Petru Cârdu: Se spune: Cine n-a trecut prin „fabrica“ Piteşti, nu poate să facă aprecieri asupra comportamentului mai mult sau mai puţin demn al unui deţinut politic. Despre Piteşti se tace!
Paul Goma: Da, aşa se spune. Eu am respectat acest precept mulţi ani de zile netrecând prin Piteşti. Dumnezeu m-a păzit! N-am avut mare ghinion. Poate este unul dintre fenomenele care încoronează, în sensul rău al cuvântului, totalitarismul comunist, pentru că scopul era: omul nou. Deci, eu am trăit cu această interdicţie şi autointerdicţie. Despre Piteşti să vorbească doar cei care au trecut prin Piteşti, iar fraza continuă: despre Piteşti se tace! Asta am scris-o în mai multe cărţi înainte de a începe să scriu despre Piteşti, în special romanul Ostinato, primul meu roman. De aceea, când am încercat să-i dau târcoale fenomenului Piteşti, aveam mereu în faţă un reproş: de ce să mă bag eu în această poveste, pentru că tot n-o să înţeleg nimic. Şi am mai spus: prima tentativă şi a doua tentativă nu mi-au reuşit pentru că voiam să scriu o istorie a Piteştiului sau un eseu despre Piteşti. Şi, în cele din urmă, după cele două eşecuri, mi-am zis: să mai fac o tentativă cu o altă metodă, cu metoda mea. Pentru că eu sunt scriitor, sunt făcător de ficţiune, trebuie să fac un roman; numai ficţiunea poate să cuprindă realitatea: e un paradox, dar aşa este. Şi mi-am adus aminte de celebrele cuvinte ale lui Albert Camus: „Trebuie să putem face adevărul veridic“. Deci, a treia tentativă a fost — hai să zic cea bună, aşa cred eu — sub formă de roman, sub formă de ficţiune, adică cu personaje, cu acţiune, cu dialog etc. Am pus în scenă personaje reale, şi, dintr-odată, eu, ca autor de roman (romanul fiind ficţiune, dar o ficţiune bazată, de fapt, pe o istorie reală), mi-am dat seama că am o privire, în acelaşi timp, de sus, cuprinzătoare, şi din interior, deci, simţitoare. Scriind roman am rezolvat — eu am rezolvat — asta este impresia mea — marea problemă a piteştenilor, pentru că piteştenii povesteau numai, relatau prin ce-au trecut, cât au suferit ei de la alţii. „Iată, eu am fost la Piteşti şi m-a bătut x, m-a bătut y, m-a bătut z, m-a făcut, m-a dres…“ Şi după aceea, se opreau. Ăsta e un fenomen foarte interesant — nu pentru că ei nu ar fi vrut să mai spună, sau pentru că ar fi vrut să mintă, prin omisiune, prin tăcere, ci, pur şi simplu, uitaseră; or eu, ca ajutor de ficţiune, care, într-adevăr, este reală, puteam să merg mai departe şi completând din mărturiile celorlalţi să ştiu că acela care-mi povestea mie cât a suferit de la x, y, z, în etapa următoare, adică mergând în timp, a torturat la rându-i, pentru că acesta era diabolismul metodei: într-o prima fază materialul să devină victimă, să sufere îngrozitor, după aceea să-şi facă un fel de demascare, exterioară şi interioară, şi, în faza a doua, urma să devină el călăul propriilor lui colegi. Uneori, cum se întâmplă în cartea mea, călăul propriului frate — s-au întâmplat asemenea chestii. Fraţii sau verii, sau bunii prieteni, erau material didactic, erau puşi demonstrativ, între ei, să se tortureze.
P.C.: Deci, aţi scris această reuşită şi uluitoare carte, care a apărut în franceză, în germană, în olandeză. S-a spus că este o carte care nu poate fi citită, că este o carte feroce, insuportabilă.
P.G.: Chiar dacă… Înseamnă că am reuşit să redau măcar un strop din ferocitatea fenomenului însuşi care s-a petrecut la Piteşti între 1949 şi 1953.
P.C.: Se poate vorbi de Gulagul românesc?
P.G.: Da, Gulagul românesc este o expresie care a fost aplicată de curând, adică după Soljeniţîn, prin marea lui — nu doar operă literară, ci moment istoric, pentru că din momentul publicării Arhipelagului Gulag, în Occident, evident, mulţi dintre noi spuneam că acolo anii se numără înainte de Soljeniţin şi după Soljeniţîn.
P.C.: Admirabilul poet Ion Caraion a făcut 11 ani de puşcărie, a suferit enorm.
P.G.: Despre Caraion, ce aş putea să vă spun? Caraion a fost unul care a suferit enorm; cantitativ, nu ştiu dacă a suferit mai mult decât alţii, dar calitativ, ca poet, el a sublimat această experienţă atroce în poezie.
P.C.: Să revenim asupra temei Gulagului.
P.G.: Ce pot să spun? În România nu i se spunea Gulag. Gulagul a venit odată cu Soljeniţîn. În România erau închisorile, erau Canalele, erau minele de plumb, îngrozitoare, cele din Maramureş, din Nordul Ţării. Fiecare judeţ avea o închisoare de execuţie, apoi aresturile Securităţii, existau asemenea locuri de tortură şi oamenii intrau ca la abator, intrau vinovaţi, nevinovaţi, presupuşi vinovaţi; securiştii aveau şi ei planuri. În multe dintre cărţile mele şi, în special, în prima, în Ostinato, prezint un fost securist, care, după o crimă de drept comun, ajunge la închisoare şi povesteşte celorlalţi cum lucra el acolo, la Securitate. El explică că aveau plan de producţie, aşa cum exista, ştiu eu, plan de producţie de carne, de aluminiu, de grâu, exista plan de arestări, plan pentru arestarea populaţiei. Bunăoară, judeţul cutare, care are o populaţie de, să zicem, 100 de mii de oameni, trebuie să dea cinci la sută sau zece la sută arestaţi: atuncea se făceau liste, se arestau vinovaţi, nevinovaţi, bătrâni…
P.C.: De câte ori aţi coborât în infern?
P.G.: (Zâmbeşte, râde) Ah, niciodată, căci dacă aş fi coborât în infern, n-aş mai fi ieşit.
P.C.: Aţi avut însă contacte directe cu moartea?
P.G.: Am mărturisit într-o carte care se cheamă Gherla, o carte de mărturie, dar şi un roman, că am avut — cum să spun — un contact direct; am avut, în imediata mea vecinătate, ceea ce se numeşte moarte, adică, în cursul unei şedinţe de tortură, la Gherla, am simţit-o, în spaţiu, venind, la 2 m, la 1,80, la 1,75 şi aşa mai departe… Evident că nu s-a apropiat definitiv de mine, dovadă că acum vorbesc. Asta este forţa extraordinară, pe care niciodată nu voi putea să o laud destul, forţa şi recursul scriitorului, şi nu a oricărui scriitor. De pildă, Ion Caraion este un poet excepţional, dar el scriind poezie nu era suficient ca să — cum să spun — să se exorcizeze. Eu, însă, ca prozator, ca romancier, în afara faptului că fac şi o treabă utilă pentru ceilalţi, adică spun cum a fost şi demasc chestia asta, scriind, mă cruţ, mă lepăd de suferinţa mea. Dar aicea, povestea este relativă. […]