UNIVERSITATEA | 10-12/2003

SUMAR

EDITORIAL

Irina Mavrodin: Universitatea-atelier l 6

Robert Pirsig: Cele două Universităţi, în româneşte de Ilinca Anghelescu l 9
Mihai Zamfir: Arhivă sau inovaţie? l 12
Solomon Marcus: Universitatea în faţa globalizării cunoaşterii l 20
Adrian Mihalache: Vivat Academia, Vivant Professores! l 30

ZESTREA EUROPEANĂ

Sorana Sorta : Universităţile în Evul Mediu l 44
Răzvan Theodorescu: „Internaţionalismul padovan“ l 55
Gianni Vattimo: Casa europeană a universităţii, în româneşte de Gabriela Petre l 62
Cristina Gutierrez Cortines: Raport cu privire la universităţile şi învăţământul superior din spaţiul european al cunoaşterii, în româneşte de Gabriela Petre l 64
TRANSFORMAREA UNIVERSITĂŢII
Jacques Derrida: Universitatea fără condiţie, în româneşte de Sofia Oprescu l 69
michel Deguy: Universitatea, o instituţie a inovaţiei?, în româneşte de Alina Ledeanu l 83
SylvIanE Roche, MARC QUAGHEBEUR: La francophonie à quatre mains l 84
Alina LedeanU: Paul Valéry în universitatea secolului XXI l 88
françois Nourissier: Monsieur Levaillant l 90
EXPLOZIA CUNOAŞTERII

Liviu Andreescu: Tradiţia antreprenorială în universităţile americane l 92
Burton R. Clark : Transformarea universităţii, în româneşte de Liviu Andreescu l 109
CREATIVE WRITING
Sanda Golopenţia: Creative Writing l 116
ROBERT Coover: Hypertextul literar: decăderea epocii de aur, Cârpaciul (în româneşte de Ilinca Anghelescu), Întoarcerea copiilor întunericului, Lucrul nou (în româneşte de Veronica Tomescu), Desen animat, Omul de Nuiele (în româneşte de Antoaneta Ralian), cu o prezentare de Sanda Golopenţia l 129
SITUL ACADEMIC ÎN PEISAJ
ANNE LERESCHE (Fotografia la muzeu); Claude Huber (O privire de cetăţean); JEAN-BERNARD RACINE (Ochiul arpentorului sau memoria schimbării); SYlvaIn Malfroy (Spaţiul suburban, măştile şi mărcile sale), texte şi imagini – pe planşă – din albumul „Claude Huber: Dispariţia şi inventarea unui peisaj“, în româneşte de Delia Şepeţean-Vasiliu l 174
STUDII DE CAZ
Urs Altermatt şi Christina Späti: Universitatea bilingvă Freibourg, o excepţie în Europa statelor naţionale, în româneşte de Ioana Andreescu l192
Adrian Nicolescu: Învăţămîntul superior din Regatul Unit la începutul mileniului III l201

Învăţământul universitar românesc

Liviu Andreescu: Chestionar. Răspund: Andreea Deciu, Sanda Golopenţia, Norman Manea, Mircea Mihăieş, Carmen Muşat, Monica Pillat, Monica Spiridon, Mihai Zamfir l210
Mihai Şora: Liceul l233
Mihai-Răzvan Ungureanu: Samoil Botezatu l235
GHEORGHE Asachi: Enseignement supérieur (projet de réforme) l264
Liviu Antonesei: Introducere la studiul FAR l267
FORUMUL ACADEMIC ROMÂN: Propuneri de reformă a sistemului de învăţământ superior din România l271
Adrian Mihalache: Reflecţiile unui „tombatere“ l292
Liviu Papadima: Cum se fabrică lipsa de viitor l298
Andrei Bodiu: Bulevardul Eroilor, fragment de roman, cu un preambul (Scriitor şi universitar) l309

RUBRICI PERMANENTE

CONTRIBUŢII LA SECOLUL 21

JEAN STAROBINSKI: Forţă şi slăbiciune psihologice, în româneşte de Alina Ledeanu l316

EXTREMUL CONTEMPORAN

MICHEL DEGUY: Prevenirea, în româneşte de Alina Ledeanu l322


Irina Mavrodin
Universitatea-atelier

Mă conving pe zi ce trece (din viaţa mea) că spiritul uman e mare iubitor şi consumator de dihotomii, cel mai adesea organizate în antinomii, pe care şi le construieşte neîncetat. Este, fără îndoială, forma lui predilectă de a organiza o cunoaştere ce devine tot mai proliferantă pe măsură ce el înaintează în ea şi care altminteri l-ar înăbuşi, l-ar paraliza, nu i-ar da putinţa să-şi dezvolte tocmai activitatea de cunoaştere. Vreau să spun prin asta că dihotomiile şi antinomiile în care nu o dată sunt configurate, chiar dacă percepute de noi ca supărător de simplificatoare, au şi ele partea lor bună, aş spune chiar necesară, care ţine de ceea ce am putea numi o anumită igienă a spiritului. Eu însămi, aici, încercând să arăt cum se şterge un hotar dihotomic, ba chiar şi unul antinomic, voi construi, cu siguranţă, malgré moi, noi astfel de dihotomii şi antinomii, configurate fie şi numai în germen, in statu nascendi. […]

Mihai Zamfir
Arhivă sau inovaţie?

1. Aporiile unei instituţii
„Criza Universităţii europene“, temă predilectă a tuturor dezbaterilor contemporane, este o criză care durează de prea multă vreme pentru a nu fi organică. Universitatea europeană trăieşte aproape dintotdeauna în criză.
De mai bine de două secole, de la finele secolului al XVIII-lea, Universitatea europeană a avut o situaţie ambiguă: pe de o parte, ea trebuia să conserve ştiinţa naţională şi universală, să îndeplinească funcţia unui depozit, a unei arhive esenţiale; pe de altă parte, trebuia să înregistreze mutaţiile ştiinţifice, să omologheze progresul, să reprezinte punctul cel mai înalt al cercetării ştiinţifice. În secolul al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX, epocă vitală pentru reformularea ştiinţelor naturii, această Universitate şi-a consolidat statutul de arhivă, încercând în acelaşi timp să promoveze noul în toate domeniile de vârf. Viaţa ei din ultimele două secole a constat în tentativa perpetuă de a concilia două exigenţe opuse şi ireconciliabile. […]

Solomon Marcus
Universitatea
în faţa globalizării cunoaşterii

60 de ani în lumea universitară
Sunt aproape 60 de ani de când îmi petrec viaţa în lumea universitară, mai întâi câţiva ani ca student, apoi parcurgând toate treptele, de la asistent la profesor. La experienţa românească s-au adăugat cea europeană, cea americană (de Nord şi de Sud), cea extrem-asiatică şi cea din Noua Zeelandă. La varietatea geografică s-a adăugat varietatea disciplinelor. Am vizitat (sau am lucrat în) departamente universitare ştiinţifice, dar şi inginereşti. Varietatea a fost şi una de nivel de dezvoltare; am cunoscut universităţi din ţări foarte avansate, altele din ţări de nivel mediu de dezvoltare, dar nu au lipsit din experienţa mea nici cele din ţări în curs de dezvoltare. Am putut vedea diferenţa dintre universităţile din ţări cu regim politic democrat şi cele din ţări aflate sub diverse dictaturi. […]

Adrian Mihalache
Vivat Academia,
Vivant Professores!

Academia omagiată în frumosul cântec studenţesc medieval, Gaudeamus igitur, nu este instituţia elitistă creată în Franţa de Richelieu, nici academiile care i-au copiat structura, între care cea Română, cu atât mai puţin Academia de Ştiinţe din New York, în care se pătrunde cu uşurinţă, ca la cinema, plătindu-se biletul de intrare. Prin academie se înţelegea corpul profesoral al universităţii în ansamblul său, ai cărui membri erau meniţi să trăiască în sănătate şi bucurie, cu toţii împreună (què libet) şi fiecare în parte (quod libet). Academia reprezintă, şi astăzi, o comunitate instituţionalizată, bucurându-se de autonomie, cu o cultură specifică şi conştientă de puterea ei. Magna Charta a Universităţii, redactată la reuniunea de la Bologna a rectorilor celor mai importante universităţi europene statuează misiunea Universităţii de a păstra tradiţia umanistă a Europei, de a accede la universalitatea cunoaşterii prin practica liberă şi unitară a predării şi cercetării. Tranziţia de la societatea industrială la cea informaţională, de la economia bazată pe producţie la cea bazată pe cunoaştere pare a-i aduce academiei vântul în pânze. Ea reprezintă însă, în acelaşi timp, o provocare pentru universitate de a-şi reevalua scopurile, de a-şi flexibiliza structurile, de a-şi perfecţiona procedurile, într-un cuvânt, de a se reinventa. […]

Sorana Sorta
Universitatea în Evul Mediu

În cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, scrierile ştiinţifice ale grecilor, o parte din logica aristotelică, etica, precum şi cărţile de filozofia naturii, la care se adăugaseră comentariile învăţaţilor arabi, sunt traduse în latină şi redate astfel, după multe secole de absenţă, Europei natale. Aceste lucrări vor constitui partea cea mai importantă a curriculum-ului nou-formatelor universităţi – care încep să apară, nu întâmplător, la sfârşitul aceluiaşi veac, odată cu încheierea muncii de traducere –, vor intra în formaţia obligatorie a oricărui teolog, alcătuind materia de studiu a facultăţii de arte, propedeutică pentru disciplina suverană care este teologia –, vor fi textele de citit şi comentat, adică cele asupra cărora se va exercita metoda specifică, scolastica. […]

Răzvan TheodorescU
„ Internaţionalismul padovan“

Cu peste douăzeci de ani în urmă, într-un text ce făcea parte din Raportul General la una dintre marile secţiuni ale celui de-al XV-lea Congres Internaţional al Ştiinţelor Istorice (Bucureşti, 1980), am avut ocazia să schiţez evoluţia unui fenomen pe care l-am numit atunci „internaţionalismul padovan“: este vorba despre influenţa exercitată de-a lungul a două secole – între 1600 şi 1800 – de către Universitatea din Padova asupra civilizaţiei Europei de Est, asupra Rusiei şi a populaţiei creştine din imperiul otoman, influenţă ai cărei mesageri au aparţinut unor generaţii succesive de diplomaţi ai numitei Universităţi. Acest fenomen care, într-o anumită măsură, a prelungit şi fortificat internaţionalismul post-bizantin al epocii 1450-1600 a avut consecinţe decisive în sfera educaţiei, a literaturii, a teologiei, a gândirii, a artei, ba chiar şi a progresului unor ştiinţe. Rădăcinile fenomenului se află undeva, în plină epocă medievală, în chiar momentul creării, la 1222, a Universităţii din Padova, răscruce a drumurilor de cultură ale Europei, acolo unde mentalităţi mai moderne, puncte de vedere cu un orizont mai larg au prevalat, în comparaţie cu unele universităţi mai „occidentale“. Înlăuntrul acestui fenomen va trebui să fie acordat locul cel dintâi difuzării formelor de învăţământ superior; căci, timp de mai bine de două veacuri ale epocii premoderne din istoria Europei Răsăritene, aceste forme au fost preluate de intelectualii Orientului creştin, inclusiv de către cei aflaţi pe orbita Patriarhatului ortodox din Stambul, de către cei întâlniţi pe lângă curţile princiare de la Bucureşti şi Iaşi, pe lângă tronul ţarilor moscoviţi, de către dragomanii şi fanarioţii greci ai secolelor XVII-XVIII. […]

Alina Ledeanu
Paul Valéry în universitatea secolului XXI

Şcoala Doctorală de Litere, Ştiinţe Umane şi Ştiinţe Sociale a Universităţii Paris XII – Val de Marne (director Francis Claudon), a organizat, pe 7 noiembrie 2003, o zi internaţională de studii consacrată lui Nicole Celeyrette-Pietri şi editării Caietelor lui Paul Valéry.
Şcoala Doctorală de la Paris XII, reprezentativă pentru modul de funcţionare şi obiectivele multor formaţiuni cu acest nume din universităţile franceze, are o dublă misiune : să susţină realizarea unor teze de doctorat la un nivel cât mai înalt şi să asigure funcţionarea echipelor de cercetare prin stimularea performanţelor individuale, ca şi a parteneriatelor internaţionale. Dintre cele douăsprezece echipe de cercetare, aceea pentru Litere, consacrată explicit “Poeticilor Moderne Comparate”, e preocupată de studiul literaturii generale şi comparate, francofoniei, textului intercultural şi artistic, acoperind perioada dintre 1800 şi mileniul trei. Sunt privilegiate modelele artistice şi lingvistice importante, dar şi relaţia necesară dintre latura teoretică şi realizarea ei concretă, inclusiv în context internaţional, multicultural.
În cadrul echipei astfel focusate funcţionează câteva centre şi grupuri distincte de cercetare : Centrul pentru Studierea Poeticilor, Centrul de Studii francofone, Reţeua de Teatru Internaţional, Grupul de studiere a Romantismului, Centrul de Studii şi Cercetare a Literaturilor Imaginarului. Alături de ele, Grupul de editare a Caietelor lui Paul Valéry, condus de Michèle Aquien şi iniţiat cu ani în urmă de Nicole Celeyrette-Pietri, cunoscută universitară şi exegetă a operei lui Valéry, azi profesoară emerită la Paris XII, e dovada vitalităţii acestei universităţi moderne de a deveni placă turnantă între formare şi cercetare, între procesul didactic şi actul creator. Activitatea grupului este strâns legată de cea a Echipei internaţionale “Paul Valéry” de la CNRS/ITEM (Institutul pentru studierea Textelor şi Manuscriselor moderne), implicit de realizarea ediţiei critice a Caietelor (perioada 1894-1914), în curs de apariţie la editura Gallimard.
Opţiunea pentru acest capitol al creaţiei valéryene are valoarea unui gest de asumare a diacroniei, de abolire a calendarului ca simplă convenţie. Mai ales prin scriitura secvenţială, tipic fragmentară, discontinuă, chiar fracturată, haotică şi virtuală a Caietelor, Valéry se dovedeşte, ca să-l citez pe Michel Deguy, un “extrem contemporan”. Fapt confirmat de Valéry însuşi: “Scriu pentru un cititor care va veni mult după mine” (Caiete, vol. II, pag.60, Gallimard). […]

Liviu Andreescu
Tradiţia antreprenorială
în universităţile americane

Jurnalistul american Robert Kaplan povestea, într-un eseu despre globalizare, cum filiala Universităţii Nebraska din Omaha a pus bazele, în ciuda refuzului iniţial de a înfiinţa o facultate tehnică locală, a ceva ce „seamănă mai puţin cu o şcoală şi mai mult cu un amplu complex dedicat informaticii şi ingineriei“. O asemenea iniţiativă n-ar fi avut succes dacă comunitatea financiară locală n-ar fi făcut presiuni insistente, chiar deasupra unor capete universitare, în vederea impunerii ei. „Universităţile vor trebui să devină antreprenori, să colaboreze cu corporaţiile la elaborarea curriculum-ului şi în alte privinţe, sau vor pieri“, cita Kaplan pe unul dintre administratorii universităţii.1
Cazul Universităţii Nebraska, departe de a fi unul excepţional, marchează un moment de turnură în istoria universităţii. Există semne că în instituţiile de învăţământ superior de astăzi relaţia dintre universitari şi studenţi, în poziţia acestora de destinatari ai educaţiei, este gândită tot mai des ca una dintre furnizor şi consumator. Ce a generat această transformare recentă a ideii de universitate? Cei care au studiat chestiunea dau vina, de obicei, pe noua economie globală bazată pe cunoaştere, în care statele şi sectorul privat fac ochi dulci universităţilor dispuse să se angajeze în lupta pentru competiţia economică internaţională, pe criza statului asistenţial cu penuria sa cronică de fonduri pentru educaţie, sau pe masificarea învăţământului superior. Încetul cu încetul, practic toate sistemele de învăţământ universitar din societăţile occidentale s-au văzut nevoite să răspundă noilor provocări. În mai multe state europene, dar nu numai în rândul lor, răspunsul a luat forma „capitalismului academic“ – decizia universităţilor de a-şi lua destinul în propriile mâini, părăsind tot mai şubredul turn de fildeş în favoarea junglei economiei de piaţă. La nivel instituţional individual, capitalismul academic sau, cum a mai fost numit, „antreprenorialismul universitar“, se manifestă de două sau trei decenii. Rămâne însă discutabil dacă acest spirit întreprinzător a căpătat deja în Occident o răspândire sistemică, sau rămâne deocamdată numai excepţia care, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, ar putea deveni (şi inspira) o regulă. Nici în România situaţia nu arată foarte diferit. Criza financiară a universităţilor postrevoluţionare şi cererea tot mai vehementă de educaţie superioară venită din rândurile absolvenţilor de liceu (dar nu numai dintre ei), au generat destule încercări de a răspunde „antreprenorial“ realităţilor pieţei. […]

Sanda Golopenţia
Creative Writing

Cursurile de Creative Writing ocupă un loc important, deşi divers definit, în cadrul programelor oferite de departamentele de Limba şi literatura engleză din universităţile americane. Dacă ar fi să le traduc numele, aş opta pentru „Scris creator“, deşi, nefiind folosită, expresia poate apărea stranie vorbitorului român, prin opoziţia pe care o presupune cu un „Scris rutinier“, despre care nu se vorbeşte în universităţi nici în România şi nici aici.
Cursuri de Scris creator nu s-au practicat şi nu se practică la facultăţile de limba şi literatura română din România. Înainte de a reflecta la utilitatea emulării lor şi la formele pe care le-ar putea îmbrăca aceasta, m-am gândit că ar fi util să circumscriem ponderea şi modalităţile generale ale cursurilor americane de Scris creator pornind de la o rapidă înfăţişare a fenomenului în departamentul de limba engleză de la Universitatea Brown, unde lucrez. Concluziile nu sunt, fireşte, în întregime extrapolabile la alte universităţi, în Statele Unite acestea tinzând să se definească prin opţiuni uneori extrem, dacă nu chiar primejdios, de diferenţiate. Dar problematica de ansamblu a predării Scrisului creator, a abordării universitare a unui aspect atât de personal şi de spontan al artei literare ca formă de viaţă, se pune în fond în acelaşi mod, oricare ar fi singularizările unui sau altui program.
Programul de Scris creator a fost înfiinţat la Brown de profesorul Edwin Honig pe la mijlocul anilor 1960. Edwin Honig venea la Brown de la Harvard, unde predase în cadrul departamentului de engleză. El i-a propus preşedintelui Barnaby Keeney al Universităţii Brown să creeze un program de doctorat în specialitatea Scris creator (Graduate program in Creative Writing) şi să ofere, în vederea pornirii lui, posturi de profesori universitari unor „scriitori adevăraţi“, de preferinţă tineri, eliminând astfel treptat clubul de „scriitori gentlemeni“ (gentleman writers) al profesorilor de Scris creator de până atunci. Barnaby Keeney a fost imediat câştigat de îndrăzneala vizionară a propunerii, departamentul de engleză a opinat mai moale şi mai neconvins dar nu a spus nu, rezistenţă cu adevărat mare a întâmpinat de fapt la Brown doar propunerea de a introduce, alături de MA (Master of Arts) un MFA (Master of Fine Arts). Iar masteratul în Arte Frumoase nu va intra în vigoare aici decât în anul 1990. Pe plan naţional, ideea lui Honig a stârnit însă dezbateri aprinse, pro şi contra, în jurul întrebării cu adevărat majore, care a agitat îndelung spiritele: „E universitatea un loc adecvat pentru scriitori?“ S-a distins prin înverşunarea cu care se opunea prezenţei scriitorilor în academe îndeosebi Universitatea Princeton. […]

Mihai-Răzvan Ungureanu
Samoil Botezatu

Lui Samoil (Samuil) Botezatu nu i s-au recunoscut, în epocă, veleităţi de personalitate istorică sau culturală. N-a făcut politică militantă şi nici nu a intrat în conflict cu autorităţile, aşa cum îndeobşte se întâmpla congenerilor săi de excepţie. A fost mai curând un cetăţean liniştit, aparent lipsit de ambiţii, mulţumit că îşi poate face în mod conştiincios munca, fără să stârnească invidii, fără să agite spirite. Coleg şi poate prieten cu numele mari ale epocii – cum se va vădi mai jos –, le-a anturat ferindu-se de exces retoric sau de gestul revoluţionar, căutând să fie autentic interesat de propria meserie şi de succesul personal. Totuşi, Samoil Botezatu este un personaj – e drept, secundar – interesant în plină epocă paşoptistă. Memoriile contemporanilor abia dacă fac referire la el; documentele ce se referă la el sunt relativ puţine şi oricum risipite. Biografia lui, prin urmare, este mai curând rezultat de anchetă detectivistică, dar, la final, e plauzibilă istoriografic şi cultural, tot aşa cum este folositoare demersului nostru. Ne-am ferit de înşiruirea anostă a capitolelor vieţii, găsind că tocmai inserarea destinului său în fluxul cultural al începuturilor modernităţii româneşti îi explică strădaniile, afinităţile, proiectele. El reprezintă un caz simptomatic de integrare culturală reuşită, în ciuda provenienţei, a traseului social şi a statutului profesional… […]

 

Share This Post