Care e astăzi situaţia artei? Ce se întâmplă azi în artă? Mai întâi se întâmplă tocmai faptul că a fost creată şi folosită această categorie de artă contemporană, şi că această categorie ridică imediat o serie de probleme, pentru că arta a fost totdeauna contemporană cu timpul său. Praxitele este contemporan; pictorul de la Lascaux este contemporanul contemporanilor săi: cum ar putea un artist să nu mai fie contemporan? El poate să nu fie, fireşte, numai cu condiţia de-a ieşi într-o anume manieră din artei. Adică dacă cineva, astăzi, execută un tablou în maniera lui Poussin sau Renoir, el nu va fi contemporan, nu va fi nici măcar contemporanul lui Renoir sau Delacroix, nu va fi contemporanul nimănui, se va afla cumva într-o repetiţie a formelor. Deci înţelegem că arta este mereu contemporană deoarece aparţine totdeauna unei creeri de forme în spaţiul contemporaneităţii, în spaţiul unei actualităţi şi că în această actualitate arta ne face să simţim, să vedem în primul rând, dacă vorbim de arte plastice.
Arta, deci, ce anume ne face să simţim? O anume structură a lumii contemporane, o anume conştiinţă de sine a acestei lumi. Omul din Lascaux prezentându-se pe sine, prezintă contemporanilor săi forma lumii lor, Giotto se prezintă şi astfel prezintă contemporanilor săi o anume formă a lumii lor. Ce înseamnă „lumea“? „Lumea“ înseamnă o anume posibilitate de a semnifica, şi o anume circulaţie a semnificaţiilor. Mă refer, implicit, la o definiţie a lui Heidegger care spune că lumea este o totalitate de „semnificabilităţi“, adică de posibilităţi de semnificare, dar nu o totalitate de semnificaţii date, ci o totalitate de posibilităţi de a semnifica. Deci Giotto, Poussin, Delacroix, Picasso, Warhol prezintă şi dau formă unei anumite posibilităţi de circulaţie a sensului, a semnificaţiei, nu în înţelesul în care acest sens ar veni să se depună în semnificaţii verbale, ceea ce n-ar fi o atribuire de sens (ca atunci când uneori filosofia, mai des ideologia spune „sensul lumii este acesta“, sensul lumii este o istorie care vizează o umanitate, sau sensul lumii este tocmai de a părăsi lumea pentru a pleca într-o altă lume, sau sensul lumii este că nu există sens. Sensul despre care eu vorbesc este sensul pe care-l formează arta, sensul care permite o circulaţie de recunoaşteri, de identificări, de sentimente, dar fără a le fixa într-o semnificaţie terminală. Niciodată arta nu ne spune „sensul lumii, sensul vieţii este acesta“, chiar atunci când arta era în întregime străbătută de religie: de exemplu, când arta picta fără încetare crucificări, puneri în groapă, învieri şi naşteri, ea dădea formă la altceva decât creştinismului; tot aşa, lucrul cel mai remarcabil în arta creştină, este că arta creştină dă formă la altceva decât creştinismului. În toate formele creştinismului este suficient să rosteşti crezul, deoarece crezul nu are nevoie de imagini, nici de artă în general, în timp ce atunci când priveşti, de exemplu, Pietà Rondanini de Michelangelo, nu te poţi gândi în ce măsură această Pietà este departe de mesajul creştin; evident, ea compune materia în cadrul mesajului creştin, dar ce ne transmite ea? Ea spune cu totul altceva, ea spune multe lucruri pe care, de altfel, eu sunt incapabil să le spun şi în plus, în starea în care este, fie că această stare se datorează morţii lui Michelangelo sau a voinţei lui, sau a unei dificultăţi pe care ar fi avut-o ca să producă forma acestei Pietà mai mult de zece ani, ea nu spune nimic, de fapt, ea nu vorbeşte. Ea se înalţă într-o formă în care se pune în joc… ce? O anume posibilitate de a semnifica durerea, suferinţa, corpul uman şi, de asemenea, gestul artistului însuşi. […]
în româneşte de GETA BRĂTESCU