Bunicul meu Alexandru a fost numit, înainte de 1890, medic primar de judeţ. Fiind singurul medic din Vlaşca era obligat să facă faţă oricărei situaţii: îngrijea copii, bătrâni; se ocupa de idioţi, de paraliticii generali; opera abcese, fixa membre fracturate; trata bolile venerice, asista naşteri când moaşa era depăşită de complicaţii; vizita puşcăria când un deţinut cădea bolnav; dacă se spânzura un alcoolic sau se arunca în puţ un bolnav de pelagră sau se îneca în Dunăre un tânăr practica autopsia: dis-de-dimineaţă, în ogradă sau pe malul fluviului, trupul era aşezat pe o masă de scânduri cu căpriori; îi deschidea capul, toracele, abdomenul în timp ce copiii, la o anumită distanţă, supravegheau mersul operaţiei.
Singur ştia să facă faţă unor situaţii pe care nimeni nu le-ar fi putut descurca. Era un semizeu. Deasupra sta Dumnezeu, El decidea dacă cel ce fusese încredinţat doctorului trebuia să supravieţuiască. Propria lui soţie, mamă a cinci copii, a murit de uremie la patruzeci şi doi de ani după o suferinţă de trei zile.
Primea mărturisiri de taină. Ştia adulterele din oraş, faptele unor tâlhari, pe drumuri. Conştiinţa îl obliga să închidă în cămara cea mai adâncă dezvăluirile pe care le primea.
Nu avea alte obligaţii decât răspunderea pe care şi-o simţea.
Deputatul local, boier conservator, îl stima îndeajuns pentru a-i fi botezat pe primul băiat. În 1907 a luat partea ţăranilor. A fost pedepsit disciplinar, exilat timp de un an în alt judeţ.
Bunicul era un medic obişnuit, un om cultivat, cunoscând câteva limbi străine, într-o casă unde se făcea muzică. Era un om obişnuit, dar medicina, de multe veacuri, era o profesie prometeică. Medicina era mult mai puţin putincioasă decât azi; tocmai din aceste puteri limitate ale medicinii se trăgea puterea miraculoasă a medicului. El făcea „tot ce se putea“. Dincolo de acţiunea lui se întindea domeniul nedefinit al fatum. […]
