Ştefan Aug. Doinaş Alergia la cultură şi „complexul urnei“*

* Textul „Alergia la cultură şi «Complexul urnei»“ a apărut la rubrica „Opinii“ a revis­tei România literară, precedat de scrisoarea adresată de Ştefan Aug. Doinaş lui George Ivaşcu, directorul aceleiaşi publicaţii, în nr. 43 (25 oct.)/1979 la p. 8. Fragmente.

Primim: Stimate tovarăşe director,
Textul de mai jos a fost prezentat spre publicare revistei Flacăra, ca răspuns la articolul „Un orator printre scriitori“ de M. Ungheanu, tipărită în revista amintită, nr. 41 din 11 octombrie 1979.
Deşi cules (dovadă şpaltul pe care mi s a trimis) el n a apărut – aşa cum s-ar fi cuvenit – în numărul 42 din 18 oct. curent al revistei Flacăra.
În consecinţă, printr o scrisoare adresată redactorului şef, am retras acest text de la revista Flacăra, şi vă rog, stimate tovarăşe director, să-i faceţi loc în coloanele revistei România literară.

Cu aleasă stimă şi gratitudine,
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
Bucureşti, 22 octombrie 1979

Articolul „Un orator printre scriitori“ publicat de M. Ungheanu în Flacăra (nr. 41/11 oct. 1979), care constituie un furibund atac împotriva lui Dan Hăulică şi împotriva revisteiSecolul 20, n-ar merita nici un răspuns, atât de transparente sunt mobilurile subiective, resorturile psihologice elementare, cauzele şi interesele mărunte care l-au generat. Din respect, însă, pentru sutele de mii de cititori ai revistei Flacăra, care n-au de unde să cunoască scena şi culisele vieţii literare, câteva lămuriri se impun.
Mai întâi, oricine îşi dă seama că articolul lui M. Ungheanu ar vrea să fie demascator. De fapt, el este auto-demascator, întrucât lasă să răbufnească dintr-un adânc tulbure, toată pofta de răfuială a autorului. M. Ungheanu se răfuieşte o clipă cu diverse publicaţii româneşti (fără a le numi) care au recenzat „nerăbdătoare cu un ceas mai devreme“ apariţia ultimului număr din Secolul 20, adică în momentul când revista nu se afla încă pe piaţă. Procedeul acestor recenzii, de altfel inofensiv, a intrat treptat în practica publicaţiilor noastre; mai mult: diverşi autori s-au bucurat de asemenea cronici, de îndată ce au avut „semnalul“ cărţilor lor, adică înainte ca acestea să se afle în librării. M. Ungheanu insinuează că recenziile despre Secolul 20 ar fi fost „revărsat sau subtil elogioase“. Răutatea îl face pe M. Ungheanu să nu mai vadă adevărul: de vreo zece ani, aceste „note“ sunt chiar foarte elogioase, şi nu numai în presa română. […]
În tot articolul lui M. Ungheanu se află un singur adevăr: acela că revista Secolul 20 a apărut în primele zile ale lui octombrie curent, abia cu nr. 1-2-3 pe anul în curs. Fără îndoială, aceasta constituie o gravă anomalie, pentru remedierea căreia conducerea Uniunii Scriitorilor, redactorul şef, redacţia (poate şi alte organisme), în spirit de deplină responsabilitate, vor găsi soluţiile cele mai grabnice şi mai eficiente. O revistă lunară trebuie să-şi respecte statutul mensual de apariţie, oricare ar fi greutăţile redacţionale şi tipografice de care se izbeşte, în dorinţa ei de a se prezenta într-o ţinută demnă de prestigiul culturii noastre.
Marele public nu ştie, şi e bine să afle, că un real interes al lui M. Ungheanu faţă deSecolul 20 ar fi fost perfect legitim: o revistă de traduceri din literatura universală e întotdeauna utilă unui critic literar, oricât de mare poliglot ar fi. Din păcate, M. Ungheanu nu e dispus să recunoască nici un fel de calitate acestei reviste. Cât despre carenţele pe care i le reproşează, acestea sunt invenţii pure. Lipsa de deschidere faţă de „marile mişcări şi dezbateri de idei din lumea întreagă“? Prea cultivatul critic e invitat să consulte numerele 5/1967 (Structuralismul), 6-7/1971 (Literatura şi evenimentul), 11-12/1969 (Expresionismul), 1-2-3/1971 (Marcuse), 6/1970 (McLuhan), 9/1977 (Vitalitatea romanului), 3-4/1972 (Homo faber). Lipsa de „reflectare a imaginii României socialiste“? A se vedea numerele 4/1971 (Ipostaze ale geniului românesc), 10-11-12/1972 (Saeculum rei publicae), 9-10/1974 (Comunismul, visul de aur al omenirii), 4-5/1977 (În al doilea secol al Independenţei), 10/1977 (Reverberaţiile Marelui Octombrie), 11-12/1977 (România în lumea contemporană: acţiunea şi gândirea preşedintelui Nicolae Ceauşescu). Un amplu periplu de politică externă, al preşedintelui României socialiste, mesajul său de pace şi colaborare între popoare, a fost urmărit pe diverse meridiane în numere speciale dedicate culturilor respective: 8-9/1973 (Incursiuni în conştiinţa unei lumi: America Latină), 3/1974 (Imperativul libertăţii: Portugalia), 5-6/1975 (Mexic, afirmarea unei identităţi), 1-2-3/1977 (Grecia, un prezent perpetuu), 6-7/1972 (Japonia), 10-11-12/1978 (Anglia) etc. Lipsa de „comunicare complexă, polemică, dacă e nevoie, cu marile curente de idei ale lumii contemporane“? I-aş recomanda bătăiosului critic numerele 6-7/1972 (Critica marxistă americană), 9-10/1974 (Forme moderne ale criticii marxiste), 1-2-3/1979 (Orientări contemporane în critica marxistă a culturii), 11-12/1973 (Limbajul corpului uman). Lipsa de „ripostă (la adresa) denigratorilor culturii şi realităţilor româneşti“? Conform rolului ce i-a fost destinat, revista Secolul 20 reprezintă o tribună românească la nivelul confruntărilor de idei, nu la acela al ripostei jurnalistice. Refuzul de a recepta „cele mai acute şi mai însemnate frământări sociale, politice, artistice ale lumii contemporane“? Ce ceaţă poate să aşeze reaua credinţă pe ochii lui M. Ungheanu! Număr de număr, revista s-a preocupat de mişcările sociale, politice, artistice din diverese ţări ale lumii, refuzând europo-centrismul cultural, acordând atenţie unor culturi pe nedrept ignorate, subliniind valorile reprezentative ale unor popoare recent intrate în arena istorică. […]
Până la urmă, marele public e îndreptăţit să se întrebe cum se face că M. Ungheanu n-a reţinut nimic din toate aceste studii, articole, dezbateri, traduceri, recenzii, anchete, note etc. apărute în Secolul 20? Răspunsul e mult mai simplu şi mai jalnic decât s-ar putea crede. Adevărul e că pe M. Ungheanu nu-l preocupă prea mult revista Secolul 20, în pofida rolului de carte fundamentală pe care ar putea să-l joace în biblioteca sa. Observaţiile laSecolul 20 nu formează decât flora verbală parazitară a unui penibil şi, din păcate, descalificator atac ad hominem, îndreptat împotriva lui Dan Hăulică, redactorul şef al revistei.
Avocat al unor cauze obscure, ce transpar totuşi din textul său, M. Ungheanu se exprimă ironic şi superior-scârbit de conducerea Uniunii Scriitorilor care, într-o agitată şedinţă de consiliu, „a cerut unui alt redactor şef care-şi scotea revista săptămânal să-şi dea demisia“; în acelaşi timp nu-i poate ierta lui Dan Hăulică nici rolul jucat în amintita şedinţă, nici faptul că acesta a făcut parte dintr-un grup de „expertiză literară“. Marele public e dator să ştie că revista săptămânală, vizată mai sus, este Luceafărul (unde M. Ungheanu deţine postul de redactor şef adjunct), iar „expertiza literară“ cu pricina s-a făcut la un text, vai, prea cunoscut… Campion al cantitativului (calitatea fiind o chestiune ceva mai subtilă), M. Ungheanu pare iritat, pe de o parte, de „puţina activitate“ literară a lui Dan Hăulică (acesta n-ar avea, chipurile, decât două cărţi tipărite!), iar pe de altă parte de multipla prezenţă a aceluiaşi Dan Hăulică în diverse organisme şi comisii ale vieţii noastre culturale: Consiliul Uniunii Scriitorilor, Consiliul Uniunii Artiştilor Plastici, Biroul Secţiei de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Biroul Secţiei de critică a U.A.P., secretar adjunct al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, membru în comisia de externe, membru în comisia de validare, redactor şef al unei reviste a Uniunii Scriitorilor. Cred că M. Ungheanu îmi va fi mereu recunoscător dacă-l voi ajuta să mai adauge ceva la „dosar“: Dan Hăulică este şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Sociale şi politice, iar recent, la Barcelona, a fost reales în funcţia de vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (A.I.C.A.), „prestigios organism mondial de cultură“, dacă ar fi să credem ce scrie presa. Marele public poate să-şi imagineze că la Barcelona, ca şi la Bucureşti, alegerea în asemenea organisme se face prin vot democratic (uneori chiar secret), ţinându-se cont de personalitatea reală a candidatului, de capacitatea lui de a contribui activ la bunul mers al lucrărilor de specialitate, la prezenţa sa dinamică în dezbateri etc. şi nicidecum de numărul cărţilor publicate (cel mult de calitatea lor!). Stima şi admiraţia de care se bucură Dan Hăulică, în ţară şi străinătate, sunt aproape unanime; deşi gurile rele spun că, cel puţin la Uniunea Scriitorilor, simpatiile faţă de Dan Hăulică cresc sensibil de câte ori este atacat de M. Ungheanu. Oare de ce? Nu e greu de observat că M. Ungheanu suferă de un adevărat „complex al urnei“: acel amestec de sentimente întunecate al veşnicului repetent la scrutin, faţă de rivalul care întruneşte toate sufragiile. […]

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
publicist comentator la Secolul 20

Share This Post