VIOREL MĂRGINEAN „O pasăre liră“ Interviu de MIHAELA HELMIS

Viorel Mărginean: Ne-am cunoscut în 1975. Ştiam unul de altul, dar efectiv, atunci ne-am cunoscut.

Mihaela Helmis: E surprinzător, pentru că practic sunteţi aceeaşi generaţie şi nu mai eraţi la prima tinereţe…
V.M.: Aşa s-a întâmplat. Pe atunci expuneam la 7-10 ani şi tocmai urma un vernisaj la Galeria Orizont prezentat de Dan Grigorescu. Dan Hăulică a venit la vernisaj şi am rămas într-o relaţie bună. El mi-a deschis apoi cele mai multe expoziţii. Chiar la Cluj, două dintre ele, personale, apoi la Timişoara, Bacău, Bistriţa. Mi-aduc aminte, călătoream împreună cu trenul pentru una dintre ele, erau cu noi şi soţia lui şi soţia mea… Iar eu le atrăgeam mereu atenţia: uite căprioara în partea aia… uite o vulpe, uite iepurele… iar el a fost foarte impresionat de felul în care observam pe câmp, pe dealuri tot felul de lucruri. Mie, crescut la pădure, îmi era uşor să le zăresc.
M.H.: Urmând ca Dan Hăulică să fie, peste 30 de ani, cel care v-a scris textul pentru albumul cel mare, monografic.
V.M.: Şi pe acesta, dar şi alte texte pentru cataloage, deci am avut o colaborare foarte strânsă şi când s-a internat la spitalul Elias mie mi-a dat telefon. Ţin minte, era o zi de sâmbătă, avusese loc la Academia Română o întâlnire cu participare internaţională având ca temă România, istoria României – în legatură cu Uniunea Europeană. Şi-a ţinut speech-ul cu batista la nas – pentru că deja se produsese un pre-infarct şi sângele curgea – dar nu concepea să nu onoreze reuniunea.
M.H.: Cât a stat în spital a avut şi zile bune?
V.M.: A scris în continuu – şi a publicat în România literară şi în alte reviste de specialitate. A scris până în ultima lună, când tratamentul pe care îl făcea l-a împiedicat să mai scrie. Cu două zile înainte să se stingă am mai putut vorbi cu el la telefon. Cu fiica lui, Lisandra, am iniţiat de curând organizarea unei expoziţii la Sala Dalles. El e născut în februarie şi cred că în martie o vom face. Toţi artiştii cu care el a colaborat mai strâns în timp ar trebui să vină cu câte o lucrare-două pentru a-l omagia. Omagiu lui Dan Hăulică. Şi dacă nu în martie, atunci când va fi gata… Împreună cu Călin Dan şi mai ales cu Ruxandra Garofeanu, cu care Hăulică a realizat în anul 2012 marea expoziţie „Artistul şi puterea“, cu peste 700 de lucrări, la Biblioteca Naţională.
M.H.: În 1975, când v-aţi cunoscut, eraţi la maturitate amândoi. Trecuse destulă viaţă pentru a vă fi făcut „declaraţiile“ de principii, pentru a vă fi afirmat poziţiile faţă de societate, faţă de cultură… În ce calitate venise Dan Hăulică la expoziţia dumneavoastră de la Orizont, în acel an?
V.M.: S-a aflat printre participanţi. Îl invitasem personal şi cred că ştia deja destule despre mine din expoziţiile mele anterioare. Şi atunci cred că mă avea, într-un fel, în gând pentru un număr din Secolul 20.
M.H.: Cum l-aţi perceput? Cum a început o relaţie personală şi profesională atât de importantă?
V.M.: Eu îl urmărisem în mai multe rânduri la vernisajele marilor expoziţii de la Dalles – republicane sau municipale, un important mod de a simţi în ce fel evolua creaţia plastică românească (lucru care, din păcate, nu se mai întâmplă acum). Dan Hăulică, cel pe care l-am cunoscut eu a fost un om şi un profesionist cu totul special. Sunt puţini cei care ştiu că el lucra toată noaptea – de seara de la ora 10 până dimineaţa pe la 5,00. Dormea câteva ore şi îşi relua activităţile diurne. Ceea ce este extraordinar. De multe ori, când treceam la ora 9,30 să îl iau cu maşina spre Academie mă ruga să întârzii puţin, dar la ora 10,00 eram împreună la şedinţă sau la evenimentul fixat. El îşi nota foarte multe despre orice subiect care îl interesa şi, mai ales, despre care urma să vorbească. În cazul meu, deşi ajunsese să mă cunoască foarte bine şi prin lucrările mai vechi şi prin cele noi, găsea de fiecare dată o abordare nouă, aşa încât nu se repeta. Întotdeauna încerca să găsească încă ceva, altceva la fiecare nouă ieşire în public. Şi avea o exigenţă ieşită din comun. Eu cred că felul lui de a vedea lucrurile şi lucrările era foarte complex – apropierea, studiul, aprofundarea, punerea în conexiune. Lucrările celui despre care urma să vorbească erau atât de apropiat analizate, atât de „altfel“ abordate! După părerea mea, Dan Haulică este un absolut unicat. Prin modul de a aborda lucrurile şi de a le descifra – pentru a putea să le prezinte foarte profund, impecabil analizate şi studiate. […]

Share This Post