul ca una dintre capitalele europene, gazdă a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Băncii Europene de Investiţii, Curţii Europene de Conturi, Secretariatului General al Parlamentului European, Comisiei Europene şi Şcolii Europene, toate instalate la Kirchberg, cu excepţia Biroului Publicaţiilor.

Istoric
Din punct de vedere cronologic, platoul Kirchberg este al treilea teritoriu al oraşului Luxembourg care a fost urbanizat, după nucleul istoric, milenar, al centrului oraşului şi cartierul gării, care s-a dezvoltat începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, când Luxembourgul, devenit stat european în urma Tratatului de la Londra (1867), s-a deschis erei moderne a transporturilor şi schimburilor cu străinătatea. Accesul la el, din cauza dificultăţii topografice a sitului, înconjurat de profundele fisuri stâncoase ale văii râului Alzette, a devenit posibil prin construirea Podului Marii Ducese Charlotte. Acesta, precum Podul Adolphe (construit de inginerul Paul Séjourné), care leagă centrul oraşului şi platoul Bourbon, stabileşte legătura între centrul oraşului şi platoul Kirchberg. Această operă de artă impresionantă, de spirit modernist (concepută de inginerul Egon Jux) este construită dintr-un singur arc metalic. El a fost inaugurat în 1963. Acest an deschidea astfel calea elaborării planurilor de urbanism şi realizării celor cinci cartiere pe care le numără platoul. Înainte de a continua, să notăm că primul proiect pentru un oraş administrativ, urmând estetica oraşului imperial, datează, pentru Kirchberg, din perioada ocupaţiei Luxembourgului de către cel de-al Treilea Reich, în timp ce, în anii 1970, arhitectul luxembourghez Léon Krier a imaginat un contraproiect de spirit postmodern. În fapt, urbanizarea platoului Kirchberg, care a debutat în anii 1960, a inaugurat o perioadă de concepţie modernistă, bazată pe separarea funcţiilor, după modelul Cartei de la Atena, dar fără planul director de ansamblu, chiar dacă o propunere omogenă (datorată lui R.A. Coulon şi A.J. Crivell) fusese prezentată la Expoziţia Universală de la Bruxelles în 1958.
Instituţiile Europene, instalate direct la ieşirea de pe pod, au fost construite în tradiţia palatelor, pe mari spaţii reprezentative, cu valoare peisagistică reflectând prestigiul, iar Cartierul European a căpătat astfel conturul unui oraş de tip administrativ. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (arhitecţi Vander Elst, Jamagne şi Conzemius), Banca Europeană de Investiţii (arhitect Sir Denys Lasdun) şi prima clădire înaltă a Luxembourgului, turnul Alcide de Gasperi, concepută pentru a găzdui Secretariatul Parlamentului European (arhitecţi G. Witry şi M. Mousel) treceau, în epocă, drept culmea funcţionalităţii şi a confortului. Păstrând proporţiile, imaginea de „Brasilia“ propusă de unii nu este falsă, iar în limbajul popular, blocul înalt (de 19 etaje), a fost botezat Heichhaus, adică zgârie-nori…

MARC REITER
Istoria Luxembourgului
prin prisma periferiei
„Forma oraşului este, până la urmă, sinteza acelei metamorfoze a unui sit natural într-un artefact uman. Nu e numai decorul «dramei urbanistice», ci ea însăşi este intim legată de aceasta, fiind actorul principal în teatrul care este oraşul.“1

Primul pas: construirea unui pod
În istoria foarte tulbure a oraşului Luxembourg, anul 1963 reprezintă cu siguranţă un moment de răscruce de o considerabilă valoare simbolică. Într-adevăr, actul fondator prin care stânca Bock, leagănul viitorului oraş, este atribuită contelui Sigefroi din casa Ardennes datează oficial din 963. Deci, oraşul a avut ocazia să-şi sărbătorească un mileniu de existenţă prin festivităţi impunătoare şi, în acelaşi timp, să arate populaţiei întregii ţări dinamismul şi prosperitatea capitalei, să-şi demonstreze capacitatea de-a face faţă provocărilor viitorului, respectând şi amintind originile şi moştenirea sa istorică. Este momentul când „o aviditate bruscă de-a trăi secolul XX a scuturat acest oraş (…), care de-acum nu mai tolera să fie în întârziere faţă de progresul şi moda internaţională“2. Un nou teatru, numit atunci „Teatrul Mileniului“, se afla în construcţie, iar în apropierea lui, prima piatră a unui nou pod a fost pusă pe 20 iunie 1963. Acest pod, inaugurat trei ani mai târziu, poartă oficial numele de „Podul Marii Ducese Charlotte“, ca un omagiu adus suveranei epocii, devenite o adevărată întruchipare a libertăţii şi independenţei ţării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial3. Construcţia acestei legături suplimentare a permis mai apoi urbanizarea unui teren întins de la estul cartierului istoric al capitalei. Cartierul creat efectiv ex nihilo poartă numele de „Kirchberg“, ca referinţă la micul sat cu acelaşi nume aflat în apropiere. Odată cu podul Marii Ducese Charlotte, „modernitatea“ se instala pe acest platou liniştit, unde fermierii satului încă îşi mai cultivau câmpurile şi plantau legume. Liniştea de zi cu zi a satului, apărată până atunci de adânca vale a râului Alzette, lua sfârşit în acel moment.
Mesajul simbolic pe care-l transmite podul Marii Ducese Charlotte este foarte interesant. Deja, prin culoarea sa de un roşu strălucitor, el afişează o modernitate fără concesii, care-l distinge de orice altă construcţie din oraş. De asemenea, materialul său de construcţie reprezintă un omagiu adus sectorului economic cel mai important al ţării, siderurgia. Producţia de oţel din regiunea sudică a ţării este cea care a făcut posibilă transformarea unei naţiuni agrare oarecum întârziate într-o ţară puternic industrializată şi din ce în ce mai prosperă. O comparaţie cu celălalt pod important al oraşului, Podul Adolphe, arată clar schimbarea mentalităţii de-a lungul a aproximativ şaizeci de ani. De fapt, pe vremea construirii Podului Adolphe, în 1899, construcţia metalică era încă respinsă, optându-se în favoarea unei realizări în gresie, considerată o mai bună reprezentantă a caracterului naţional. În 1963, timpurile s-au schimbat complet. Podul din oţel materializează astfel un fel de tranziţie a Luxembourgului de la o naţiune agrară spre viitorul european al Kirchbergului.

MARC REITER
Istoria Luxembourgului
prin prisma periferiei
„Forma oraşului este, până la urmă, sinteza acelei metamorfoze a unui sit natural într-un artefact uman. Nu e numai decorul «dramei urbanistice», ci ea însăşi este intim legată de aceasta, fiind actorul principal în teatrul care este oraşul.“1

Primul pas: construirea unui pod
În istoria foarte tulbure a oraşului Luxembourg, anul 1963 reprezintă cu siguranţă un moment de răscruce de o considerabilă valoare simbolică. Într-adevăr, actul fondator prin care stânca Bock, leagănul viitorului oraş, este atribuită contelui Sigefroi din casa Ardennes datează oficial din 963. Deci, oraşul a avut ocazia să-şi sărbătorească un mileniu de existenţă prin festivităţi impunătoare şi, în acelaşi timp, să arate populaţiei întregii ţări dinamismul şi prosperitatea capitalei, să-şi demonstreze capacitatea de-a face faţă provocărilor viitorului, respectând şi amintind originile şi moştenirea sa istorică. Este momentul când „o aviditate bruscă de-a trăi secolul XX a scuturat acest oraş (…), care de-acum nu mai tolera să fie în întârziere faţă de progresul şi moda internaţională“2. Un nou teatru, numit atunci „Teatrul Mileniului“, se afla în construcţie, iar în apropierea lui, prima piatră a unui nou pod a fost pusă pe 20 iunie 1963. Acest pod, inaugurat trei ani mai târziu, poartă oficial numele de „Podul Marii Ducese Charlotte“, ca un omagiu adus suveranei epocii, devenite o adevărată întruchipare a libertăţii şi independenţei ţării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial3. Construcţia acestei legături suplimentare a permis mai apoi urbanizarea unui teren întins de la estul cartierului istoric al capitalei. Cartierul creat efectiv ex nihilo poartă numele de „Kirchberg“, ca referinţă la micul sat cu acelaşi nume aflat în apropiere. Odată cu podul Marii Ducese Charlotte, „modernitatea“ se instala pe acest platou liniştit, unde fermierii satului încă îşi mai cultivau câmpurile şi plantau legume. Liniştea de zi cu zi a satului, apărată până atunci de adânca vale a râului Alzette, lua sfârşit în acel moment.
Mesajul simbolic pe care-l transmite podul Marii Ducese Charlotte este foarte interesant. Deja, prin culoarea sa de un roşu strălucitor, el afişează o modernitate fără concesii, care-l distinge de orice altă construcţie din oraş. De asemenea, materialul său de construcţie reprezintă un omagiu adus sectorului economic cel mai important al ţării, siderurgia. Producţia de oţel din regiunea sudică a ţării este cea care a făcut posibilă transformarea unei naţiuni agrare oarecum întârziate într-o ţară puternic industrializată şi din ce în ce mai prosperă. O comparaţie cu celălalt pod important al oraşului, Podul Adolphe, arată clar schimbarea mentalităţii de-a lungul a aproximativ şaizeci de ani. De fapt, pe vremea construirii Podului Adolphe, în 1899, construcţia metalică era încă respinsă, optându-se în favoarea unei realizări în gresie, considerată o mai bună reprezentantă a caracterului naţional. În 1963, timpurile s-au schimbat complet. Podul din oţel materializează astfel un fel de tranziţie a Luxembourgului de la o naţiune agrară spre viitorul european al Kirchbergului.

JEAN PORTANTE
entretien avec
CORINA CIOCÂRLIE
Vauban est resté
Molière est parti…
Le paysage littéraire luxembourgeois
Corina Ciocârlie: Au-delà des lieux communs – pays de Cocagne, tour de Babel, etc. –, quelle est, selon vous, la note spécifique du paysage culturel luxembourgeois?
Jean Portante: Sans doute le fait de se trouver sur la ligne de partage entre l’univers germanique et le latin. Cela multiplie les boussoles. Les influences viennent d’horizons distincts. Ce n’est pas rien, surtout pour un pays qui a connu un développement socio-économique fulgurant: en quelques décennies, il est passé du stade rural au postindustriel sans que les “valeurs” culturelles aient eu le temps de respirer. Une des conséquences en est que, malgré l’exiguïté du pays, plusieurs langues s’y sont installées. La nationale bien entendu, le lëtzebuergesch, mais aussi l’allemand et le français. S’y ajoutent celles venues par les flux migratoires, l’italien le portugais. Résultat: on peut vivre au Luxembourg, y travailler, avoir une vie sociale, culturelle, sans parler la langue du pays.

C.C.: Rappelons le syndrome de Mrs Haroy*, qui vous est si cher: mammifère condamné à respirer mais pourvu de nageoires, la baleine peine à se sentir comme un poisson dans l’eau, tout en étant incapable de retourner vivre sur la terre ferme. “N’étant donc chez elles ni dans la mer ni sur terre, les baleines vivaient, selon les dires de notre instituteur, une vie tragique. Voilà pourquoi elles étaient toujours tristes et soufflaient dans l’air un jet d’eau visible à plusieurs kilomètres et lançaient dans l’eau leur chant mélancolique.” Ce double jet – d’encre et de tristesse résignée – serait-il également le lot de l’écrivain luxembourgeois, pris en sandwich entre la culture française et la culture allemande?
J. P.: Disons que l’écrivain, du fait même que son outil de travail est la langue, ne peut se permettre le luxe d’en avoir trop dans sa bouche. L’écrivain luxembourgeois naît avec sa langue maternelle que probablement (à de rares et excellentes exceptions près) il n’utilisera jamais dans l’écrit. Cela l’oblige à recourir à la langue de l’Autre, apprise à l’école, apprivoisée, le français ou l’allemand. Une langue étrangère donc.
Ça n’a pas que des désavantages. Regarder une langue de loin permet d’en mesurer l’étendue, d’en accentuer l’étrangeté. C’est comme avec une piscine: celui qui nage au milieu embrasse moins d’eau que qui se trouve au bord.
En même temps la distance permet d’écrire autrement. Pour revenir à la baleine, je pense que la plupart des écrivains luxembourgeois s’exprimant en français ou en allemand écrivent dans une langue baleine. À l’intérieur respire le poumon de la langue maternelle, même si de l’extérieur on croit voir autre chose.

C.C.: Le Luxembourgeois est-il condamné à errer indéfiniment, en équilibre instable, sur la ligne de frontière – comme Fernandel dans la scène finale de La loi, c’est la loi? Est-ce vrai qu’à cheval entre deux civilisations, on s’appauvrit deux fois? Le Grand-Duché est-il, littérairement parlant, une terre de personne, un espace intercalaire, un no man’s land? Au-delà des frustrations inhérentes, cette situation (géographique et métaphysique) peut engendrer en même temps une richesse et une originalité. En fin de compte, l’auteur luxembourgeois est un funambule qui évolue sur la corde raide de l’inachèvement, de la nostalgie, de l’obsession des origines, mais cela lui permet également de découvrir le bonheur d’être “ provisoirement enraciné ”…
J.P.: Le lointain, au Luxembourg, est tout proche. Cela compte pour les langues, mais aussi pour tout le reste. Lire Rilke en allemand et Mallarmé en français n’est pas une malédiction en soi. Bien au contraire. Le problème naît sans doute du fait qu’historiquement, alors que le pays a changé plusieurs fois de maîtres, cela jusque dans le XXe siècle, ce qu’on pourrait appeler une identité a eu du mal à poindre. L’art, le domaine culturel, donc aussi la littérature, ont tardé à se forger. Quand, sous Louis XIV ou Napoléon Ier, le pays était un département français, ses auteurs s’appelaient Molière, Racine, Corneille, Voltaire,… Un peu plus tôt, au sein des Flandres espagnoles, il y avait Quevedo, Gongora, Cervantes… Le problème, c’est que les “ Luxembourgeois ” d’alors ne s’en rendaient pas compte. La forteresse de Vauban est restée dans le patrimoine culturel luxembourgeois, Molière en est parti. Puis, quand dans la foulée du Congrès de Vienne le Luxembourg est, petit à petit, devenu indépendant, il a, en fait, rapetissé: géographiquement, mais aussi culturellement. Ce qui fait qu’une main est largement suffisante pour compter les grands romanciers, poètes, dramaturges, philosophes luxembourgeois de tous les temps, toutes langues confondues. Mais cela vaut également pour les architectes, les peintres, les sportifs, les cuisiniers, les inventeurs, etc. Du coup les œuvres qui ont traversé la frontière pour s’insérer dans le patrimoine culturel mondial sont plutôt rares. L’exiguïté ne fait que jouer son rôle. Là où il y a peu de monde, il n’y a pas foule de génie.

C.C.: Quid du fameux trilinguisme? Appartenir à une littérature qui n’a pas besoin d’être traduite pour se faire connaître à Paris ou à Berlin, est-ce une chance ou un handicap?
J.P.: Le marché littéraire est un peu plus compliqué que ça. Makine est là pour le rappeler. Personne ne voulait de son roman écrit directement en français. Il a dû feindre de l’avoir composé d’abord en russe. Comme si venir d’ailleurs était un gage de qualité. L’auteur luxembourgeois qui écrit en français ou en allemand efface en quelque sorte cet ailleurs. En s’insérant dans les paysages littéraires voisins, il entre en concurrence avec les écrivains du lieu, sans en être. À moins qu’il vive, ce qui est le cas de certains, à Paris ou Berlin, et que se soit effacée sa provenance. Cela dit, ceux des auteurs luxembourgeois qui sont lus ailleurs n’ont pas à rougir… Je pense à Anise Koltz, traduite en une vingtaine de langues, à Pierre Joris qui vit aux Etats-Unis, aux frères Helminger, à Guy Rewenig qui a inventé le roman en langue luxembourgeoise, à Lambert Schlechter ou encore à Roger Manderscheid qui jongle entre l’allemand et le luxembourgeois.

ENRICO LUNGHI
Spre un peisaj artistic
fără frontiere
Ultimele decenii ale secolului XX
şi începutul secolului XXI
Pe parcursul istoriei sale, peisajul artistic luxembourghez nu a cunoscut probabil niciodată o perioadă de transformări atât de rapide şi atât de profunde cum este aceea care acoperă ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI. Într-adevăr, în cursul anilor 1970, în Luxembourg scena artistică era încă foarte închisă în ea însăşi şi torcea tihnit departe de mişcările artistice europene de referinţă. În schimb, anii 1980 sunt marcaţi de o efervescenţă interioar㠖 alimentată în mare parte de avântul pieţei financiare – care a antrenat o reînnoire considerabilă a reperelor artistice dominante. În sfârşit, anii 1990 văd, pentru prima oară în istoria Marelui Ducat, crearea de instituţii consacrate în exclusivitate artelor contemporane şi o internaţionalizare a scenei artistice, de acum încolo confruntată cu realităţile europene. Astfel, în acest domeniu, în mai puţin de treizeci de ani, Luxembourgul s-a emancipat, lăsând în urmă un provincialism atavic, pentru a atinge o surprinzătoare recunoaştere internaţională, concretizată în atribuirea Leului de Aur pentru cel mai bun pavilion la Bienala de la Veneţia, din 2003.
Fără îndoială, această evoluţie nu s-a produs fără contradicţii şi bazele culturale, sociale şi politice pe care ea se sprijină sunt oricum altfel, dar nu solide: viitorul rămâne deschis şi chiar dacă scena artistică luxembourgheză nu a fost niciodată atât de sincronizată cu devenirea artistică europeană, ea riscă în orice moment să reia firul istoriei şi să recadă în somnolenţa sa seculară.

Ion Bogdan LEFTER
Poveste cu locuri şi personaje
În România, toată lumea a auzit că Sibiul e Capitală culturală europeană 2007. Ce înseamnă asta? Ştiu mai puţini. C㠄oraşul de pe Cibin” nu e singurul cu atare investitură nu mai e un lucru atât de bine cunoscut. Iar situaţia foarte specială în care se află cealalt㠄Capitală cultural㔠a anului e complet ignorată pe meleagurile noastre: Luxembourgul obţinând titulatura dimpreună cu „la Grande Région”, „Marea Regiune”. (Voi scrie aşa, în forma germanică: Luxembourg, cum şi pronunţăm în româneşte.)
Care „Mare Regiune”?
Am crezut la început (ba chiar am şi formulat aşa – vai! – într-un articol) că e vorba despre zona din jurul Burgului, ceea ce ar fi putut foarte bine să însemne întreg statul, atît de mititel (2.586 kmČ, sub jumătate din suprafaţa medie a judeţelor de la noi) şi atât de delicios denumit „Marele Ducat…”. Eroare: „la Grande Région” e o zonă întinsă în toate cele trei ţări din jur, Belgia, Franţa şi Germania, pe o suprafaţă care o depăşeşte de multe ori pe cea a Luxembourgului. În loc să promoveze drept „Capitală cultural㔠un oraş, rolul e preluat de o zonă transfrontalieră cît un stat din altă categorie, după suprafaţă („la Grande Région” depăşeşte de departe Belgia vecină).
Luxembourgul a reuşit astfel să facă o eclatantă demonstraţie implicită: iată ce înseamnă să fii european, să fii o „Capitală europeană”! În loc să te umfli în pene pe cont propriu, exacerbându-ţi orgolios meritele, colaborezi generos cu alţii şi etalezi nu o „singularitate”, ci o multiplicitate culturală, imagine în mic a largii diversităţi continentale. Plus confirmarea mai vechii alegeri a Burgului din Ducat ca partener în triunghiul de sedii ale Uniunii Europene, alături de Bruxelles şi Strasbourg. Nu e aici doar un puternic centru bancar şi o prosper㠖 chiar dacă mică-mititic㠖 economie, ci un spaţiu cu vocaţie multiculturală, la intersecţia mai multor zone lingvistice şi culturale, pe care le-a armonizat în propria sa policromie identitară. O vocaţie – adic㠖 eminamente europeană, în sensul pe care l-a căpătat cuvântul în ultima vreme, în epoca reintegrării Vechiului Continent într-o „unitate în diversitate”.
SIMONA POPESCU
„Centrul“ şi „întâlnirile“…
Prima dată am văzut Luxembourgul la sfârşitul lui 1992.
Era a doua mea călătorie în Vest, după căderea comunismului. Împreună cu Bogdan, soţul meu, luasem, din nou, temerara hotărâre de a ne aventura în lume, ca şi cu un an înainte, cu maşina noastră, un Oltcit românesc pe care-l cumpărasem în 1990 de la un prieten proaspăt emigrat în America. O maşină nesigură, dar care ne dusese deja până în Elveţia. De data asta am pornit în decembrie. Maşina, cu bujiile ei foarte vulnerabile, a dat încă din România semne de slăbiciune. Nu ne-am oprit, am continuat încrezători. Şi rău am făcut, pentru că în mijlocul Münchenului, pe o străduţă cochetă, turistică, plină de magazine scumpe, pur şi simplu ne-a lăsat, a început să scoată fum, am fost convinsă că o să explodeze sau aşa ceva. Bogdan vorbeşte germana, ceea ce ne-a fost de mare folos. Eu am început să arunc din bagaje pe trotuar, ajutată la un moment dat de trecători, iar nişte băieţi de şcoală au sărit la depozitele de nisip şi lopăţelele aflate în nişte vase elegante, de-o parte şi de alta a străzii (parcă ne aşteptau pe noi). Oamenii din jur au fost foarte drăguţi, săritori. Am aflat că transportul maşinii cu un remorcher micuţ, galben şi foarte frumos costa mai mult decât dacă am fi cumpărat, din nou, maşina în ţară. O soluţie ar fi fost să o lăsăm acolo, s-o abandonăm în mijlocul străzii, dar nici asta nu era uşor (nu poţi abandona o maşină unde vrei tu). Apoi, aveam cu noi o grămadă de comisioane, pacheţele de la diverse cunoştinţe pentru diversele lor cunoştinţe cu care urma să ne intersectăm până la destinaţia finală, Amsterdam. Aşa era pe atunci. Lumea încă nu călătorea intens dinspre Est spre Vest. Cel care pornea spre Vest se ducea încărcat (adesea cu cărţi). Şi cel care pornea din Vest spre Est venea încărcat (de cele mai multe ori cu obiecte care nu mai trebuiau acolo, lucruri second-hand, dar şi cu ciocolată sau cafea, încă la mare preţ). Eram, aşadar, în inima Münchenului, înconjuraţi de curioşi. Am fost salvaţi de un tânăr italian care ne-a remorcat cu maşina lui luxoasă (cel puţin aşa mi s-a părut atunci) până la garajul cel mai ieftin pe care-l cunoştea. A pierdut destul de mult timp cu noi, a rămas şi la garaj ca să se asigure că suntem în siguranţă şi că vom primi ajutor. Era însoţit de iubita lui, nemţoaică. Ei au fost în ziua aceea îngerii noştri păzitori. N-au vrut să primească bani, n-au vrut nimic. Oare de ce îşi pierdea băiatul ăsta, italian, jumătate de zi cu nişte străini? Poate din solidaritate latină, poate pentru că, la rândul lui, era un străin, emigrant. Poate că auzise câte ceva de sărmanii oameni din Est. Aveam la gât un lănţişor de argint de care atârna o maimuţică din marcasite care ţinea deasupra capului, în palme, o inimioară, şi ea din marcasite. Era obiectul cel mai preţios pe care-l aveam cu mine. L-am scos de la gât şi i l-am dat fetei nemţoaice. I l-am dat din toată inima. A trebuit să rămânem în München câteva zile, ca să aşteptăm din Franţa (Oltcit-ul avea în el piese de Renault) un mic fitil de cauciuc de care avea nevoie maşina noastră ca să pornească. Fitilul ne-ar fi costat cam cât maşina dacă ar fi trebuit să stăm la un hotel. Dar am avut noroc cu un prieten român care ne-a găzduit cu tot dragul.

SPERANŢA RĂDULESCU
Impresii dezordonate
S-ar fi cuvenit ca înainte de plecare să-mi pregătesc, ca de obicei, o povestire despre locul de destinaţie, pentru ca voiajul să ne fie nu doar plăcut, ci şi folositor. O povestire despre oraşul Luxembourg, cetatea-capitală cu miezul în prăpastia străjuita din înalt de o catedrală milenară, cu 80 000 de locuitori şi 150 de bănci care se îngrijesc de prosperitatea lor; despre Marele Ducat – de fapt un ţinut mititel încleştat între Franţa, Germania şi Belgia, numărând vreo 400 000 de vorbitori de luxem-bourgheză, franceză, germană, italiană, flamandă…; despre imigranţii de pretutindeni, inclusiv din Occident, atraşi aici de joburi foarte bine plătite; despre… Dar n-am apucat; voi încropi istoria mai târziu şi le-o voi livra celor 27 de muzicieni sub formă de foileton. De altfel oamenii îmi pun rareori întrebări. Mai mult de jumătate din ei sunt săteni, iar ceilalţi sunt citadini care, în zilele de sărbătoare, dau fuga la ţară să-şi revadă casa parintească, neamurile şi porcul de Crăciun. Curiozitatea li se deşteaptă cu adevarat doar atunci când vine vorba despre muzică, plugărit sau animale – de exemplu, se grupează instantaneu lângă un magazin de instrumente, un lac cu răţuşte sau o maşina agricolă, dar trec indiferent pe lângă clădiri somptuoase şi monumente. Se mulţumesc cu ce li se oferă, parcă dintr-o veche deprindere de a răbda ce le sortesc orăşenii. Totuşi nu pot să nu observ cât sunt de deosebiţi faţă de ţăranii-muzicieni cu care călătoream cu 10-15 ani în urmă: îmbracaminte modestă dar modernă în locul straielor ponosite „de la ajutoare“; valize multicolore în locul pungilor de plastic; călcătura apăsată în locul mersului timid, care se scuza că există. Privindu-i, realizez că talpa ţării se primeneşte – şi bine face, pentru că ţara trebuie să înceapă să se primenească de undeva, iar de la cap slabă nadejde.

DAN DEDIU
Enescu şi romantismul critic
Multe fenomene culturale se văd altfel la distanţă în timp. Cu cât ne depărtăm mai mult de un fenomen cultural, cu atât vedem mai bine şi putem aprecia mai just importanţa sa istorică şi astfel putem defini mai corect esenţa influenţei sale asupra noastră. Această lege e valabilă şi pentru creaţia unor compozitori. Fluctuaţiile de imagine se datorează nu trecutului, căci faptele sunt fixate, muzicile sunt scrise, ci prezentului. El este cel care ajustează după măsura sa şi interesele sale – reinterpretând sau ignorând – o epocă, o operă, un grup sau o persoană.
Preluând terminologia lui Thomas Kuhn, vom spune că paradigma dominantă sub care a fost percepută muzica începutului de secol 20 a fost una ce-şi are originile în ideea de progres. Schematismul tradiţie versus noutate s-a transferat în binomul romantism versus modernism. Astfel apare conceptul de romantism târziu, de la care porneşte o derivaţie peiorativă de romantism întârziat sau, aplicat la o persoană, romantic întârziat.
Dar ce e un romantic întârziat? Faţă de ce e întârziat? Evident, faţă de noutatea modernismului. Care e această noutate ? Expresia anti-romantică, care ia mai multe înfăţişări: expresionistă (Schoenberg), neo-barocă şi obiectivă (Hindemith), neo-clasică (Stravinski, Prokofiev), inexpresivul expresiv1 (Satie), vitalismul folcloric (Granados, de Falla, Bartók). Este clar, aşadar, că expresia modernă nu se poate defini printr-o afirmare a unei valori expresive anume, ci prin negarea celei romantice. Astfel se explică şi multitudinea de posibilităţi expresive pe care le-a generat. Aşadar, un romantic întârziat e un creator care nu ţine seama de schimbarea de modă a timpului său de a fi conformist anti-romantic şi rămâne în continuare legat de expresia romantică, putând astfel fi judecat cu uşurinţă drept epigon.

CORNELIU DAN GEORGESCU
Timpul muzical enescian
Timpul muzical poate fi linear, direcţionat, ciclic, circular, spiralat, punctual, granulat, pulsatoriu, neted, suspendat, condensat, extins etc., după cum se poate vorbi despre stabilitatea, continuitatea, adâncimea sa (pluri-temporalitate), despre perceperea sa ca proces sau ca epifanie. Puţine noţiuni ale muzicologiei contemporane sunt atât de suprasolicitate din punct de vedere metaforic.
Discuţiile purtate în jurul dimensiunii temporale a muzicii par a se concentra mai ales asupra unor cazuri speciale. Fiecare perioadă, compozitor, poate fiecare lucrare sau segment al ei ne pot comunica un sentiment al timpului specific, ce ar reclama o descriere proprie, practic unică. Adesea este vorba doar de o reconsiderare mai rafinată a unor aspecte ale ritmului, agogicii şi mai ales formei, privite dintr-o optică specială şi tratate cu o terminologie specială, ceea ce conduce uneori la un tip de speculaţie de asemenea specială. Este evident interesul excepţional pentru acest domeniu, cel puţin în ultimele decenii – literatura respectivă este imensă. Gregor Herzfeld citează bibliografia lui Jonathan D. Kramer care, fără a fi completă, cuprindea în 1985 32 pagini, bibliografie astăzi de câteva ori depăşită (Herzfeld, 2006). Singura şansă de a răzbate prin acest noian de semnificaţii şi interpretări este aceea – desigur, după ce au fost luate la cunoştinţ㠖 de a le pune temporar între paranteze şi de a delimita precis domeniul unui nou demers, ca şi noţiunile folosite.
Obiectul cercetării mele prezente este acela de a detecta structurile muzicii lui Enescu care ne-ar îndreptăţi să vorbim despre un timp muzical specific al acestui compozitor. În acest scop, voi opera în cele ce urmează cu noţiuni preluate sau derivate mai ales din psihologie, cum ar fi: percepţia duratei şi a succesiunii evenimentelor, a schimbării lor, starea de aşteptare, rolul memoriei (Fraisse, 1967). Într-un text publicat în 1979, am folosit termenul de muzică atemporală (Georgescu, 1979), iar într-un alt studiu, din seria arhetipuri muzicale, noţiunile de principiu arhitectonic iterativ, respectiv progresiv, ca reglând echilibrul dintre „vechi“ şi „nou“ în construcţia unei forme muzicale (Georgescu, 1985). Deoarece majoritatea noţiunilor enumerate mai sus se explică prin însăşi denumirea lor sau sunt incluse în conceptul de muzică atemporală, mă voi limita la definirea pe scurt a acestuia din urmă.

VALENTINA SANDU-DEDIU
Sonata a III-a
pentru pian şi vioară
Interpretări comparate
Ce mai înseamnă astăzi stilul interpretării? În contextul academic sau în critica vieţii muzicale de concert, se aude adeseori despre x sau y că nu cunoaşte stilul, nu cântă corect stilistic o fugă de Bach sau o sonată de Beethoven. Dar cine precizează cu exactitate la ce se refer㠄corectitudinea” stilistică? Există vreun îndrumar, vreun tratat detaliat sau doar reguli nescrise, care pornesc de la interpreţi celebri luaţi drept normă în imprimarea unei muzici date? Chiar dacă ar fi aşa, tot nu ar reuşi nimeni să explice clar în ce constă corectitudinea stilistică în interpretarea unei anume muzici. Poate doar să aducă argumente cum „nu se face”: acel Bach a fost prea romantic, acel Beethoven prea mozartian…
Tocmai această dificultate de definire justifică lipsa unui comentariu consecvent asupra teoriei interpretării în muzicologia modernă. Există, este adevărat, volumul remarcabil al lui Joachim Kaiser, care parcurge toate Sonatele beethoveniene pentru pian în viziunea interpretativă a pianiştilor secolului 20.
Descrierile comparate ale lui Kaiser, bazate pe experienţa de ascultător din sala de concert, pe analiza atentă a înregistrărilor, conţin o sevă a exprimărilor bine ţintite, plastice, mai ales atunci când descriu ce lipseşte dintr-o interpretare sau alta:

La Artur Schnabel nu e, uneori, suficientă forţă arhitectonică şi pianistică, unui Wilhelm Kempff îi lipseşte câteodată tăria şi consecvenţa, Backhaus tratează prea liniştit bogăţia şi vitalitatea timpuriului Beethoven. Marelui interpret beethovenian britanic, Solomon, îi iese un Beethoven din perioada mediană prea sărăcăcios, prea golemic. Înregistrările celor 32 de Sonate, prea devreme realizate de Alfred Brendel, rămân uneori doar strălucitoare şi deloc ameninţătoare (în contrast cu unele din interpretările sale mai târzii). Friedrich Gulda trece adesea meteoric peste temele secundare şi declamă prea puţin în părţile lente. Barenboim le moleşeşte pe unele din ele. La Claudio Arrau lipseşte uneori marea libertate plină de fantezie.
Doar puţini pianişti îndrăznesc să cânte toate sonatele. Bătrânul Rubinstein a vorbit minunat despre „pauzele triste“ în partea lentă din Hammerklavier, dar nu le-a şi interpretat; Serkin preferă creaţia târzie, Glenn Gould face opriri geniale, manieriste, în răspăr, Sviatoslav Richter e înclinat spre isterie dezlănţuită, la Emil Gilels lipseşte din când în când tensiunea interioară rezervată, iar Arturo Benedetti-Michelangeli încearcă să-l transforme pe Beethoven într-un Scarlatti supradimensionat, apolinic.

LAURA MANOLACHE
„… ce fel de muzică este
muzica mea”
„Oamenii sunt […nemulţumiţi…] că nu au fost în stare să mă afle şi catalogheze în felul lor. Nu pot să se decidă ce fel de muzică este muzica mea. Nu a fost franceză după Debussy, şi n-a fost nici exact germană […] nu suna ca o muzică din ţări străine, în acelaşi timp nici nu amintea ceva familiar, şi lumea e [nemulţumită] că nu poate să mă clasifice aşa de uşor” – afirma Enescu în 1924 într-un dialog publicat de ziarul Nădejdea din Timişoara1.
Şi iată că investigarea postumă, vreme de jumătate de veac, a creaţiei sale, în scopul situării într-un anumit spaţiu cultural, într-un anumit curent sau într-o anumită şcoală, atrage atenţia mai degrabă asupra eterogenităţii elementelor componente. Sunt astfel dezvăluite frapante trăsături franceze. Evidentă este şi prezenţa unor elemente ce permit încadrarea lui Enescu în şcoala naţională românească. În configurarea profilului componistic substanţial se dovedeşte şi aportul filiaţiei sale germane.
Printre avantajele apropierii de opera de artă pe calea analizei influenţelor şi afinităţilor de ordin stilistic şi estetic, poate fi enumerat cel al argumentării anvergurii europene a creaţiei lui George Enescu. Muzica sa preia câte puţin din toate, subordonându-se însă unei viziuni originale. Muzicianul nu se fereşte de sugestii. Dimpotrivă. Personalitate puternică, el preia fără a ceda presiunii de a opta, de a se îngrădi, de a se cantona. El îşi plasează discursul dincolo de sisteme, dincolo de dihotomii păguboase de genul fie modal, serial, fie giusto, fie rubato, fie impresionist, fie expresionist sau neoclasic etc. Mijloacele componistice, toate câte le deprinde, îi sunt folositoare şi le integrează fără rezerve plăsmuirilor sale sonore.

OLGUŢA LUPU
Dedicaţie pentru Fauré
În 1922, din iniţiativa publicaţiei Revue Musicale, se organizează la Paris un concert „omagiu” dedicat lui Gabriel Fauré, în care şapte din foştii săi elevi sunt solicitaţi să compună câte o miniatură.

FLORINELA POPA
Enescu în presa americană
1923-1933
În 1923, începe seria turneelor lui Enescu în America (SUA şi Canada), care se va desfăşura anual (cu rare întreruperi), timp de peste două decenii. Încă de mai înainte, publicul american avusese ocazia să audieze câteva lucrări ale compozitorului român: Rapsodiile, Octetul (1916), Suita I pentru orchestră cu Boston Orchestra (1919), Cvartetul de coarde în Mi b (1921)1, unele în variante interpretative de excepţie (Gustav Mahler, Suita I pentru orchestră în 1911 cu New York Philarmonic). Apoi, interesul faţă de Enescu este stimulat şi de calitatea sa de profesor al lui Yehudi Menuhin, „copilul minune” care în anii ’20 uimise cu precocitatea sa America, gata oricând să recunoască valoarea, dar şi avidă de senzaţional.
Numărul mare de cronici, articole, interviuri care semnalează cele mai importante apariţii ale lui Enescu în spaţiul nord-american reprezintă un material ofertant în încercarea de a reconstitui o imagine – una dintre cele posibile – a lui Enescu, în contextul vieţii muzicale americane din primele decenii ale secolului XX*. Mai mult decât informaţia şi valoarea lor documentară, aceste „mărturii” din presă reflectă spiritul epocii, percepţia asupra faptului muzical, jargonul critic, mentalităţile/prejudecăţile (estetice sau de altă natură).
Prima apariţie a lui Enescu în faţa publicului american (la Carnegie Hall, New York) este consemnată pe 3 ianuarie 1923, într-un articol care îl recomand㠄compozitor român, violonist virtuoz, pianist, violoncelist (sic!) – unul dintre cei mai multilaterali muzicieni ai momentului”2. În pofida acestei generoase enumerări de calităţi, chiar excesiv㠖 dacă ne gândim că Enescu nu s-a remarcat public şi ca violoncelist –, tonul cronicii şi, în general, al articolelor scrise în 1923 e destul de reţinut, tatonant. Ochiul vigilent al criticii încearcă să surprind㠄ce poate şi ce nu poate”3 Enescu în fiecare din ipostazele respective, evitând însă verdictele. De la an la an, cu fiecare apariţie scenică, imaginea personalităţii sale „multilaterale” se clarifică publicului de specialişti. Semnificativă pentru locul pe care acesta i-l atribuie între muzicienii timpului este o cronică din 1928: „Suntem într-o eră a specializării. Iar specialiştii abundă chiar şi în muzică: Auzim de pianistul care s-a specializat în Bach; de violonistul al cărui punct forte e muzica modernă; de dirijorul care excelează în muzică franceză sau rusă. Enescu nu e un specialist, ci un maestru al tuturor formelor de exprimare muzicală. E unul din primii compozitori ai deceniilor recente. E un dirijor de înaltă distincţie. Ca violonist nu e al doilea după nimeni. Ca dirijor sau violonist el poate interpreta orice muzică de la Bach la Stravinski, ca un specialist al fiecărui stil”4.

Presa americană construieşte profiluri distincte fiecărei ipostaze în parte (compozitor, dirijor, violonist, pedagog şi un foarte bun ambasador cultural al României interbelice), pe care le voi prezenta în continuare

Argument

Când desenez, am sentimentul scrisului – scriu o imagine, scriu o formă, scriu un proiect. Cu literele alfabetului pot da viaţă imaginii, formei, proiectului descriindu-le. Expresia desenată, ca şi cea scrisă, se constituie în sfera discursivităţii – nu se poate altfel. Absurdul nu poate fi perceput ca formă dacă n-ar avea o logică a sa – logica absurdului. Tot aşa logica informalului face ca informa să existe ca formă. Scăpăm de aceast㠄constrângere” naturală doar prin demenţă. Chiar dacă desenez cu ochii închişi, „constrângerea” funcţionează: necesitatea ei se manifestă prin activarea pronunţată a viziunii – adică a imaginii constituite mental. Când nu desenez, scriu; şi invers. S-ar fi putut să am darul vorbirii – discursul este chiar manifestarea discursivităţii; este expresie; este scriere nescrisă, desen nedesenat – este linie rostită.
2007

GETA BRĂTESCU
Oraşul ca o revistă
Dacă i-aş spune unui edil că proiectând un oraş el „răsfoieşte oraşul“, în sensul că îl parcurge mental ca pe o revistă, dându-i pagină după pagină, s-ar mira; şi totuşi aşa este; căci un oraş, ca şi o revistă, este un spaţiu secvenţial şi totodată unitar. De fapt, eu despre revistă vreau să vorbesc. Revista este o construcţie secvenţială, un spectacol care se desfăşoară în timp; prin aceasta ea cere o gândire teatrală: un text de perceput, ca orice text, în timp şi care, ca şi o piesă de teatru, ca şi un roman, trebuie să constituie, totuşi, un întreg. Există accente, există repetitivităţi care rimează spaţiul revistei; funcţia lor nu este, nu trebuie să fie strict decorativă, ci să servească conţinutului; ea face ca mesajul să apară cu reliefuri expresive, comparabile cu vocea actorului. Gândesc revista ca pe un spectacol, aşa cum şi un oraş poate fi. Ca orice construcţie tradusă în materie, revista depinde de condiţii materiale; acestea sunt piedici, uneori greu de depăşit, şi totuşi ele pot fi depăşite prin abile „politici“ vizuale, pot sugera chiar anume forme de a ambala textul.
Înţelegând revista în relaţiile ei multiple cu alte domenii ale creaţiei, cel care-i dă forma are sentimentul jocului, face un exerciţiu captivant. Pe când cel care primeşte revista nu-i poate sesiza aceste multiple relaţii, dar o parcurge ca omul care se plimbă printr-un oraş coerent cu meditate surprize după fiecare colţ, sau ca spectatorul unui incitant spectacol.

11 Iulie 2007

Kázmér Kovács
Peisaj cu grădină şi casă
A propune o definiţie a grădinii ar apărea în orice context ca o pedanterie la limita ridicolului. Grădina e un lucru familiar pentru oricine. Cu toate acestea, dacă încercăm să trecem în revistă doar acele înţelesuri ale cuvântului „grădin㓠care ne vin în minte de îndată ce-l rostim, ne trezim confruntaţi cu o ameţitoare mulţime de chipuri şi ipostaze ale aceluiaşi lucru. Nu altfel stau lucrurile nici când aruncăm o privire, chiar sumară, asupra rafturilor cu literatură de specialitate dintr-o bibliotecă sau librărie mai răsărită: ne trezim în faţa unei copleşitoare cantităţi de pagini care abordează chestiunea grădinii sub aproape tot atâtea unghiuri câte volume se înşiră pe raft.

De altfel, din mulţimea de definiţii aflate la dispoziţie cele mai multe se vor dovedi nesatisfăcătoare dintr-un motiv sau altul. Pe de o parte, grădina pare să reziste determinării conceptuale, ceea ce indică de la bun început că avem de a face nu doar cu o categorie oarecare de amenajare spaţială, ci cu una a cărei complexitate o egalează pe cea a lumii locuite. Nimic mai firesc, din moment ce grădina are toate atributele unui fenomen cultural universal. Pe de altă parte, urmărind în demersul nostru să explorăm grădina în contextul altor feluri de amenajare, pentru ca din asemănările şi deosebirile dintre ele să rezulte câteva concluzii privitoare la înţelesurile edificării, a căuta definiţia cea mai convenabilă intenţiilor acestei încercări este util măcar şi pentru aproximarea contururilor semantice ale grădinii potrivite pentru textul de faţă.
Cum şi în centrul preocupărilor noastre se găsesc tot înţelesurile spaţiului amenajat, demersul făcut de Stephanie Ross la începutul cărţii sale despre ce înseamnă grădinile pare la prima vedere un bun punct de pornire.1 Însă dificultăţile nu întârzie să apară încă din primul moment.

Încă de la început, Ross se angajează intrepid în definirea grădinii ca artă.2 În acest scop, ca şi noi, începe prin a vedea cum s-au descurcat alţi autori în faţa acestei provocări. Drept care face bucăţi definiţia Marei Miller, meritorie de altfel, conform căreia grădina ar fi „un aranjament intenţionat de obiecte naturale (ca de pildă nisip, apă, plante, stânci etc.) în aer liber sau cu expunere la cerul liber, a cărui formă nu se datorează în totalitate unor considerente practice”.3 Contraargumentele cu care Ross respinge definiţia lui Miller sau altele, ca bunăoară cea referitoare la caracterul „cultivat” sau la cel de „artefact” al oricărei grădini, se bazează pe confruntarea criteriilor definiţiei cu cazuri de extremă excepţie, cum ar fi serele sau cutare video-instalaţie înfăţişând o grădină. Unui asemenea procedeu i se poate reproşa că, sub pretextul abordării grădinii ca artă (altminteri legitime), Ross ignoră deliberat deosebirile dintre diferitele genuri artistice. Mai mult decât atât: estetica nefiind o ştiinţă exactă, acceptarea unui criteriu de evaluare pe baza verificării sale în totalitatea cazurilor posibile nu are relevanţă.4

Pentru a ieşi din impasul în care a adus-o încercarea de definire a grădinii, Stephanie Ross continuă prin a căuta răspuns la întrebarea: ce este arta? Aplicând aceeaşi metodă a recursului la excepţii izbitoare (pisoarul lui Duchamp este din nou invocat, neratându-se efectul nici de această dată), autoarea deconstruieşte mai întâi definiţiile unor Lev Tolstoi, Platon, Aristotel, Benedetto Croce sau Clive Bell. După care se opreşte la George Dickie, a cărui abordare o găseşte mai adecvată modului contemporan de a se adresa chestiunii artelor vizuale. Conform definiţiei lui Dickie „o operă de artă […] este (1) un artefact, (2) asociat cu o serie de aspecte datorită cărora e acceptat cu statutul de candidat spre a fi apreciat de către o persoană sau mai multe acţionând din partea unei anumite instituţii sociale (lumea artei)”.5 Clauza întâi – calitatea de artefact – îi apare lui Ross prea restrictivă, apreciere cu care sunt în total dezacord: o „prelucrare“ oricât de minoră, fie şi numai conceptuală, a datelor realităţii este de neocolit în vederea instituirii unei indispensabile şi definitorii convenţii artistice. În schimb, ea observă pe bună dreptate că a doua clauză e bine găsită, întrucât „explică cum anumite obiecte (ca de pildă vasele precolumbiene sau cuverturile americane timpurii), create pentru a răspunde unor nevoi întru totul utilitare, îşi schimbă statutul şi devin opere de artă”. Dar nici acest fel de contextualizare socială şi culturală, observă mai departe Ross, nu defineşte satisfăcător calitatea de operă de artă a unui artefact. Mai e necesar şi un anumit tip de interes estetic din partea privitorului. Altminteri, dacă nu operează cu anumite restricţii „teoria lui [Dickie] admite că potenţial orice este artă.“6 Într-adevăr, cu o astfel de condiţionare pot fi integrate câmpului estetic până şi cele mai „controversate acte şi evenimente ca instalaţia lui Vito Acconci, Seedbed (în care artistul era culcat sub o podea falsă a galeriei şi se masturba ca reacţie la trecerea vizitatorilor pe deasupra lui)“.7 De aceea, autoarea consideră necesară integrarea unor referinţe la trecut. Soluţia, crede ea, se poate afla în încercarea de a combina teoria instituţională a lui Dickie cu cea a istoricităţii artei propusă de Noel Carroll8, teorie care presupune că în calificarea unui artefact ca operă de artă apare în mod necesar – şi condiţionată cultural – posibilitatea identificării, de către privitor, a unui narativ. […]


Parteneri: 

snrc  tvr_mic

Share This Post