în colecţia „Biblioteca Radio“
Lansare: 26 aprilie 2013 – Librăria Cărtureşti
Participanţi:
ANA BLANDIANA, MIRCEA CăRTăRESCU, MARIUS CHIVU, ALINA LEDEANU
Moderator: DARIA GHIU
Daria Ghiu: Ne bucurăm că sunteţi alături de noi la această lansare, lansarea audiobook-ului Trandafirul Negru. Astăzi e o zi specială, 26 aprilie: 91 de ani de la naşterea lui Ştefan Aug. Doinaş. Vorbim de o nouă apariţie a Editurii Casa Radio într-una din cele mai apreciate colecţii de audiobook-uri: „Biblioteca de poezie românească“, seria Colecţionarul de voci.
O să spun câteva cuvinte despre această colecţie, întrucât ea este unică pe piaţa editorială. E o colecţie care, de-a lungul anilor, i-a publicat pe cei mai importanţi poeţi români: Arghezi, Bacovia, Blaga, Nichita Stănescu, Gellu Naum, Leonid Dimov, Emil Botta, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu. Dar i-a publicat altfel decât o poate face orice altă editură din România: oferind pe lângă text, pe lângă un volum clasic de poezie, chiar vocea poetului. Pentru că Editura Casa Radio valorifică patrimoniul Radiodifuziunii Române, sunt poeţi care, de-a lungul timpului, au fost invitaţi să îşi citească propriile versuri la Radio. Aceste volume de poezie aşază alături de textul poetic înregistrarea audio a poetului care se citeşte pe sine. Fiecare ediţie este prefaţată de un critic literar care nu doar citeşte versurile poetului, ci şi ascultă interpretarea acestuia. Formula grafică a fiecărei ediţii este şi ea importantă: invităm artişti contemporani care oferă o replică vizuală la vocea şi la versurile poetului respectiv. Vorbim acum despre Trandafirul negru de Ştefan Augustin Doinaş, ediţie ilustrată de Tudor Banuş, cu o prefaţă de Marius Chivu. Înainte de a-i prezenta pe invitaţii noştri şi înainte de a le da cuvântul, vă spun că este vorba de 55 de poeme rostite de poet la radio între 1970 şi 2002, alături de două bonus-uri: proza „Întâi floarea, apoi telefonul“, pe care aţi ascultat-o mai devreme, şi un extras dintr-un interviu realizat de Eugen Lucan în 2000. Sunt înregistrări din cunoscute emisiuni literare ale radioului: „Moment poetic“, realizată de Dan Verona, „Revista literară Radio“ (redactor: Ion Drăgănoiu), „Poezie românească“, realizată de Claudia Tiţa, „Lecturi în premieră“ (redactor: Georgeta Drăghici) ori „1001 de cărţi“, realizatori Anca Mateescu şi Eugen Lucan. Aceste 55 de poeme oferă o imagine amplă asupra operei lui Ştefan Aug. Doinaş: vorbim de selecţii din aproximativ 30 de volume ale poetului. De la volumele de debutCartea Mareelor, Omul cu compasul, Alter Ego, până la Aventurile lui Proteu, Psalmi şi un volum rămas nepublicat, Sonete fără sunet.
Invitaţii noştri sunt Ana Blandiana, Alina Ledeanu, directoarea revistei Secolul 21, Mircea Cărtărescu şi criticul literar Marius Chivu. Am sa-i dau cuvântul mai întâi lui Marius Chivu, îngrijitorul acestui volum. Citeam prefaţa şi mi s-a părut foarte interesant că aduceţi în discuţie şi anumite elemente din biografia dumneavoastră, cum v-a marcat întâlnirea în adolescenţă cu poezia lui Ştefan Aug. Doinaş, cum Doinaş a fost primul poet pe care l-aţi întâlnit „în carne şi oase“ şi căruia i-aţi cerut un autograf; discutaţi apoi despre modul în care îl citim astăzi pe Şt. Aug. Doinaş. „Conul de umbră“ în care a intrat opera poetului astăzi se transformă odată cu apariţia acestui volum într-un „con de argint“. Aş porni de aici, de la acest „con de umbră“.
Marius Chivu: Mi-ar fi fost imposibil să scriu prezentarea acestei CD-cărţi fără să mă leg de circumstanţele în care eu, licean fiind, am descoperit poezia lui Ştefan Aug. Doinaş. Nu am rezistat să nu povestesc cum mi-am cumpărat cărţile sale, cum l-am întâlnit apoi pe Ştefan Aug. Doinaş şi cum acesta a devenit practic primul poet în carne şi oase pe care l-am cunoscut şi de la care am primit un autograf. După care, fireşte, m-am concentrat pe aspectul aşa-zis profesionist al „relaţiei“ mele cu Ştefan Aug. Doinaş, încercând să arăt care au fost etapele poeziei sale, ce s-a schimbat şi, mai mult, ce s-a întâmplat cu întreaga sa carieră de scriitor, longevivă de altfel.
M-a bucurat foarte mult că selecţia acestor 55 de poeme chiar este reprezentativă pentru opera lui Ştefan Aug. Doinaş, întrucât sunt poeme alese din aproape toate volumele, toate etapele poeziei sale reprezentate aici, iar dialogul şi proza rotunjesc imaginea pe CD a operei lui Ştefan Aug. Doinaş. Am spus mai multe lucruri în prefaţă şi nu vreau să mă repet. Vreau doar să mai adaug că mi-a plăcut să-i ascult vocea; până la urmă calitatea unui CD este dată de faptul că-ţi oferă vocea autorului citindu-şi propriile texte. Şi aceasta este una dintre cele mai frumoase lecturi pe care le-am ascultat în seria de la Casa Radio. Ştefan Aug. Doinaş are o voce minunată şi e extraordinar să asculţi poemele pe care le ştiai, sau pe care nu le ştiai, citite chiar de cel care le-a scris.
A fost o onoare pentru mine să scriu prefaţa şi sunt emoţionat să fiu prezent aici la lansare, eu neştiind că astăzi e chiar ziua poetului. Spre ruşinea mea am aflat abia acum. Oricum, mă găsesc într-o postură, aceea de autor al prefeţei şi de vorbitor la această lansare de CD-carte, în care nu mi-am imaginat vreodată că o să ajung.
Ana Blandiana: Sunt emoţionată vorbind despre Stefan Aug. Doinaş, pentru că, de-a lungul multor ani din tinereţea mea, Stefan Aug. Doinaş a fost un model pentru mine. Nu discut despre calitatea lui ca scriitor, ea nu intră în discuţie. Este clar că Doinaş e un scriitor de primă mărime şi cred că tot ce s-a întâmplat înainte, şi tot ce se va întâmpla după, nu va pune în discuţie calitatea lui literară. Ceea ce cred că este pus în discuţie este misterul pe care îl reprezintă ca om Ştefan Aug. Doinaş. Şi cum întotdeauna lucrurile pe care nu le-am înţeles m-au fascinat în mai mare măsură şi m-au făcut să nu accept că nu pot înţelege, ceea ce a relevat CNSAS-ul, din punctul meu de vedere a venit pe un fundal, pe un background, absolut dramatic, ca şi cum nu numai lui Doinaş i s-a întâmplat o nenorocire, ci şi mie, tânărul scriitor care îl admirase mi s-a întâmplat una.
Pe Doinaş îl respectam şi îl admiram în primul rând nu ca scriitor, ci ca intelectual. Atmosfera anilor ’70 era o atmosferă foarte boemă în lumea literară. Cred că, într-un fel, pecetea era pusă de personalitatea lui Nichita, poetul cel mai important şi absolut ieşit din tiparele seriozităţii intelectuale. Ei bine, în această lume boemă şi care conţinea un mare grad de iresponsabilitate, de luare în uşor a lucrurilor, a istoriei şi a vieţii, Doinaş eraintelectualul. Era altfel decât ceilalţi, cum şi eu mă simţeam altfel. Ţin minte că mă simţeam aproape vinovată. De exemplu, de câte ori toată lumea mergea la băut şi eu pur şi simplu nu puteam să beau, simţeam nevoia să mă scuz, pentru ca se considera că, cu cât eşti mai boem, cu cât bei mai mult, cu cât eşti căsătorit de mai multe ori, cu atât eşti mai în inima poeziei. Mă simţeam şi nedreptăţită, dar şi stângace, complexată pentru că sunt altfel, pentru că eram crescută pe axe morale, la care contribuise şi faptul că tata fusese preot şi faptul că crescusem în atmosfera ardelenească, pe urmele lui Blaga. Ei bine, Doinaş, care era cu vreo 20 de ani mai mare ca mine şi care era absolut adult, matur şi intelectual, îmi dădea sentimentul că nu e o ruşine să fii serios.
Acesta e un aspect.
Celălalt aspect este faptul că Uniunea Scriitorilor a reprezentat, mai ales de-a lungul anilor 75–80 — pentru că după aceea totul a intrat într-un întuneric unde nu s-a mai întâmplat mare lucru — un fel de oază în care lucrurile se petreceau mult mai liber decât în restul societăţii, în care în şedinţe aveau loc confruntări între scriitorii adevăraţi şi activiştii care veneau să ne intimideze, fără să reuşească şi fără să reziste din punct de vedere intelectual acelui dialog. Că după aceea aveau ei mijloacele lor să pună lucrurile la punct este altceva. Cea mai bună dovadă a fost că ajunsesem să impunem votul secret, iar la acesta, niciodată, absolut niciodată pe parcursul a 15 ani, cât a funcţionat acest vot secret, nu a fost ales un membru al Comitetului Central sau un membru al Marii Adunări Naţionale. Polemicile se duceau pe faţă, iar Doinaş era unul dintre scriitorii care, cu tot prestigiul lui literar, era printre cei care conduceau aceste polemici, era omul curajos care vorbea, şi argumenta logic. Nu erau nişte răbufniri temperamentale, de revoltă, el venea cu argumente logice. Îmi amintesc că la Iaşi a avut loc un colocviu, rămas de altfel în istoria Uniunii Scriitorilor, Colocviul de Poezie, la care s-au strâns toţi poeţii din ţară, iar Doinaş, care era preşedintele Secţiei de poezie, a ţinut un discurs care ne-a umplut pe toţi de mândrie şi care a provocat după aceea un imens scandal.
[…]Mircea Cărtărescu: Bună seara. Mă bucur că suntem aici împreună, că sunt într-o companie atât de prestigioasă şi de plăcută. Am să spun doar foarte puţine cuvinte.
L-am cunoscut pe poetul Augustin Doinaş când, într-o vreme, mergeam amândoi cam în aceeaşi direcţie prin oraş. Ni se întâmpla să ne întâlnim în autobuze sau tramvaie în zona Bucur Obor-Colentina, şi mai stăteam din când în când de vorbă. Era un om cordial, foarte civilizat, ceea ce întâlneşti rar între semenii tăi, chiar şi în cercurile culturale. Era un om cu care puteai întotdeauna discuta pe un ton aşezat, calm, oricare ar fi fost subiectul. Acest calm, acest spirit complet antiboem, culturalist e ceea ce îl caracteriza cel mai tare. Ezra Pound vorbea undeva despre poeţi specifici pentru „amurgul amurgului educaţiei“. Există astfel de poeţi în fiecare cultură. Câţiva, nu mulţi, nici nu e nevoie de prea mulţi. Sunt cei pe care îi numim, cu un termen foarte ambiguu şi polisemantic, clasici. Cuvântul clasic, după cum ştiţi, vine de la classicus, adică de la scriitori care se studiază în clasă, în şcoală. Numai că vremurile noastre paradoxale i-au îndepărtat de şcoală tocmai pe aceşti scriitori. Astăzi nici Philippide şi cred că nici Doinaş, sau nu semnificativ, nu mai figurează în manuale. Ei sunt consideraţi, poate, cumva, în afara spiritului vremii, poate cumva depăşiţi. Dar ei sunt acel „cel mai bun dintre adversari“ de care vorbea Nichita Stănescu în poemul său „Laus Ptolemaei“. Ei sunt eterni pentru că sunt mereu învinşi: atât Augustin Doinaş, cât şi Radu Stanca sau Philippide, pe care l-am menţionat înainte, sunt autori atemporali, care nu ţin seama de moda vremii, nici măcar de logica dezvoltării poetice sau culturale a unei comunităţi.
Sunt poeţi cu o imensă nostalgie faţă de trecut, faţă de formele poetice istoricizate. Iubesc trecutul şi încearcă să-l reînvie în singura formă în care mai poate fi el reînviat, cea ironică şi parodică, şi arată o extraordinară fidelitate pentru istoria milenară a culturii noastre care se sprijină pe umerii lui Socrate şi ai lui Isus. Puţini oameni mai coboară astăzi în straturile pe care Philippide şi Doinaş le-au explorat la vremea lor, cele ale antichităţii greceşti şi latine. Amândoi au rădăcini în Catullus, în Propertius, în clasicii poeziei latine, în latinitatea de argint. Cum o să putem uita vreodată extraordinar de frumoasa poezie „Ausonius“ a lui Philippide: „Ausonius, poet cu dulce nume,/ Pe când erai magistru-n Burdigala/ Soarele Romei amurgea pe lume/ Şi barbarii-şi începeau năvala./ Dar tu cu străşnicie slujind efemeridii/ Vorbeai în hexametri de vinuri şi de stridii…“
Astfel de poet a fost Doinaş în modernitate, într-o lume în care un automobil, după Marinetti, e socotit mai frumos decât Victoria din Samothrace. Aş vrea să ne aducem aminte acum de o altă minunată poezie, a lui Doinaş de data aceasta, care este în întregime o parafrază a unui episod din Istoriile lui Herodot: „Aşa precum ne spune Herodot,/ Pe vremuri, vase iuţi cartagineze/ Lăsau în zare porturi şi faleze/ Şi străbătând cu pânzele-nălţate/ Coloanele lui Hercule, bălţate/ Tăiau o mare ritmică în bot…“
Sunt poeţi care au făcut din trecut un fel de emblemă nu prin revizitarea naivă a trecutului, ci prin reciclarea, prin revalorizarea, recondiţionarea trecutului. Ei au remodelat trecutul, şi prin asta au făcut o figură cu totul aparte în epocă. Doinaş nu era iubit foarte tare şi nici nu era înţeles de contemporanii săi care aveau un cult pentru Nichita Stănescu sau pentru alţi poeţi de atunci. Doinaş nu semăna cu ei: nu era un băutor, nu era un delirant, nu era un inspirat, nu era un om în care sălăşluia enthousiasmos — el era un om raţional, care respecta în versurile sale măsura templelor greceşti. Întotdeauna a fost înţeles greşit, chiar de la baladele sale înşelător romantice, asemănătoare Luceafărului sau baladelor germane. Faimosul „Mistreţ cu colţi de argint“ a făcut şi încântarea, dar şi teroarea unei generaţii întregi de elevi de la sfârşitul perioadei comuniste. „Mistreţul cu colţi de argint“ era interpretat în manualele şcolare de atunci ca un poem metafizic care aduce o revelaţie finală. Care încearcă să folosească poezia ca pe un instrument de cunoaştere şi de autocunoaştere. De fapt, nu era vorba de nimic din toate acestea. Era vorba doar de o mimare nostalgică şi amuzată a formei istoricizate de baladă. Nu putem comparaLuceafărul lui Eminescu, care e o baladă romantică genuină, apărută în secolul XIX, atunci când trebuie să apară baladele romantice, şi care avea cu adevărat un mesaj metafizic cu tragica şi grotesca poezie a lui Doinaş, care de fapt nu era decât un fel de echivalent al sculpturilor lui Tinguely, care se autodistrug pe măsură ce capătă mişcare. Doinaş nu mai făcea poezie romantică în baladele lui, nu făcea nici măcar poezie modernistă. El trecuse în postmodernitate, într-o zonă în care trecutul e revizitat şi reconstruit. Deviza lui ar putea finihil novi sub sole. El este un bricoleur, un om care din nenumărate ţăndări culturale reconstruieşte, cu ironie şi nostalgie, poezia.
Aceasta este una dintre feţele poeziei lui Doinaş. O alta e una neaşteptată, manieristă şi barocă. Spre sfârşitul vieţii sale, Doinaş începuse să aibă experienţe poetice mai luxuriante. Poezia sa construia un fel de fractali, de flori de gheaţă ca acelea care se întind iernile pe geamuri. Un poem lung al său, de pildă, „Poemul nupţial“, ascunde actul erotic după măşti peste măşti, peste măşti baroce. Este o sexualitate sublimată şi transformată în poezie.
Mă opresc aici. Este doar un început a ceea ce ar putea fi o mantică a poeziei lui Doinaş. Dacă hermeneutica este metoda de a înţelege o poezie romantică sau modernistă, în schimb un text postmodern nu mai poate fi înţeles decât prin vechea ştiinţă a divinaţiei. Ghiceşti într-un text postmodern ca într-o ceaşcă de cafea sau într-o carapace spartă de broască ţestoasă.
Vă mulţumesc mult că m-aţi ascultat. […]