DAN HĂULICĂ «… o constructoare de punţi»

[…] Un muzeu se poate naşte dintr-o veleitate exterior culturală. Acela pe care ni l-a lăsat G. Oprescu traduce, însă, o nevoie concretă şi irepresibilă – asta era legea lui lăuntrică, imperioasă, nesuferind nicio abatere. Aduna mereu, chiar după ce-şi constituise legatul către Academie, adăuga noi elemente acestei colecţii: un desen de Picasso – superbă piesă, şi importantă biografic, un peisaj de Utrillo, în brunuri severe, catifelate, ori alte numeroase achiziţii, menite să sporească acest inventar impunător – unde se întâlnesc fascinante desene, ale italienilor de Cinquecento, cu bronzuri grave, asiatice, ori cu picturi, de la olandezul Karel Fabritius la Courbet. Nu l-ar fi speriat să trăiască oricât de sordid, ca să poată dobândi o operă de un preţ enorm – pentru acest muzeu alcătuit prin osârdia sa. Era o concreţiune de frumos depusă statornic şi atent, zilnic aş spune, pe schema existenţei sale: intrând în alcătuirea ei intimă, în scheletul ei moral, mai mult chiar decât ceea ce scria sau publica. […]

Scriu anecdotic şi descusut despre el, mai mult observându-l moralistic, decât prezentându-i opera. Dar astfel îi plăcea lui însuşi să-şi abordeze subiectele, de câte ori era posibil, vorbind mai mult despre omul pe care-l cunoscuse personal decât despre opera pe care o avem toţi la îndemână.
În epoca doctorului Johnson, a ilustrului biografist englez, se descriau întâi Faptele, apoi se definea, ca o abstracţie, Caracterul. Cred că profesorului i-ar fi plăcut o descriere care să întârzie, temeinic, asupra rubricii Fapte: plină de savoarea empirică a unei cunoaşteri adâncite, directe.
Judecăţile sale despre marii contemporani pe care-i evoca se rosteau tocmai prin mijlocirea unor astfel de fapte cu miez, a unor astfel de situaţii: Bartók, dezarmat în faţa unor atacuri obtuze, Einstein, copilăreşte candid şi hotărât, în aversiunea sa faţă de fascism, Valéry – în ipostaze felurite, la cursul de poetică de la Collège de France, în faţa unei pânze de Cézanne, mediteranianul, pe care, curios, Valéry nu-l iubea – Bergson, fragil şi totuşi de o austeră energie; în fine, rând pe rând onctuos şi teribil, Titulescu… […] Spune-mi despre un om cum a murit, ca să-ţi spun dacă a fost fericit – pretindea o străveche înţelepciune. Spune-mi despre un om cum a îmbătrânit, cum şi-a petrecut anii din urmă, ca să-l pot judeca pe măsura izbânzilor sale – astfel ar trebui corectat adagiul, când e vorba despre vieţi ca aceea a profesorului.
Bătrâneţea îi face de atâtea ori pe oameni mai duri şi mai nereceptivi. El, dimpotrivă, căpătase o nouă perspicacitate, mai detaşată, mai suplă şi mai generoasă. Ieşea în arenă pentru cauze care-l despărţeau de mulţi din cei apropiaţi de el ca vârstă: mai prompt decât oricând în a îmbrăţişa valoarea, în a saluta calitatea.
Mă gândesc la acest amurg, care nu putuse fi scutit uneori de tristeţe, dar care dobândise o transparenţă mai adâncă, un ton de senectute radioasă. Prezenţa profesorului din ultimii ani, şi unele din atitudinile sale decisiv rezonabile, sunt ca o izbândă senină asupra detractorilor: un triumf ferit de vorbe mari, dar pozitiv şi irecuzabil.

„Profesorul Oprescu“ în Secolul 20 (nr. 8/1969)

[…] Revista pe care o conduc este, într-un fel, o constructoare de punţi, între Răsărit şi Apus, între poezie şi inteligenţă, între critică şi creaţia artistică. Tocmai spiritul unei asemenea deschideri a fost distins prin această cordială manifestare. Şi mă simt astăzi plonjând în ceea ce s-a numit „albumul de familie al geniului francez“ – pentru a folosi vorbele cu care un realizator, dintre pionerii genului, îşi designa filmul său despre Maillol. Ne găsim, într-adevăr, prinşi într-o familiaritate profund creatoare. […]

Paris 1987, Din „Cuvânt rostit la decernarea Premiului UNESCO pentru cea mai buna revistă de cultură şi artă“ în Secolul 20
(nr. 7-8-9/1987)

[…]