ANA BLANDIANA • OSKAR DAVIČO • ŞTEFAN AUG. DOINAŞ • EUGEN SIMION
• RADU ENESCU • RADU FLORA • MIKLOS HUBAI • MILAN KOVAČEVIĆ • MILORAD PAVIĆ • VASA PAVKOVIĆ • DRASKO REĐEP • ROMULUS RUSAN • MARCEL TOLCEA
„Felul în care Petru Cârdu şi-a închinat viaţa şi talentul extraordinarului fenomen literar care se numeşte KOV, este fără pereche în lumea artistică […]
Prin capacitatea de-a se dărui celorlalţi, prin ştiinţa sa de-a se pune în valoare nu numai pe sine, ci şi tot ceea ce iubea şi preţuia, prin felul în care ştia să împletească altruismul cu intuiţia artistică şi să coaguleze energiile artistice prin forţa propriei energii intelectuale, Petru Cârdu a fost ctitorul unui alt mod, mai vital şi mai eficient, de a înţelege poezia, constructorul unei rare solidarităţi poetice. Fixat geografic şi artistic pe frontiera dintre sensibilitatea sârbă şi cea românească, el a fost, avant la lettre, un autentic reprezentant al Europei, un cetăţean al lumii unificată prin poezie.“
Ana Blandiana
„O creaţie poetică tânără care, în mod surprinzător, leagă abstractul de concret. Aceasta se face într-un mod suveran, cert şi magistral. De aceea, metaforele lui sună ca nişte lovituri în gong, fiind asemenea metafore încât, la întâlnirea cu ele, rămâneţi cu gura căscată, cu pieptul, intestinele şi sufletul deschise. Şi numai el, în următoarea poezie, poate să le închidă pe toate.“
Oskar Davičo
„Petru Cârdu este un poet de prim rang şi un mare patriot, el întreţine expresivitatea limbii române dincolo de hotarele ţării, servind-o cu cele mai moderne mijloace ale lirismului european.“
Ştefan Aug. Doinaş
Un poet notabil este Petru Cârdu (n. 1952), traducător în şi din limba română, autor de poeme intelectualizate, livreşti, ludice (Menire în doi, 1970; Aducătorul ochiului, 1974; Pronume, 1981 etc.) în maniera nichitiană. El se simte într-o lume plină de semne „singur până departe de sine“, şi petrece uitat de toţi pe lângă bătrâna speranţă. Nu-i cunosc biografia, nu ştiu exact de unde vine, ce face în viaţa obişnuită, cartea pe care ni-a trimis-o de pe Dealurile Vârşeţului a ajuns la mine după multă vreme şi, iată, o citesc de-abia acum. Dacă înţeleg bine, Petru Cârdu oscilează între două limbi şi fatal, între două spiritualităţi. El şi alţii, fac efortul de a le apropia traducând, în primul rând pe poeţi, cei care exprimă mai bine specificul unui popor şi spiritul unei literaturi. Versurile originale arată bune lecturi din liricii moderni şi o imaginaţie sensibilă la concepte. Unul dintre ele este sinele filosofiilor, preluat şi „smintit“ şi de Nichita Stănescu în poemele de după 11 Elegii. „Smintit“ adică tradus în modul liricii sale, într-un limbaj al ambiguităţii şi al paradoxului. Petru Cârdu are o fantezie mai potolită şi poemele lui sunt, în fapt, nişte delicate definiţii lirice. Priveşte fericit cum infernul (…) creşte în oase, aude un om în îmbrăţişarea realului, cere veşti de la un prieten despre ce-ţi mai face neantul şi vede cum din cornul unui melc iese un cal troian tremurător. În aceeaşi ordine de miracole, asistă şi la procesul invers: pe tine te-am văzut/ alunecând în sine […]
Eugen Simion
„Titlul plachetei Menire în doi s-ar părea că indică o lirică având ca substanţă artistică problema dialogului uman în diferitele sale ipostaze, de la erotică la interesul social major. Prezenţa obsedantă a lui „eu“ şi „tu“ în aceste versuri pare să confirme o atare ipoteză. Totuşi, mai degrabă decât duală, această poezie este polară, universul omenesc fiind înlocuit de cosmosul ca totalitate nealterată. Lirica lui Petru Cârdu, vers-libristă, imagistă, cu notabile metafore, uneori (v. „Dorinţa“), oscilează şi se articulează într-o radicală polaritate. Poetul este un egocentric ostentativ, obsedat de eul său, care îşi regăseşte o formulă de echilibru estetic şi spiritual într-un panteism străin de orice modernitate, curgând alene şi monocord în făgaşuri tradiţionale. Egocentrismul, produs al civilizaţiei, se destramă prin însăşi dialectica lui intimă. Poetul reia tema lui Faust, a lui Baudelaire şi a altora (v. „Eu în doi“: Eu şi cu mine doi suntem […] De două ori sunt în acelaşi odată), motivul dedublării apare ca un laitmotiv în versurile sale, uneori exagerat de conceptuale: mă văd în vis cum visez/Visez fără să văd ce / Visez că sunt cel care visez / Visez pe cineva care mă visează. Eul scindat, sfărâmat în cioburi resoarbe fără mari drame, în unitatea originară a naturii (v. „Invitaţie la eu“). Fraternizarea cu elementele firii, reintegrarea în sânul lor matern şi protector este punctul terminus al acestei lirici panteiste al cărei univers e populat de o recuzită vegetală sau filozofică şi psihic-elementară în ordinea umană, panteism vizibil în bucata intitulată semnificativ „Ars poetica“. Fără a fi idilică, lumea poetului este cea agrestă, care serveşte şi ca decor unei erotici, senzuale dar calme, într-o poezie de-o bucolică senzorialitate funcţionând sub regimul preferat al unei amieze solare relativ temperate şi blânde.“
Radu Enescu
„Volumul premiat, Aducătorul ochiului, este un volum poetic închegat şi concentrat, inteligent gândit şi organizat şi tot atât de bine realizat. Aceste calităţi îi dau volumului o extraordinară coeziune interioară…
Ceea ce frapează de la început în acest volum — şi ceea ce este o calitate aparte a lui — este aparenta uşurinţă cu care este scris:
Îmi las în răstimpuri
Loc liber în ochi.
Liber pentru el, liber pentru ei.
Mai cade din ei
Câte-o pleoapă sticloasă.
Mai cade o privire.
Ce-mi pasă.
„Arătătorul“
Totul pare un joc; este ceea ce s-a numit (apropo de poezia lui Vasko Popa) ludic.“
Radu Flora
„Axa lumii trece prin Vârşeţul poetic.“
Miklos Hubai
„Petru Cârdu, născut în anul 1952, a strălucit asemeni unui meteor în tinereţea sa poetică, bogată în inspiraţii(plachetele: Menire în doi,1970 şi Aducătorul ochiului, 1970), dar nu a ars, nici n-a permis ca preocuparea sa neobosită de mediator între două culturi — între altele el este şi un reuşit şi cunoscut traducător din limba sârbocroată în limba română şi invers, ţesător al preţioaselor punţi culturale — să-i stingă acea „flacără“ mallarmeană din suflet fără de care nu există nici un poet. Dimpotrivă. S-a maturizat în linişte, s-a adâncit în sine şi în enigma tehnologiei poetice, s-a aprofundat, s-a trezit. O mărturisire grăitoare în acest sens este ultima sa plachetă, Pronume (ediţie bilingvă a Comunei literare Vârşeţ şi a Editurii Libertatea).
Puţine sunt creaţiile poetice care, în asemenea măsură, precum creaţia lui Cârdu, redau meditaţia abstractă cu atâta pasiune, relevanţă emotivă şi intimitate atât de directă. Este vorba despre ceea ce Sima Pandurović, poate pornind de la William Wordsworth, a numit poezia integrală. Mulţumită acesteia, Cârdu se recepţionează şi se citeşte ca un şaman poetic foarte modern, extrem de contemporan şi totodată universal.“
Milan Kovačević
„Sunt două feluri de cititori: cei cărora le place să descopere în cărţi lucruri pe care le aşteaptă şi cei cărora le place să fie necontenit surprinşi. Petru Cârdu încearcă să scrie pentru aceştia din urmă. În Vârşeţ, oraşul în care locuieşte, în Iugoslavia, la graniţa cu România, oamenii îl numesc: „Micul Rimbaud“. Poezia sa de cameră, care îşi adună forţele din două tradiţii literare (română şi sârbă) stă în cumpănă pe muchia unei stânci, prin mijlocirea speranţelor neîmplinite.“
Milorad Pavić
„Petru Cârdu este legătura spirituală dintre literatura sârbă şi română, mai cu seamă în poezie. Acest remarcabil poet, editor, traducător, intelectual de seamă — figură robustă prin spiritul său, un fenomen ieşit din comun, a avut destinul mai puţin fericit al omului care a făcut mult pentru alţii, dar puţin pentru sine. Volumelor proprii nu le-a acordat atenţia cuvenită nici pe departe aşa cum se ocupa de promovarea volumelor altor poeţi publicaţi la KOV. Astfel, lirica sa n-a fost îndeajuns răsplătită de critica literară din ţară. Trebuie să menţionăm că unii critici importanţi fac aceasta după moartea poetului — ceea ce este uman şi vine ca o consecinţă a trecutului. Opera lui Cârdu este simptomatică pentru lirica modernă: ermetică în intimitatea sa, dar deschisă pentru dialogul cu poezia universală al cărei cunoscător extraordinar era. Şirul volumelor de versuri nu e lung, dovadă că aventura sa poetică a fost atent ghidată şi tratată cu mare seriozitate. Petru Cârdu este una dintre cele mai originale voci poetice în cultura noastră din ultimii treizeci de ani.“
Vasa Pavković
„În ciuda nenorocirilor şi a vremurilor grele, Petru Cârdu a transformat Vârşeţul dintr-un important oraş istoric, într-o metropolă europeană a poeziei…“
Drasko Ređep
„Poetul Petru Cârdu a fost un mesager neobosit al culturii române şi un coleg inegalabil al poeţilor români, rămânând în acelaşi timp un cetăţean al Serbiei şi al întregii lumi. De la Cioran şi Ionesco, la Doinaş şi Blandiana a făcut tot ce a putut, ca, în vremuri de restrişte, să menţină între scriitorii români din Occident şi din România, abia perceptibilă, ca o pânză de păianjen, acea ţesătură care defineşte o aceeaşi civilizaţie.“
Romulus Rusan
„Excelenţa sa Ambasadorul Literaturii Române în spaţiul culturii sârbe… El este animatorul şi întreţinătorul unei mereu vii flăcări a interesului pentru marea poezie românească.“
„Un soi de Cosmopolis unde au venit unii dintre cei mai mari poeţi ai lumii.“
Marcel Tolcea