ALEXANDRA MIHAILCIUC Bătălia tăcută de la Mihăileni

SE PIERDE NUMAI CEEA CE NU ESTE IUBIT.

CLAUDIO RODRIGUEZ

 

La Mihăileni nu s-a vărsat sânge în vreo bătălie recentă, nu am auzit nechezatul nebun al cailor, nu am simţit gustul morţii în apa Siretului, dar am simţit, în ultimele luni, freamătul multiplelor bătălii ale unui război care încă nu s-a încheiat.
Bătăliile au un subiect precis: casa mamei lui George Enescu de la Mihăileni care, după mulţi ani de uitare, era sortită distrugerii, dar căreia iniţiativele unui grup de voluntari şi arhitecţi promit să-i întoarcă soarta. Deşi subiectul e punctual, aria sa de valabilitate e extinsă şi tocmai de aceea reuşita unui asemenea caz ar putea genera un precedent, o metodă de urmat pentru situaţiile în aşteptare.
Bătăliile sunt multistratificate: arhitectul intră în luptă cu el însuşi. „Unde începe şi unde se termină un proiect de arhitectură? Ce înseamnă arhitectura în contextul crizei economice? Aştepţi proiecte sau le provoci?“ Mai mult: de când a apărut problema salvării acestei case, lumea arhitecţilor şi a cunoscuţilor mei, s-a împărţit în 2 tabere: primii afirmă că este o datorie morală şi imperioasă salvarea casei lui Enescu, păstrarea urmelor trecerii lui apărând ca o misiune identitară semnificativă, iar cei de pe urmă susţin naturaleţea morţii, ca proces firesc al vieţii şi aduc în plus exemple de alte case cu o mai mare valoare care ar avea „prioritate“ în procesul de salvare. În plus, „de ce trebuie salvat totul?“ este o întrebare des întâlnită.
Un alt subiect clocotitor este legat de neştiinţa de a transforma în „muzee vii“ asemenea locuri sau de absenţa bagajului care poate înnoda toate firele ce stau în spatele reuşitei unui asemenea proiect, unde restaurarea este numai un element punctual al unei lungi linii: integrarea comunitară, antrenarea unor circuite culturale, crearea unor evenimente, găsirea oamenilor potriviţi, ai acelor „administratori de proiect“ care sunt capabili să transfigureze totul. Pe scurt, o regenerare adaptivă care valorifică patrimoniul construit (prin agroturism, turism cultural sau ecologic) pentru dezvoltarea regională.
La alt nivel musteşte o altă controversă: studenţii voluntari îşi pun, pe alocuri, problema plăţii unor asemenea stagii pregătitoare. Şi anume, „dacă eu îmi ofer voluntar munca, nu ar trebui să-mi fie asigurate transportul, masa şi cazarea?“ Mulţimea aşteptărilor nu coincide, din păcate, întotdeauna, cu aceea a posibilităţilor şi o serie de studenţi experimentează senzaţia de a fi exploataţi. Este evident faptul că acest lucru nu este în intenţia nimănui, tot aşa cum este evident că, momentan, altfel de condiţii nu pot fi oferite fără finanţări exterioare, fără acţiuni de susţinere venite din zona privată. Cum convingi firmele să susţină educaţia, dezvoltarea durabilă şi zona patrimonială în momentul în care nu poţi oferi la schimb o promovare satisfăcătoare pe un segment-ţintă de interes?
Acum, bătăliile fiind problematizate, cred că ar fi esenţial să lămuresc dintru început relaţia mea cu casa de la Mihăileni. Mă număr printre cei care au cunoscut mai puţin această casă şi au ajutat-o mai puţin decât ar fi putut să o facă şi, poate, tocmai de aceea mă simt datoare să scriu despre ea.
Prima oară când am venit în contact cu casa de la Mihăileni m-au impresionat sobele, ideea de a avea sobe-perete, întrerupte de un mic decupaj, de unde o oală de legume înfierbântate îşi poate sălta mirosurile prin cameră, ideea de a avea pereţi calzi şi nu puncte calde, care să te înveşmânteze şi să dea căldură în ambele încăperi. Am simţit plăcerea tactilă a unui perete care te mângâie, cu muchii dulci şi calde. Abia după ce am participat la un dialog de lămurire a gradelor de rudenie pentru a înţelege situaţia proprietăţii, am aflat că pe adresa sa – strada Promenadei, comuna Mihăileni, judeţul Botoşani – veneau scrisori din toată lumea semnate „George Enescu“. Şi totuşi, această casă nu părea să beneficieze deloc de notorietatea muzicianului care a compus lucrări esenţiale din opera sa în locul aflat azi în stare de precolaps. Umbrită de casele de la Liveni, Bucureşti şi Sinaia, precum şi de conacul de la Cracalia, recunoscute ca fiind case enesciene, casa de la Mihăileni a ajuns depozit de provizii. Foarte apropiată ca aspect şi spirit de casa copilăriei lui Mihai Eminescu, locuinţa este împrejmuită de prispă pe trei dintre laturile sale şi de o verandă cu geamlâc de trecere spre interiorul care păstrează câteva piese de mobilier şi două sobe. Simetria planimetriei denotă o arhitectură tradiţională aparţinând unei clase sociale înstărite şi inspiră o modestie mândră. […]

Share This Post