Subiectul liric şi realul poetic
Ştefan Aug. Doinaş e cu siguranţă poetul român cu cel mai vast orizont cultural dintre toţi poeţii români din cea de-a doua jumătate a secolului XX. Spiritul poetic e însoţit, în întreaga sa creaţie, de un spirit teoretic de anvergură. Poezia sa, dincolo de faptul că, în bună măsură, îşi conţine propria poetică, e acompaniată de un spirit reflexiv, sincronizat cu temele modernităţii poetice. Spiritul teoretic doinaşian poate fi urmărit în cel puţin trei secţiuni: poetica şi poietica poeziei, poetica traducerii şi conceptul de modă poetică. Una din operele sale teoretice fundamentale, Orfeu şi tentaţia realului, dezvoltă subtile relaţii între spiritul poetic şi real. Poate fi considerată chiar un manual/tratat despre naşterea realului poetic. Spiritul poetic şi realul reprezintă, cum se ştie, cei doi poli ai experienţei poetice. Preluînd situarea fenomenologică a conştiinţei, ca realitate intenţională, teoreticianul defineşte condiţia poetică prin plasarea ei în orizontul realului. Orice poezie aspiră, în ultimă instanţă, spre „realism“. Dar există diferite stadii ale realului. Un stadiu al acestuia e realul poetic. Realul poetic, spre deosebire de realitatea obişnuită, se naşte prin activitatea spiritului poetic. În acest sens, el e produsul unor tratamente aplicate de conştiinţa poetică realului banal. În fond, prin această demonstraţie, teoreticianul stabileşte, în relaţia spirit poetic-real, locul esenţial al subiectului poetic, deoarece acesta e elementul genetic al realităţii poetice. Realitatea obişnuită reprezintă un fond indeterminat asupra căruia lucrează spiritul poetic, oferindu-i şansa formei. Întreaga operă teoretică şi poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş poate fi reprezentată ca o aventură fascinantă a formei. Fireşte, gîndind astfel, poţi spune că nu există realitate în sine, că orice real e rezultatul unui tratament aplicat de spirit. Şi, constată teoreticianul, chiar aşa este: prin activitatea subiectului poetic, realul poetic apare. El se naşte prin descompunerea materialului „bogat şi amorf al realităţii cotidiene“ şi prin recompunerea acestuia într-o ţesătură originală „luminată de o anume semnificaţie“. Două valenţe are aşadar spiritul poetic. El este un agent al formei şi un generator de sens. Pentru activarea acestor valenţe e nevoie de mobilizarea integrală a organismului poetic, proces în care o funcţie esenţială revine afectivităţii. Generarea realului poetic, prin activarea celor două valenţe, se săvârşeşte prin reducţia stării naturale a realului obişnuit şi integrarea lui într-un nou sens.
Trei feluri de procedee identifică teoreticianul pentru generarea realului poetic: intensive, reductive şi proiective. Diversitatea acestor procedee exprimă ideea de libertate a subiectului poetic/liric. Acesta e un instaurator al sensului. În legătură cu libertatea spiritului poetic se naşte întrebarea despre coeficientul de adevăr al realului poetic. Doinaş introduce în acest loc al demonstraţiei sale prototipul orfic al poeziei. Teoreticianul distinge, aici, cu rigoare de manual, adevărul poetic de cel ştiinţific. Primul aparţine „unei lumi potenţiale de perfectă coerenţă şi înalt semnificativă“. Adevărul poetic, chiar în prototipul orfic al lirismului, salvează lumea de absurd. În acelaşi timp, introducând sens în lume, el e generat de un subiect în care coexistă „elementele secrete şi impalpabile ale unui edificiu lăuntric, care proiectează asupra realităţii din jur un fel de epură a realului, corpul viu al tâlcurilor pe care le trăieşte o conştiinţă excepţională“. Mitul orfic al Euridicei e explicat de Doinaş, cu argumente din Blanchot, prin potenţialul semantic absolut al subiectului liric. Acesta are acces la „tâlcul suprem care apare pe orice obraz atunci când îl atinge eternitatea“. Subiectul liric se defineşte ca activitate interpelatoare a realului. Cei doi poli ai experienţei creatoare, subiectul poetic şi realul, odată relaţionaţi, generează realul poetic. Important, în această relaţie, e faptul că activitatea subiectului liric anulează condiţia pasiv obiectuală a realului, conferindu-i un nou sens. Tocmai acest potenţial de reinaugurare semantică, activizat în relaţia subiect liric-real, converteşte pasivitatea naturală a realului în activitate generatoare de real poetic. În procesul generării realului poetic, obiectele lumii imediate „au ieşit din ordinea obiectuală, a lucrurilor neînsufleţite, şi au devenit adevărate personaje, la fel de prezente şi active ca şi eul liric care le-a somat să apară.“. Fiecare poem ar fi, în acest sens, un câmp de tensiuni pe care o lectură adecvată ar avea menirea să le semnaleze.
În constituirea subiectului liric, o funcţie determinantă revine experienţei existenţiale a poetului. Dar acesta, subiectul liric, reprezintă un conglomerat în care sunt angajate toate etajele fiinţării. Fiecare din acestea poate avea o funcţie selectivă de constituire a poemului. Locul instanţei constitutive a acestuia e ocupat, în fiecare experienţă lirică, de alte şi alte elemente ale experienţei existenţiale, abisale sau imediate. Doinaş antrenează, în demonstraţia sa, elemente de poetică modernă (Valéry). Realul poetic, prezent în poem, ca urmare a somaţiilor subiectului liric, e doar o posibilitate ontologică: „Natura văzută de poet e o posibilitate (s.a) a Naturii, proiecţia unor obsesii şi năzuinţi foarte adânci care-l singularizează pe creator“.
Pentru clarificarea statutului subiectului liric, teoreticianul antrenează în discursul său distincţia dintre subiectul existenţial (nepoetic) şi subiectul liric. Primul se orientează în lume în funcţie de realitatea standard, determinat de o „figură“ a realului „comună tuturor oamenilor civilizaţi“. Pentru omul obişnuit, această „figură“ reprezintă adevărul, un adevăr al bunului simţ pe care îl corectează eventual vreo „descoperire ştiinţifică“. Cel de-al doilea, subiectul poetic, se defineşte prin potenţialul de corectare, de transgresare chiar a imaginii standard a lumii. Acesta e inconfortat de oferta standard a lumii. Spargerea „figurii lumii“ intră în atribuţiile sale fundamentale. Acest proces e însoţit, repetă Doinaş, de instaurarea unei noi semantici a realului provenit din descompunerea standardului obişnuinţelor. Pentru definirea subiectului liric sunt relaţionate două ipostaze umane: cea a primitivului şi cea lirică. Apare astfel ideea originarităţii liricului şi cea a preeminenţei acestuia în condiţia umană. Condiţia poetic-lirică se ghidează şi se constituie din activitatea imaginaţiei. Congenere imaginaţiei sunt sensibilitatea şi spontaneitatea. Toate acestea au menirea smulgerii aparatului cognitiv originar din automatismul formulelor oferite de imaginea standard. Contrazicerea automatismului figurii lumii se poate produce într-o infinitate de modalităţi. E modul lui Doinaş de a evidenţia încă o dată gradul maxim al libertăţii ontologice a spiritului poetic-liric.
Constituindu-se, realul poetic e înzestrat cu potenţial comunicativ. Doinaş atinge aici problematica receptării poeziei, distingând între tipul de mesaje al realului nepoetic, determinat de raţionalism pragmatic, şi disponibilitatea de comunicare a realului poetic. Acesta din urmă e imagine a subiectului liric-poetic, produs al altor tipuri de raporturi ale spiritului cu lumea. În realul poetic se pot citi „un sentiment, o stare de suflet (s.a.) în faţa lucrurilor, a universului“. Realul poetic reprezintă trezirea din automatismele standard. Odată generat, el are valenţe de regenerare ontologică. Aceste valenţe se transmit şi conştiinţei receptoare. În ultimă instanţă, mesajul liric, odată receptat, regenerează umanul prin insolitare semantică: „O altă (s.a.) imagine a lumii, propusă nouă de către poet, ca rezultat al unui alt raport între eul liric şi univers, invită imperios pe cititor să recţioneze sufleteşte altfel (s.a.) în faţa operei estetice, îl obligă la o trăire originală (s.a.) a contactului cu obiectul estetic“. Mesajul liric solicită şi un act de intelecţie, fapt ce păstrează „sugestia unui corp de idei“. Acest corp de idei însoţeşte afectivitatea. Pe de altă parte, chiar determinat să revirginizeze limbajul, spiritul poetic ţine seamă de memoria acestuia, astfel încât „caracterul (său) referenţial“ nu se pierde cu totul. Acte extreme de revirginizare semantică a limbajului sunt elocvente în cazul lui Mallarmé, al simboliştilor, suprarealiştilor, expresioniştilor, al construcţiilor hermetice.
Ca imagine cu totul insolită a lumii, ca lume revirginizată chiar, poemul e un univers particular. El se constituie în finitudinea limbajului. Prin experienţa specifică a acestei finitudini, el sugerează infinitatea, afirmă Doinaş cu depărtat ecou romantic: „poemul — un univers verbal finit — ne transmite, ca un ghioc sonor, sugestia universului infinit“. Pe de altă parte, în virtutea condiţiei sale cosmotice, poemul e construcţie absolută: „nici un element nu poate fi deplasat sau alterat fără a atrage după sine ruina întregului edificiu de sunete“. Acest edificiu e construit însă de un subiect. Cosmicitatea poemului e asigurată de coerenţa şi unitatea acestuia, de un unic punct de fugă situat în subiect, fireşte. Subiectul liric îşi asumă o perspectivă ireductibilă, rezultat al unei selecţii. El e definit ca vedere, diferită de privire. Funcţia privirii e una înregistratoare, contabilicească. Vederea e lectură profundă, activată de un potenţial semantic absolut. În vedere se concentrează unitatea „stării de spirit a poetului“, instanţă edificatoare a obiectului estetic, conceput ca obiect împlinitor de cultură. Privirea oferă standardul. Vederea naşte subiectul poetic. În constituirea poemului ca obiect estetic se activează relaţia dintre subiect şi cultură. Poemul, ca obiect estetic, e o concretizare a echilibrului celor două realităţi. Dezechilibrarea acestui raport produce doar documente autobiografice, imposibil de inserat în destinul culturii. Nu e prima oară când Doinaş respinge ideea poemului ca autobiografie (Mallarmé). Fireşte, pentru constituirea poemului ca obiect estetic, subiectului poetic îi revine misia esenţială. El e activizatorul limbajului prin intermediul căruia supune standardul lumii unor tratamente necesare apariţiei realului poetic. Realul standard, tratat poetic, se converteşte în realitate culturală. În operaţionalizarea limbajului pentru tratarea realului, o funcţie aparte revine inconştientului, chiar dacă procesul conştientizării nu e exclus. Procedeele au, totuşi, o valoare instrumentală. Ele pot avea funcţionalitate estetică doar în prezenţa „personalităţii şi a substanţei lirice“. Altminteri, comunică doar „un mimetism steril, o simplă gesticulaţie verbală“.
Tratamentul realului prin cele trei tipuri de procedee (intensive, reductive şi proiective) e un prilej pentru Doinaş de a schiţa o adevărată tipologie a prezenţei subiectului poetic. Procedeele intensive (notaţia revelatoare, suprapunerea, aglomerarea, redimensionarea, tehnica contrastelor) construiesc un subiect ce trăieşte criza prezenţei lumii. E vorba de un subiect ce se încredinţează, de unul ce se regăseşte în lume, formă a extrovertirii. Intensificarea sentimentului prezenţei acesteia intervine în naturile poetice profund confesive. Astfel de naturi poetice simt, la modul elementar sau rafinat, „aparenţa imediată“ a realului. Odată realizată priza la imediateţea lumii, subiectul intervine corectiv, în funcţie de tiparele sensibilităţii sale. Sensibilitatea e în fond, aici, un germene al apetitului formal, semn al subiectului ce se construieşte şi se recunoaşte pe sine, după experimentarea suprafeţelor lumii.
Procedeele reductive (reducerea la substrat, stilizarea, poemul haiku, abstractizarea, neantizarea) dau imaginea unui subiect retractil, aflat în defensivă în faţa „forţei magnetice a realului concret“. În faţa diversităţii datelor lumii, un astfel de subiect are menire exorcizatoare. El reduce luxurianţa concretului, reorganizând lumea prin aducerea ei în condiţia apartenenţei la general. Definit prin maxim potenţial reflexiv, acest tip de subiect pune pe scena creaţiei o conştiinţă saturată de cultură, „fascinată de jocurile intelectuale“. Prototipul acestui subiect e Baudelaire, spirit întemeietor al conştiinţei modernităţii spiritului poetic. Traseul modernităţii poetice schiţat de Doinaş are trei repere fundamentale: Baudelaire, Mallarmé şi Paul Valéry. În astfel de procedee, reducţia realului e maximă. Are loc şi procesul diminuării cuantumului emoţional. […]