* Fragmente din conferinţa susţinută de Dan Hăulică împreună cu George Banu la a XX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (2013), publicată ulterior înJurnalul Artelor Spectacolului, nr. 1/2014, anul IV. Publicaţie editată de Centrul de Cercetări Avansate în Domeniul Artelor Spectacolului (CAVAS) în colaborare cu Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu şi Departamentul de Artă Teatrală din Facultatea de Litere şi Arte din Universitatea „Lucian Blaga“ – Sibiu.
GEORGE BANU
Această întâlnire e pusă sub numele dialogului cu Dan Hăulică, o personalitate mereu animată de dorinţa de a comunica, de a schimba gândiri şi opinii. Şi când spun asta, mă duce gândul la ce a însemnat revista Secolul 20 pentru generaţia noastră: o adevărată şcoală de gândire, o veritabilă deschidere spre lume şi cred că e un moment privilegiat astăzi să vorbim despre personalitatea şi gestul dublu al lui Dan Hăulică. Este un gest dublu, în sensul în care, pentru noi toţi, Secolul 20 a însemnat o deschidere pentru patrimoniul mondial, care nu a fost tratat ca o rezervă gigantică, babiloniană de cultură, ci, dimpotrivă, ca un zăcământ animat, dinamizat de un tânăr. Uităm că, totuşi, atunci eram cu toţii mai tineri şi e de ajuns să vezi fotografiile… Am văzut, de curând, o fotografie dinSecolul 20 – trăim cu imaginea că aşa eram şi atunci, dar viaţa ne-a mai şi stricat, nu numai ne-a îmbunătăţit. Apoi, un om tânăr ca Dan Hăulică ne-a deschis tuturor posibilitatea de a avea acces la patrimoniul internaţional al epocii, instalând o relaţie dialectică. Deci, Secolul 20 a însemnat un gest al unui tânăr redactor şef, cu o echipă de prieteni, un gest de deschidere către cultura mondială, dar, totodată, „Secolul“ se înscrie în tradiţia marilor reviste culturale care au marcat secolul al XX-lea, de la Nouvelle Revue Française, în Franţa, la Sipario în Italia, Theaterzeitschrift în Germania ori Dialog în Polonia. Toate aceste reviste au însemnat un fel de încrucişare de drumuri între culturi diferite. […]
DAN HĂULICĂ
Sunt cu adevărat mişcat de aceste cuvinte, care arată că ceea ce pare făgaş în existenţa unei reviste lasă, totuşi, urme şi devine un făgaş statornic în conştiinţă, în orizontul de aşteptări al publicului. Şi, pentru că stăm sub semnul dialogului, aşa cum se găseşte ultima ediţie marcând cu adevărat un fel de culme în evoluţia festivalului, aş aminti o vorbă dintr-un poem al lui Hölderlin care situează dialogul pe un plan calitativ înalt, spunând „nu de când suntem în dialog, ci de când suntem un dialog“. A fi un dialog, a asuma, deci, nevoia schimbului de opinii, de atitudini, de agonisire nu numai livrească, dar vitală, la nivelul ultim, celular al fiinţei, este, cred eu, în destinul acestui festival, pentru că el nu se limitează la o adunare de informaţii ţinute la ultima oră, ci încearcă o punere în rezonanţă la niveluri mai adânci. Eu cred că de acest lucru aveam în primul rând nevoie, pentru că am avut pedanţi ai bibliografiilor la zi, uneori bine şcoliţi, alteori mai superficiali. În Bietul Ioanide, este un profesor care are o imensă servietă burduşită de volume cu fiţuici care se răspândesc în toate direcţiile; este un fel de bibliografie ambulantă… E ceea ce ne-am străduit noi la Secolul 20 să facem: să structurăm aportul pe care îl aduce revista, să nu oferim un fel de prinos dezinvolt, asemenea unui sac care atârnă în toate părţile. Era o problemă de arhitectură interioară a revistei, la care eu am ţinut foarte mult. […]