un interviu de Petru Cârdu
Petru Cârdu: Care este pentru Dumneavoastră culmea mizeriei?
I. Negoiţescu: Dacă e vorba de mizeria materială, anul 1955, când locuiam la Bucureşti într-o fostă magazie fără ferestre, mică şi mucedă, cutreierată de şobolani şi cu o groasă ţeavă de canalizare trecând prin tavan şi podea, prin care se scurgeau produsele closetelor omeneşti de deasupra (eu nu locuiam omeneşte, nu aveam closet, aşa că îl foloseam pe cel public dintr-o piaţă apropiată). Proveneam din clasa burgheză, în casa părinţilor mei părăsisem o bibliotecă de câteva mii de cărţi şi trăiam în mizerie, deoarece refuzam să practic realismul socialist. Dacă e vorba de mizeria morală, momentul când, în închisoarea Jilava, în anul 1963, unde îmi ispăşeam pedeapsa pentru „uneltire prin discuţii duşmănoase“, şi asistând acolo la un film ce ni se oferise în scop de „reeducare politică“, am plâns soarta muncitorilor persecutaţi de regimul capitalist. Nu că muncitorii n-ar fi suferit în trecut, dar cu adevărat persecutaţi eram noi, foştii burghezi, foştii chiaburi etc. Perfidia este arma cea mai perfecţionată a comuniştilor.
P.C.: Nu puteţi oare trage Münchenul mai spre Bucureşti?
I.N.: Ferească Dumnezeu! Dacă mi-ar fi cu putinţă, aş aduce Bucureştiul mai aproape de München, adică l-aş îndepărta de Asia şi l-aş apropia de Europa.
P.C.: Îmi stăruie în memorie scrisoare lui I. Negoiţescu către Paul Goma, scrisoare pe care am avut şi eu cinstea s-o citesc înainte ca ea să intre pe mâna Securităţii. Aduceaţi cele mai mari elogii primului dizident român. Eraţi primul scriitor român care îl elogia pe Paul Goma pentru faptele sale politice. De-a lungul anilor nu v-aţi renegat nicidată. Aţi rămas ferm pe aceleaşi poziţii de demnitate. De ce nu aţi practicat şi Dumneavoastră filosofia struţului?
I.N.: Îmi era ruşine de laşitatea noastră, a scriitorilor români, într-o vreme în care Europa se mândrea cu Carta 77.
P.C.: Din pricina scrisorii către Goma aţi fost arestat, chinuit în beciurile Securităţii. După câteva zile de arest aţi fost totuşi eliberat. Aţi scris un articol în revista bucureşteană România literară. Articolul Dumneavoastră s-a intitulat: „Despre patriotism“. Patriotismul este un sentiment nobil.
I.N.: Este nobil numai când îl practici fără a fi silit să vorbeşti despre el.
P.C.: O viaţă întreagă aţi luptat public, prin scris. A urmat exilul. După 11 ani de exil politic, spuneţi-ne dacă astăzi mai aveţi sentimentul că sunteţi în exil.
I.N.: Deşi îmi place să trăiesc în Germania, de care mă leagă multe afinităţi spirituale (filosofia şi muzica, mai ales) şi unde mă simt în mijlocul Europei civilizate, m-am considerat însă întotdeauna, zi de zi, în exil. Pentru că unica mea ocupaţie a continuat să fie literatura română, din care eu însumi fac parte.
P.C.: Românii traversează o criză de destin sau de identitate?
I.N.: O teribilă criză de identitate. Sub comunism toţi îşi pierd identitatea. Nimeni însă, mi se pare, nu şi-a pierdut-o în aşa măsură ca românii. Românii sunt în general o naţie pasivă, în această pasivitate intrând şi o doză apreciabilă de bun simţ. Sub comunism ne-am pierdut bunul simţ naţional.
P.C.: Nu credeţi că unii scriitori români au nevoie de o regenerare morală?
I.N.: Cine oare nu are permanent nevoie de regenerarea morală? Important este să-ţi dai seama şi să recunoşti aceasta. Conştiinţa liniştită este à la longue cel mai prost sfătuitor. Conştiinţa liniştită este ceva cu totul ne-creştin, demoniac.
P.C.: Ce înseamnă pentru Dumneavoastră posttotalitarismul în România de astăzi?
I.N.: România este condusă de foşti comunişti, cu mentalitate bineînţeles totalitară, care nu pricep sau nu vor să priceapă că democraţia înseamnă în primul rând o mentalitate a toleranţei şi înţelegerii faţă de adversarul fără de care ea însăşi nu există: pluripartismul este aerul pe care îl respiră democraţii.
P.C.: Ce credeţi despre bătrâna Doamnă Europa via Bucureşti?
I.N.: Europa capitalistă nu este deloc bătrână, ci în culmea înfloririi ei. Prăbuşirea de la sine, fără vreo intervenţie militară din exterior, a comunismului răsăritean, este pentru Europa o victorie unică în istoria omenirii. O victorie care constă mai mult în catastrofa economico-socială a ţărilor comuniste decât în destrămarea partidelor care au provocat-o. Hruşciov chema pe capitalişti la întrecere „paşnică“, optimist şi încrezător până la halucinaţie în viitorul care este chiar prezentul nostru, cu experienţele lui extraordinare, cu frământările lui colosale. Comunismul nu moare fără zvârcoliri spectaculoase. Fireşte, Europa zilelor noastre a învăţat de la americani arta de a fi mereu tânăr.
P.C.: „În secolul al XV-lea — spunea Eminescu — românii dădeau lecţii de civilizaţie principatelor slave din jur“. Astăzi, la apus de soare…
I.N.: Eminescu a fost un poet romantic de geniu, dar ideile lui politice (manifestate într-o operă ziaristică) sunt lamentabile: un naţionalism retrograd şi xenofob, neavând nimic comun cu aspiraţiile civilizaţiei europene actuale. Cu toate că era un om cult, pasionat de istorie, nu ştia probabil că bulgarii, sârbii, croaţii, polonezii, cehii şi ruşii au dat civilizaţiei şi culturii europene importante valori, încă înainte ca românii să fi apărut pe scena istoriei. Sau poate că naţionalismul orb nu-l lasă să vrea să ştie.
P.C.: La München v-aţi dovedit un alergător de cursă lungă. Aşadar, nu trăiţi numai într-un „bârlog“. De sub pana lui Negoiţescu urmează să apară multaşteptata istorie a literaturii române. Cum arată literatura română la prima privire?
I.N.: În corpul ei istoric principal, adică în perioada dintre 1880–1945, literatura română este cu adevărat reprezentativă în sensul integrării ei europene. Ea se prezintă ca un fenomen complex, plenar, compact, cu multe şi variate valori, cu contradicţii fecunde. Confruntându-se permanent cu apusul, scriitorii români au dat opere lesne de încadrat în marile curente europene: pre-romantism, romantism, naturalism, symbolism şi expresionism. De la parnasianism la suprarealism, poezia română a devenit tot mai sincronă cu cea occidentală. O caracteristică a literaturii noastre este abundenţa de critici literari formaţi în spirit european. În ce priveşte literatura română de la 1954 încoace, adică de când ea a început să intre sub teroarea marxist-leninistă, este greu să te pronunţi în grabă, căci perspectivele nu s-au fixat încă. Multe nume, poezie la fel de valoroasă ca şi în trecut, critică literară ne-marxistă din belşug, proză vie, stimulată de curentele cele mai îndrăzneţe din apus. Îmi vine totuşi greu să pronunţ cuvinte definitive. De aceea am împărţit lucrarea mea în două părţi şi am dat la tipar deocamdată doar prima parte, acoperind perioada 1800–1945. Dar de scris am scris deja despre aproape toţi scriitorii contemporani şi textele dedicate lor au apărut şi continuă să apară (acum!) în revistele din România.
P.C.: Cum situaţi Nobelul între politică şi estetică? Care ar fi candidatul Dumneavoastră român la Nobel?
I.N.: Nu-mi plac deloc jocurile de-a ierarhiile şi premiile, pe care le privesc cu scepticism. Dar, ca să răspund totuşi, acolo unde lucrurile mi se par evidente: după părerea mea, cel mai important poet roman al epocii postbelice (şi sunt destui poeţi considerabili!) este Ştefan Aug. Doinaş, comparabil cu oricare mare poet contemporan din lume. El este un romantic care a asimilat cu ştiinţă şi răbdare toate avangardele secolului 20, devenind chiar prin ele un clasic. Dar cum premiul Nobel este şi o problemă de biografie, de morală activă, de semnificaţie socială… Totodată nu se poate contesta demnitatea cu care a străbătut Doinaş deceniile comunismului de stat. Cei mai reprezentativi pentru premiul Nobel nu sunt nici Saint John Perse, nici Vicente Aleixandre.
P.C.: „Iar vremea încearcă în zadar a se naşte“ (Eminescu, „Luceafărul“, nu-i aşa?) Ce înseamnă demonica vreme de azi în Europa de mâine?
I.N.: Este fascinant să mă gândesc la Europa de mâine, în secolul pe care eu nu-l voi mai apuca. După catastrofa sistemelor comuniste, care au constituit o frână nemaipomenită în calea civilizaţiei umane, am avea dreptul să ne aşteptăm la vremuri mai fericite, la descătuşarea deplină a omului în democraţia universală. Dar omul este un mister şi istoria îşi urmează adesea drumurile ei proprii, care scapă voinţei omului. Readucerea în Europa a ţărilor din răsăritul continentului, adică până la Urali, este o operă pe cât de ambiţioasă, pe atât de bogată în necunoscute.
P.C.: Aştept o întrebare din parte domnului Negoiţescu.
I.N.: Aş vrea să ştiu dacă şi când mă voi putea întoarce în ţara mea.
Tribuna tineretului, Panciova, 1990