Între arhitecţii din Timişoara şi cei din Bucureşti — eu fiind deja bucureştean deşi sunt de fapt din Braşov — existau tot felul de vizite complet neoficiale. De altfel există un fel de triunghi Bucureşti – Braşov – Timişoara.
Ţin minte că am fost la Timişoara şi am văzut aceste case ale lui Şerban. Eu încă nu apucasem să fac nici o casă, mă gândeam dacă voi putea face şi eu vreodată o asemenea casă. Erau impecabile şi erau o alternativă la arhitectura oficială cu o calitate destul de slabă.
Iată încă un element. Un alt coleg al nostru, pe care vreau să îl amintesc, este Pompiliu Alamoreanu. El a lucrat la Braşov, a făcut o casă impecabilă lângă institutul de proiectare din Braşov. Era sediul unui trust de construcţii. Este o casă care face legătura între arhitectura industrială şi arhitectura civilă. Ceea ce m-a impresionat la această casă pe linie brutalistă era că, în acea perioadă când arhitectura era aşezată într-o expresie oficială, când nu puteai să faci orice şi totul trebuia pus într-un anume fel în pagină, el salvase plopii de aliniament şi îi integrase în cele două sau trei scări principale care duceau la sediu, decupase din trepte şi plopii treceau prin ele. Casa mai e şi acum în picioare.
Să revin la povestea mea. Nu am imagini pentru că voi prezenta o singură casa, care arată atât de rău astăzi încât nu am vrut să o arăt.
Trebuie spus că sunt un caz mai special. Sunt un caz de nişă, format într-o nişă care se cheamă „Ion Mincu“. Practic, de când am terminat liceul şi am intrat la arhitectură, apoi de atunci şi până acum nu am mai ieşit din facultate, în sensul ca nu m-am izbit de altceva. Atât în perioada de studii, cât şi apoi, am trăit într-un context extraordinar. În anii ’70 în facultate se deschisese clubul A. Era o nişă atât de specială, de acolo te umpleai de tot ce aveai nevoie ca informaţie culturală şi artistică, încât contextul oficial nu conta, trecea pe lângă tine şi nu îl sesizai. […]