După ce programul pentru spitalul tip din România (300, 700, 1200 paturi) era pe sfârşite, prin anii ’80 a venit rândul unui alt tip de proiect: Centrul de hematologie. Toate oraşele — acelaşi proiect. Medicii din Timişoara nu erau mulţumiţi de acest proiect şi nici eu, în calitate de arhitect, aşa că am făcut, împreună cu ei, un studiu extins cu variante multiple, în afara programului oficial.
Interesant: opinia medicilor, de fapt, nu conta, trebuia să respectăm opinia constructorului, care îşi impunea politica proprie şi, de asemenea, directiva politică a prefectului numit de la Bucureşti (pentru Timişoara, un oraş mai greu de guvernat, prefectul era de obicei, fie o rudă, fie un foarte apropiat al familiei Ceauşescu).
Variantele noastre au fost respinse rând pe rând. Din nou, interesant: propunerile erau prea spectaculoase din punct de vedere spaţial şi supărau autoritatea de la Bucureşti. Alt motiv pentru respingere a fost o întrebare. De ce această construcţie să devină mai confortabilă decât cea a spitalului, deja realizat, unde lucrau somităţile zilei în materie de medicină?
Toate variantele noastre îl includeau pe donatorul de sânge care făcea gestul benevol, era recompensat cu o masă şi i se recomanda un loc de odihnă înainte de a părăsi clădirea. Din acest motiv, într-o manieră destul de romantică, am adoptat o metaforă şi anume „pomul vieţii“, care era prezent ca obiect în cadrul unei mici grădini unde donatorul de sânge putea să îşi refacă forţele, iar locul constituia de fapt singurul element de respect şi relaţie cu donatorii benevoli. Astfel „pomul vieţii“ a devenit un invariant. Din păcate, proiectul trebuia predat, intrasem deja în criză de timp şi riscam o pedeapsă aplicată persoanelor rebele: mutarea într-un alt atelier unde se făceau locuinţe tipizate. Cum deja declarasem, în mod public, că nu voi lucra niciodată astfel de locuinţe deoarece le consideram sub standardul admisibil, riscam o excomunicare mai drastică, pe care doream să o evit neapărat. Îmi plăcea foarte mult ce făceam şi doream să rămân în acest atelier cu colegii mei.
Am adoptat o soluţie salvatoare pentru scurtă durată: am predat proiectul la timp, în condiţii nesatisfăcătoare — o structură din cadre de beton armat, planşee prefabricate şi benzi orizontale de ferestre. Nici un detaliu. De fapt, era exact tipul de expresie arhitecturală pe care doream să îl evit, eram teribil de nemulţumit şi speriat, dar nu puteam face mai mult.
Acum, că scăpasem basma curată la IPROTIM, aveam obligaţia morală faţă de medici şi donatori să rezolv chestiunea. M-am hotărât să refac proiectul în întregime ca expresie arhitecturală, finisaj, aşa că am luat un concediu medical şi, împreună cu alte două colege care au făcut acelaşi lucru, am reluat proiectul. Vă daţi seama ce solidaritate! Am reuşit să facem un alt proiect, care era aproape ce-mi dorisem, în afara regulilor de compoziţie şi a modei şi pe care l-am dedicat doamnei arhitect Gibory Delavrancea, pe care o admiram foarte mult. De-a lungul carierei făcuse multe locuinţe, dar şi construcţii sanitare, cu foarte multă inteligenţă şi sensibilitate şi cu o calitate arhitecturală remarcabilă. Atunci am preluat şi am studiat mai profund arhitectura interbelică şi am hotărât că aici e punctul meu de plecare. Aşa au apărut fereastra în bow-window, arcele cu deschiderea mare, finisajul în cărămidă aparentă. Construcţia nu a început imediat, am avut din fericire doi ani de zile să mai pot redacta proiectul printre picături. L-am cunoscut pe meşterul care urma să conducă şantierul şi l-am „corupt“. El conducea punctul de lucru, era inteligent şi dorea să evolueze profesional. Fiind subinginer, făcea facultatea de inginerie civilă la seral şi eu i-am pus în faţă o propunere: „Dacă tu îmi faci casa aşa cum doresc eu şi nu cum e în dosarul oficial, încadrându-mă în aceleaşi bugete, atunci eu îţi fac diploma şi ai să devii inginer“. Am făcut acest pact şi chestiunea a mers, însă a fost foarte complicat deoarece comenzile de material pe şantier erau altele decât cele din deviz, ceea ce, evident, era imposibil de justificat şi absurd. Am hotărât totuşi să risc, pentru că nu puteam accepta proiectul avizat oficial.
Opţiunea mea a fost pentru a grupa toate funcţiunile în jurul unei curţi interioare aşezate la etajul 1. Astfel obţineam locul cel mai liniştit pentru donatori, atât la intrarea cât şi la ieşirea din laboratoarele de colectare a sângelui. Aşa-zisul lux era de fapt locul de reculegere psihică înainte de procedurile prealabile donării de sânge.
Problema mea era, de fapt, dacă pot sau nu să ofer unui om care cedează sânge benevol, măcar satisfacţia câtorva momente de reculegere. După ce urci nişte trepte sub o pergolă plantată ajungi în curtea interioară şi descoperi „pomul vieţii“. Te odihneşti până îţi vine rândul şi, după ce execuţi procedura de donare a sângelui, intri în sala de mese şi poţi petrece apoi un scurt timp în aceeaşi grădină. Ambianţa e diferită de cea a oraşului, şi e în mod expres dedicată donatorului.
Vă spun toate acestea, pentru că există o diferenţă foarte mare între felul cum vedea administraţia lucrurile, pe de o parte (modul în care îşi servesc medicii pacientul, deşi exista o recompensă în bani pentru donatori) şi, pe de altă parte, cum încearcă arhitectul să îşi servească clientul. Administraţia era undeva sus, indiferentă şi puţin îi păsa de aceste nuanţe, pe care eu le consideram esenţiale.
Pentru mine, casa trebuia să fie în natură şi din cauza asta am făcut un soclu şi toată zona plantată este undeva puţin mai sus, un aşa-zis parc. Clădirea stă pe o jardinieră amplă, mărginită de un parapet, pe care te poţi aşeza. În felul acesta, ea devine mai prietenoasă pentru comunitatea din vecinătate şi poate fi utilizată de mai multă lume.
Bineînţeles că s-a întâmplat ceea ce se întâmplă de obicei: calea principală de acces şi tot parcursul pe care l-am făcut au funcţionat foarte puţin timp (era mult mai greu de controlat, prea „luxos“), aşa că toată lumea a fost obligată să intre pe accesul secundar, intrarea principală a rămas blocată şi deschisă numai pentru oficiali!
Există aici o chestiune psihologică pe care am observat-o şi am menţionat-o de mai multe ori: în România este important ca 18.000.000 de locuitori să intre pe intrarea secundară a tuturor instituţiilor, inclusiv a şcolilor primare, pentru că atunci intrarea principală, pe care intră doar o persoană, va deveni importantă. E economic, simplu şi eficient: aşa poţi obţine un popor obedient, care ascultă de un singur paznic bun la toate!