Dintre toţi „cerchiştii“, Nicolae Balotă a atins, am impresia, vârsta cea mai înaintată: 89 de ani. Mai important este că a continuat să fie activ până foarte aproape de ultima clipă. Cum era şi normal (ne vine să spunem), ultimii ani au fost dedicaţi amintirilor de o viaţă intreagă, scrise cu nostalgie calmă, cu talent descriptiv şi portretistic, cu blândeţe. Când vor apărea toate în volum, acesta va fi „incomplet“, dar extrem de bogat totuşi.
Care este bilanţul acestei vieţi atât de lungi? Ca în multe cazuri, bilanţul se întemeiază pe contradicţii majore. Pe de o parte, vedem o lungă tortură, piedici neîndurate împotriva creşterii şi afirmării culturale fireşti, vedem blocarea şi apăsarea care interzic înflorirea unor valori umane de primă calitate şi de considerabilă beneficienţă. Pe de altă parte, vedem obstinaţia acestei creşteri, încordarea neîncetată a lecturii şi a producţiei intelectuale, sporul şi zborul afirmării personale, dar şi a impărtăşirii binelui spre cât mai mulţi semeni.
Nicolae Balotă a fost un atlet, un luptător al seninătăţii. El a căutat în primul rînd nu victoria, ci calmul. L-a construit, acest calm, prin acceptări, prin compromisuri, prin blândeţi, prin politeţe. La fel ca toţi ortacii săi de facultate şi de cultură, a căutat să se împotrivească răului prin abundenţă. Dorul religios, disciplina critică şi filozofică, curtenia socială, admiraţia iubitoare pentru natură şi artă: acolo cauta el seninătatea. Pentru el frumosul putea deveni didactic, didacticul la rândul său – estetic. În acest sens trebuie spus răspicat că intelectualitatea din România nu se împarte doar în „tradiţia Noica“ şi „tradiţia Călinescu“. Există, totuşi, o „tradiţie Vianu“ pe care, printre alţii, Nicolae Balotă a reprezentat-o robust, fie la universităţile de vârf ale ţării, fie la universităţi de prestigiu din străinătate. […]
Septembrie 2014