ADRIAN CIOROIANU Un fiu de ţăran şi un nepot de împărat, la un colţ de stradă Cum s-a ajuns la Marele Război care urma să nu se întâmple

Şi totul părea atât de promiţător la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea!

Civilizaţia umană — mai ales în partea ei occidentală — ajunsese la un nivel nemaintâlnit de sofisticare. Maşinile invadaseră industriile — drept care părea că omul va munci mai puţin şi va câştiga mai mult. Bărbaţii citeau gazete care spuneau că progresul este infinit şi menit să dureze, iar crizele şi războaiele sunt destinate să izbucnească numai acolo unde omul alb nu şi-a înfipt flamura lui civilizatoare. Femeile se îmbrăcau tot mai bine, cu croieli tot mai îndrăzneţe şi cu materiale tot mai rare, iar în răstimp unele dintre ele cutezau să înoate în public (cum se va vedea mai jos) sau să fumeze ţigarete oferite galant din tabachera bărbaţilor — ceea ce părea atunci a fi o benignă avanpremieră a emancipării de mai târziu. Lumea acelui timp nu era o lume ideală, desigur, ci doar una care promitea să fie din ce în ce mai bună.

CÂŢIVA ANI, CA TOŢI CEILALŢI
Să luăm, aproape la întâmplare, anii 1911 şi 1912, când efectiv nimeni nu bănuia că pacea mondială se apropie de expirarea termenului ei de valabilitate. Imaginile filmate erau parte din mirajul epocii. Numai în oraşul Londra funcţionau 400 de cinematografe în anul 1912, iar în Statele Unite ale Americii cinci milioane de oameni intrau zilnic în sălile de proiecţie. Cinematografele, acolo unde existau, erau pline. Poate chiar prea pline! În Rusia ţarului Nicolae al II-lea, într-un orăşel de la mijlocul distanţei dintre marile metropole Sankt Petersburg şi Moscova, o sală de cinema improvizată într-un şopron de lemn a luat foc în timpul unei proiecţii, într-o seară a anului 1911; 90 de persoane, dintre care mulţi copii, mureau în accident. În acelaşi an 1911, la celălalt capăt al lumii, într-un orăşel american de lângă Pittsburg, panica a cuprins o sală de cinematograf în momentul în care cineva a strigat „Foc! Arde!“, iar în îmbulzeala iscată au pierit călcaţi în picioare 25 dintre spectatori — iarăşi, mulţi copii printre ei.
Maşinăriile care în doar câţiva ani vor adânci cea mai mare catastrofă din istoria omenirii de până atunci — vapoarele, avioanele sau submarinele — păreau a fi deocamdată un fel de jucării marţiale pentru băieţi mari, greoaie şi nesigure, menite mai curând să descurajeze decât să atace. În anul 1904, scriitorul francez Jules Verne — cunoscut deja în acel moment, în lumea vorbitoare sau cititoare de franceză, drept creator al Căpitanului Nemo, personaj care scufunda cu submarinul său orice vas voia — scria, cu buna credinţă a europeanului progresist1: „Submarinele ar putea fi cauza unei opriri a conflictelor, pentru că astfel flotele de vase devin inutile [din moment ce ele sunt scufundate oricând, notă A.C.], şi pe cât materialul de război continuă să se perfecţioneze, războiul va fi tot mai imposibil.“ Din partea unui patriarh al literaturii populare, această predicţie părea cu atât mai credibilă.
Într-o vreme în care piloţii de avioane erau aproape mai rari decât regii lumii, accidentele de avion se ţineau lanţ; într-o singură zi din septembrie 1911 trei „cavaleri ai aerului“ ratau aterizarea pe o pistă din Franţa, iar un altul murea cu aripile frânte la propriu în Statele Unite. În ianuarie 1911, cel de-al treilea dintre submarinele germane (numite Unterwasser Boote), anume U-Boot 3, se scufunda neplanificat, din cauza unei erori de manevrare, în portul Kiel — spre groaza celor 26 de membri ai echipajului, care n-au mai fost scoşi la suprafaţă decât a doua zi, când erau morţi cu toţii. Un an mai târziu, în primăvara anului 1912, cel mai mare corp plutitor făcut vreodată de mâna omului — prea orgolios numitul Titanic — se ducea la fund după ciocnirea cu un iceberg în Nordul Oceanului Atlantic, plasând pe prima pagină a ziarelor lumii cifra incredibilă de 1635 de victime. Dar nici familiile victimelor şi nici cei scăpaţi din tragedie nu aveau cum să bănuiască impactul major (în egală măsură cultural şi tehnologic) pe care drama Titanicului avea să-l aibă asupra secolului abia început. Decenii mai târziu, sociologul american Donald MacKenzie avea să teoretizeze „efectul Titanic“ — o lege nescrisă care spune: cu cât un sistem este creditat a fi mai sigur, cu atât mai catastrofice vor fi accidentele în faţa cărora sistemul părea invulnerabil. Să reţinem această idee, pentru că ea se va verifica din plin în cele ce urmează.
Hotărât lucru, omul, în 1911-1912, nu părea a fi menit să fie în largul său nici pe apă, nici pe sub apă şi nici prin aer.
Ceea ce nu înseamnă că omul, încăpăţânată creatură, nu persevera pe mai departe, în cele mai nebuneşti încercări de a stabili pionierate pline de bravadă. În decembrie 1911, norvegianul Roald Amundsen devenea primul om care ajungea la Polul Sud al planetei — dar nici măcar acest loc nu a devenit prin aceasta mai sigur (o lună mai târziu, la mijlocul lui ianuarie 1912, britanicul Robert Falcon Scott ajungea şi el la Pol, neştiind că va găsi acolo steagul pus de Amundsen şi mai ales neştiind că el şi toţi tovarăşii care-l însoţeau vor muri îngheţaţi pe drumul de întoarcere). Iar în februarie 1911, undeva prin India, aviatorul francez Henri Piquet devenea primul zburător care avea ideea de a duce scrisorile cu avionul. La drept vorbind, puţini dintre coloniştii britanici (care-i sponsorizau încercarea) s-au încumetat să-i dea scrisori atunci când Piquet a decolat din orăşelul Allahabad spre orăşelul Naini (aflate la o distanţă de vreo 12 kilometri) — astfel încât tolba primului aero-poştaş a fost cam goală. Totuşi, mare a fost bucuria tuturor atunci când a reuşit.
Pe scurt fie spus, omenirea părea prea ocupată cu progresul pentru a-şi pierde vremea gândindu-se la iminenţa (hazardată şi neserioasă, după unele opinii) a unui conflict în a cărui capcană să cadă cu toţii. Cu toate tensiunile existente la nivelul puterilor mari, ale celor care fuseseră mari sau ale celor care doreau să devină (şi mai) mari, perspectiva unui conflict global în stare să spargă pacea epocii nu era îndreptăţită prin nimic. E drept că, din când în când, Cassandrele lumii intelectuale mai aduceau în discuţie eventualitatea unui mare cutremur politic în Europa, poate chiar a unui război care să detensioneze situaţia. Dar, în general, tonul presei importante era mai curând liniştitor. „Bancherii nu vor găsi război pentru aşa o luptă, industriile nu-l vor putea susţine, oamenii de stat nu-l pot [porni]… Nu va fi nici un război generalizat“ — spunea, pentru ziarul The Independent din 27 februarie 1913, americanul Starr Jordan.
Jumătatea plină a paharului păcii părea încă mult mai mare şi mai plină decât cea goală.

Share This Post