AURELIAN CRĂIUŢU

În ultimii câţiva ani, dialogul politic şi cultural dintre Franţa şi Statele Unite a fost marcat de controverse şi tensiuni care le-au oferit celor mai vehemenţi critici francezi ai Americii ocazia nesperată de a recruta noi convertiţi şi de a câştiga o reînnoită popularitate. Mulţi intelectuali francezi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de o întreagă paletă de aspecte ale societăţii, culturii şi politicii americane, pe care le-au interpretat drept simboluri ale declinului ireversibil al civilizaţiei occidentale. Cu toate acestea, după cum ne-a reamintit recent Jacques Portes, importanţa criticilor franceze aduse Americii nu trebuie să ne facă să ignorăm complexitatea relaţiilor franco-americane din ultimele două secole. America şi-a făcut mulţi prieteni în Franţa (precum Tocqueville), dintre care unii binecunoscuţi astăzi, în timp ce alţii au rămas într-o cvasi-obscuritate până acum.

Aşa cum arăta René Rémond în studiul său devenit clasic asupra imaginii Statelor Unite în Franţa, în aproape toată perioada Restauraţiei Bourbonilor, opinia publică franceză a privit favorabil America, iar francezii şi-au păstrat optimismul cu privire la stabilitatea şi viitorul instituţiilor ei politice. Pentru a da numai câteva exemple, Ideologii Francezi admirau constituţia şi instituţiile americane, iar aprecierile lor şi-au găsit ecoul în faptul că Thomas Jefferson a tradus în englezeşte comentariul lui Destutt de Tracy despre Spiritul legilor, al lui Montesquieu (cartea a apărut mai întâi în limba engleză în 1811 şi abia după opt ani în limba franceză). În partea a şasea a Consideraţiilor ei asupra Revoluţiei Franceze, biblia tuturor liberalilor din perioada Restauraţiei, Doamna de Staël îşi exprima fără echivoc aprecierea faţă de experimentul politic american şi punea semnul egalităţii între guvernul Statelor Unite şi guvernul raţiunii: „Există o naţiune care într-o bună zi va fi foarte mare, americanii… Ce este mai onorabil pentru omenire, decât această lume nouă, care s-a edificat de una singură, fără ideile preconcepute ale celei vechi? Această lume nouă unde religia se manifestă cu toată fervoarea fără să aibă nevoie de sprijinul statului care s-o susţină, unde legea guvernează prin respectul pe care-l inspiră, cu toate că nu are, în spatele ei, nici o putere militară?“ Cu puţin înainte de moartea ei prematură, în 1817, îi mărturisea unui prieten american, George Bancroft, care o vizita la Paris: „Sunteţi avangarda speciei umane, sunteţi viitorul omenirii“.

Doamna de Staël nu a fost singura dintre compatrioţii ei, care şi-a exprimat încrederea în viitorul strălucit al Americii. Vederile ei şi-au găsit ecou, după câţiva ani, la Charles-Arnold Scheffer (1796-1853), fost secretar al lui La Fayette, care, într-o influentă istorie a Statelor Unite, pe care a publicat-o în 1825, susţinea că „federaţia americană i-a arătat lumii întregi ce înseamnă o adevărată guvernare populară şi libertatea“. Pentru Scheffer şi colegii săi, care au publicat numeroase articole în Revue américaine (editată de Armand Carrel din iunie 1826 până în iulie 1827), experimentul politic republican reuşit în America îşi dovedea importanţa universală şi avea să deschidă calea unor evoluţii politice similare în Europa. Francezii admirau înţelepciunea legilor, principiilor şi instituţiilor americane şi priveau Constituţia americană ca pe un document-model, care combina în mod fericit libertatea individuală supremă cu ordinea. În fine, mulţi observatori francezi ai scenei americane au subliniat legătura dintre libertate şi religie în Statele Unite şi au evidenţiat rolul important jucat de toleranţa religioasă, de libertatea de conştiinţă şi de cea a presei în asigurarea libertăţii individuale şi a prosperităţii generale.