La o lectură grăbită, Omul cu compasul ar putea fi citit ca o artă poetică implicită, în care figura spiritului creator este tematizată în ipostaza sa demiurgică. Doar aparent însă, căci acest pseudo-demiurg — care, la urma urmelor, e doar un om cu un compas —, cuprins prea repede de un somn ce-i „frate cu minciuna“, dă naştere unei lumi infernale, colcăind de „insecte şi reptile“, condamnată de la bun început la ruină şi declin. Amintind de personajul lui William Blake, Urizen (citit precum your reason), autor al unei geneze alternative a universului, „omul cu compasul“ din poemul lui Ştefan Augustin Doinaş pare, mai curând, un geniu al răului, aflat în aşteptarea momentului când „putrezi-vor florile ce cresc/ ca broaşte care-mi tulbură compasul“. Tulburătoare mi se pare opoziţia pe care Doinaş o stabileşte aici între viaţă, ebluisantă, exuberantă, diversă, imposibil de închis în formele perfecte ale unor „prea statornice tipare“ şi noua ordine, geometrică şi, tocmai de aceea, inumană, creată de cel indicat prin sintagma ce dă titlul unui întreg volum.
Sensul poemului — ca şi în cazul altor balade şi poezii scrise în anii 1944–1947, cum ar fi Stea tristă, Acela-care-nu-se-teme-de-nimic, A cerului pădure răsturnată, Aniversare, Regele, fiul copacului ş.a. — se construieşte în strâns raport cu contextul său istoric. Scris şi rescris între 1947 şi 1958, Omul cu compasul este publicat mult mai târziu, în volumul omonim apărut în 1966, alături de alte poezii, dintre care unele apăruseră deja, în Revista Cercului Literar (în cele 8 numere apărute în intervalul ianuarie-august 1945). Despre lirica lui Doinaş din această perioadă şi mai ales despre poeziile publicate în Revista Cercului Literar, Delia Ungureanu — autoarea unui studiu documentat privind situarea literaturii în raport cu mişcările din câmpul puterii politice, între 1944–1947 — afirmă că „privite în cadrul polemicii despre noua poezie“ acestea sunt „luări de poziţie metatextuale împotriva poeziei angajate care îl coboară pe poet în cetatea lumii noi comuniste.“ Citind poezii precum Regele, fiul copacului — apărută pentru prima oară în ultimul număr triplu, din iunie-august 1945, al Revistei Cercului Literar şi neinclusă în secţiunea baladescă din volumul Omul cu compasul, din 1966, dar prezentă în antologia de autor din 1978, Alfabet poetic — sau Odă la o pădure abstractă şi cunoscând contextul în care au fost create şi publicate iniţial, într-un moment de maximă tensiune politică, strategia stilistică a autorului devine cu atât mai evidentă cu cât, din postura de teoretician al poeziei, Doinaş vorbeşte în mod repetat despre real ca început şi sfârşit al procesului creator. Definind, în Orfeu şi tentaţia realului (1974), poezia ca un tratament anume la care e supus realul, Doinaş-eseistul oferă o cheie de lectură a operei sale poetice, cu mult înainte de apariţia volumelorVânătoare cu şoim (1985) şi Lamentaţii (1993), în care criticul Nicolae Manolescu remarca dimensiunea implicării etice şi politice a scriitorului. Că acest „nou filon“ al lirismului doinaşian nu era câtuşi de puţin nou o spune el însuşi, iritat de „lenea“ criticilor care „s-au cam mulţumit să contemple portretul pe care mi l-au făcut, notând mai ales modul şi gradul în care eu însumi am confirmat prima lor caracterizare.“ Din coliziunea Istoriei reale cu lirismul au luat naştere câteva dintre cele mai tulburătoare poeme ale acestui scriitor doar parţial înţeles chiar şi astăzi. O foarte atentă şi inedită lectură contextuală a poemelor publicate de Doinaş de-a lungul anului 1945 oferă Delia Ungureanu în volumul menţionat anterior. Lectura ei reface contextul istoric al momentului şi pune în evidenţă polemica vehementă despre rostul literaturii în noua lume postbelică, în cadrul căreia se conturează două opţiuni estetice şi, implicit, etice total opuse: cea promovată de apărătorii esteticului (asumată, printre alţii, de cerchişti) şi opţiunea pentru militantism şi angajare politică procomuniste. Nimic nu e inocent în metaforele şi parabolele concepute de Doinaş în „obsedantul deceniu“: „Regele, fiul copacului devine în contextul strângerii rândurilor tinerilor democraţi în jurul Regelui, mai ales în perioada imediat următoare a Grevei Regale, un poem metatextual, polemic faţă de reprezentarea Regelui din Scînteia, cu ocazia primirii distincţiei sovietice Ordinul Victoria. […] Citit dincolo de metafore, poemul vorbeşte despre ocuparea ţării de către URSS şi Armata Roşie.“ […]