De când au descoperit-o europenii, America le-a captivat imaginaţia oamenilor din întreaga lume ca spaţiu geografic şi tărâm al tuturor posibilităţilor omeneşti. Pe măsură ce Statele Unite au evoluat ca un actor politic important pe scena internaţională şi au căpătat, de-a lungul timpului, un statut simbolic major, europenii au văzut adesea în America mult mai mult decât America însăşi. În ultimele două secole şi jumătate, admiratori şi critici deopotrivă au venit cu o diversitate uimitoare de interpretări, de la celebrări ale Americii ca fiind pământul libertăţii şi „Cetatea de pe munte“ până la acuzaţii potrivit cărora statul american ar fi unul poliţienesc, perpetuator de profunde nedreptăţi, care-şi asumă rolul unei puteri imperiale arogante.

Cu avantajul oferit de privirea retrospectivă, e greu de combătut afirmaţia că secolul XX a fost, din toate punctele de vedere, un „secol american“, în care supremaţia politică şi economică şi statutul simbolic ale Americii faţă de celelalte naţiuni s-au consolidat. Statele Unite au luat poziţie ferm atât împotriva fascismului, cât şi împotriva comunismului şi şi-au asumat responsabilitatea pentru apărarea valorilor civilizaţiei occidentale, ameninţate de afirmarea doctrinelor totalitare. Şi totuşi, paradoxal, poziţia fruntaşă în care s-a plasat America nu a fost scutită de o anume stinghereală venită şi din partea sprijinitorilor ei mai curând ambivalenţi, şi din partea criticilor. Deşi i-au recunoscut Americii rezistenţa împotriva tuturor agresiunilor imperialiste europene, comentatorii şi-au exprimat adeseori temerile că americanizarea crescândă a lumii ar putea influenţa negativ, atât sufleteşte, cât şi trupeşte, multe popoare din întreaga lume, care se opun proiectului de-la-sine-înţeles al americanilor de a extinde sfera a ceea ce ei numesc „libertate“.

Sfârşitul Războiului Rece, survenit în urmă cu două decenii, a părut a vesti un „sfârşit al ideologiei“, a scoate în prim-plan reprezentarea / auto-reprezentarea Americii ca fiind apărătoarea libertăţii şi a propulsa Statele Unite în postura de unică super-putere mondială. Cu toate acestea, n-a trecut mult şi comentatorii şi-au dat seama că hegemonia politică, militară, economică şi culturală a Americii nu avea cum să nu genereze consecinţe neintenţionate, dar producătoare de tulburări, care urmau să pună sub un mare semn al întrebării supremaţia politică a Statelor Unite şi viziunea lor globalizantă în materie de democraţie în secolul XXI. După evenimentele şocante şi tragice de la 11 septembrie 2001, retorica generoasă a formulei „Suntem cu toţii americani“ a semnalat, pentru foarte scurt timp, că lumea — în primul rând lumea europeană — se simţea profund solidară cu o ţară liberă atacată de nişte fundamentalişti violenţi şi extremişti. Şi totuşi, în multe locuri, acea simpatie autentică faţă de America s-a volatilizat aproape la fel de repede cum se instalase, lăsând locul unei aversiuni crescânde faţă de politica externă a Statelor Unite, ba chiar, în ochii unora, unei aversiuni faţă de „America“ însăşi, ca putere politică şi economică şi ca societate — societatea modernă par excellence. Alimentată în mare parte, fără îndoială, de aşa-numita „doctrină Bush“, agresiv-moralistă, şi de ceea ce administraţia Bush a numit războiul „preventiv“ din Irak, această opinie a multora s-a referit nu doar la ceea ce făcea America, dar şi la lucrurile care ajungeau să fie puse sub semnul întrebării şi, uneori, supuse unor atacuri retorice. Comentatorii dezbat în continuare în ce măsură aceste critici aduse Americii au reprezentat o formă tulburătoare şi, poate, prea virulentă de „anti-americanism“. Dar nu poate fi negat faptul că „America“ s-a dovedit (încă o dată?) o sursă de controverse simbolice şi politice, iar statutul ei de exemplu de urmat, dacă nu chiar valoarea ei de „republică democratică“, a fost pus sub semnul întrebării.

Indiferent dacă politica externă actuală a Americii s-ar cuveni sau nu să fie privită ca o formă de expansionism imperialist, apariţia unor noi discursuri pline de suspiciuni faţă de Statele Unite şi a unor noi forme de ceea ce mulţi sprijinitori şi critici deopotrivă au ajuns să considere „anti-americanism“ este de natură — şi trebuie — să ne preocupe. Asta deoarece competiţia retorică legată de „America“ reuşeşte să condenseze şi modeleze o mare parte a dinamicii generale a contestaţiei geopolitice contemporane. Şi totuşi, surprinzător, dacă nu chiar ironic, în timp ce competiţia simbolică generată de imaginea „reală“ a Americii se înteţeşte, pentru mulţi cetăţeni de pe tot cuprinsul globului, societatea americană rămâne o lume (culturală şi politică) necunoscută, o autentică terra incognita. Observaţia făcută la un moment dat de istoricul olandez Johan Huizinga, şi anume că „ştim mult prea puţin despre America“ , rămâne la fel de valabilă astăzi, cum era şi când a fost rostită, în urmă cu un secol. Acest lucru este adevărat mai ales în cazul multor critici ai Americii din întreaga lume, care adeseori se bazează pe mituri şi idei preconcepute despre societatea americană, de fapt pe nişte expresii tendenţioase ale faptului că sunt nemulţumiţi de propriile lor societăţi. Această aplecare intelectuală către proiectarea de speranţe şi temeri pe „America“ a stârnit o confuzie neliniştitoare de fapte, imagini şi reprezentări şi face dificilă, dacă nu imposibilă, diferenţierea Americii „reale“ de cea „imaginată“. Într-un anume sens, acest lucru nu este propriu-zis caracteristic Americii, pentru că, după cum prea bine ştim, toate societăţile presupun retorici, simboluri şi „imaginare sociale“, plus că statul-naţiune modern se întemeiază nu pe un substrat „real“, ci pe o „comunitate imaginară“, pentru a folosi binecunoscutele cuvinte ale lui Benedict Anderson. Cu toate acestea, dacă toate formele sociale sunt în egală măsură simbolice, nu înseamnă că toate simbolurile sunt în egală măsură importante. Şi, din motive legate întru totul de evoluţia istorică a Statelor Unite în raport cu Europa şi cu actuala structură a politicii mondiale, în mod special de răspândirea globală a puterii economice, politice şi culturale americane, „America“ s-a dovedit un simbol deosebit de puternic, înţelegerea — şi neînţelegerea — sa generând consecinţe deosebit de semnificative.

Iată de ce este momentul — şi încă unul important — să fie studiate originile şi evoluţia imaginii Americii în ochii călătorilor şi ai comentatorilor europeni, care constituie subiectul numărului special de faţă al Secolului 21. Sperăm că, reluând câteva referiri clasice la societatea şi politica americane, putem scoate în evidenţă genealogia şi coerenţa controverselor actuale pe marginea conceptului de „America“. Principalul scop al acestui număr special este acela de a trece în revistă reprezentările Americii în scrierile călătorilor moderni francezi şi englezi,. Am optat pentru limitarea ariei de interes la comentatorii britanici şi francezi în principal, pentru că societăţile din care fac parte aceştia au cunoscut cele mai intense contacte cu America în decursul istoriei. Fără îndoială că sunt importante relatările rezultate din aceste întâlniri complexe; istoria americană — şi istoria simbolului „America“ — se compune din toate aceste contribuţii. Optând pentru prezentarea opiniilor despre America ale unor francezi mai puţin cunoscuţi, precum Gustave de Beaumont, Michel Chevalier, J-J. Ampère, Guillaume-Tell Poussin, Victor Jacquemont, Édouard Laboulaye şi Duvergier de Hauranne, ne-am propus să trecem dincolo de atât de frecvent citatul autor Alexis de Tocqueville, autorul celei mai bune cărţi scrise vreodată despre democraţia americană. Celebra Statuie a Libertăţii — simbol de anvergură mondială al faptului că America este un tărâm al libertăţii — a reprezentat un autentic dar al Franţei făcut Americii, iar gânditorul care a venit pentru prima dată cu ideea de la care a plecat proiectul lui Frédéric Bartholdi a fost nimeni altul decât Édouard Laboulaye, un politician liberal important din perioada celui de-al Doilea Imperiu şi, totodată, un discipol luminat al lui Tocqueville.

În linii mari, sperăm să scoatem în evidenţă deopotrivă complexitatea experienţelor avute de europeni în legătură cu America şi reflecţiile franceze şi engleze despre America. Este o diferenţă între ce a remarcat Gustave de Beaumont în America şi viziunea mai curând critică a lui Frances Trollope despre moravurile americane. Bryce şi Chesterton erau amândoi englezi, însă relatările lor despre America s-au dovedit substanţial diferite în privinţa accentelor, a speranţelor şi a temerilor. Unii ar putea susţine, analizând panoplia de relatări oferite de comentatorii francezi şi englezi prezentaţi mai jos, că fiecare dintre ei a descoperit, dacă se poate spune astfel, America sa personală şi că, în aproape toate cazurile, percepţiile lor asupra Americii au fost profund selective, filtrate prin anumite prisme conceptuale pre-existente. Însă relatările oferite de aceşti autori au combinat abordările perspicace ale Americii cu meditaţii originale asupra naturii modernităţii, asupra caracterului democraţiei şi asupra destinului propriilor ţări. Pentru cei mai mulţi, America era un punct de plecare sui-generis, ori, altfel spus, o punte între ceea ce vedeau în Europa şi ceea ce sperau să schimbe pe vechiul continent. Această atitudine este ilustrată cel mai bine de celebra formulare a lui Tocqueville din capitolul introductiv la Despre democraţie în America: „Nu m-am dus în America pentru a-mi satisface curiozitatea, oricât de legitimă; am căutat să învăţ acolo ceva de care am fi putut profita… Recunosc, am văzut în America mai mult decât America; modelul însuşi al democraţiei l-am căutat, înclinaţiile sale, caracterul, prejudecăţile şi patimile; am vrut să-l înţeleg, pentru ca măcar să ştim ce speranţe sau temeri ne rezervă.“

Aproape toate scrierile reproduse în volumul de faţă constituie reflecţii bazate pe experienţe autentice din America şi sunt, într-un anume sens, naraţiuni de călătorie. Deşi cititorul trebuie să se ferească de a pune prea mare temei pe un gen impresionist, căruia îi lipseşte adesea complexitatea istorică, notele de călătorie combină — mai bine decât orice alt gen, ar spune unii — nevoia lumească de amănunte practice şi de informaţii cu setea de o cunoaştere mai profundă şi spiritul de aventură în dragoste cu peisajul exotic. Călătoria nu este numai o metodă fascinantă de apreciere a fizionomiei stranii a Americii; ea oferă şi o posibilitate unică de a face comparaţii şi a repune într-o altă lumină legitimitatea pretenţiilor de adevăr universal făcute în numele civilizaţiei americane. Ochiul nebănuit al călătorilor străini pentru detalii, intuiţiile lor legate de felul în care acţionează manierele de fiecare zi ca stâlpi ai democraţiei în America, afinităţile lor uneori neaşteptate şi empatia faţă de nefamiliar, precum şi înclinaţia lor unică spre comparaţie şi hiperbolă ne ajută să apreciem cu mult mai bine dinamismul vibrant şi originalitatea Americii, ca şi unele dintre caracteristicile mai puţin atrăgătoare ale peisajului politic american. Se înţelege de la sine că scriitorii antologaţi aici au fost părtinitori şi supuşi greşelii, chiar dacă au fost nişte observatori perspicace. Nu toate remarcile lor s-au dovedit juste sau corecte; unele dintre criticile lor au fost exagerate, iar altele s-au bazat pe observaţii superficiale. Chiar şi aşa, comentariile din paginile de mai jos, luate împreună, constituie un dialog deosebit şi lămuritor despre „excepţionalismul american“ şi despre viciile şi virtuţile ce decurg din el. Studiile cuprinse în numărul de faţă urmăresc transformarea temelor respective şi demonstrează felul în care a evoluat America de la imaginea de Arcadie pastorală şi de trecut al Europei la simbolizarea viitorului Europei şi la ipostaza de tărâm al schimbărilor neîncetate, al mobilităţii, al impersonalului şi al progresului — pe scurt, o apoteoză a societăţii moderne. Ele arată, de asemenea, cum au exagerat uneori gânditorii europeni acuzând America de probleme care s-ar cuveni puse pe seama modernităţii însăşi.

Dezbaterile pe marginea „semnificaţiilor“ Americii vor continua, de bună seamă, şi vor avea consecinţe importante până într-un viitor îndepărtat. Iată de ce este imperativ necesar ca „geografia simbolică“ a „Americii“ să rămână o temă focalizantă a cercetării istoriografice serioase şi a investigaţiei critice.

(În româneşte de Mihnea Gafiţa)