DROGUL | 1-4/2004

SUMAR

EDITORIAL

Gheorghe Grigurcu: O farsă metafizică l 6
Dan Prelipceanu, Radu Mihailescu: Scurt tratat l 11
Wim Buisman: Context şi metodă. Cazul românesc l 36
Trei psihiatri pe canapea
Radu Mihailescu, Dan Prelipceanu, Ion Vianu în dialog l46
dependenţa la ea acasă

INTERVIURI realizate de ILINCA ANGHELESCU şi IRINA IVAN l 67
Modelul olandez
Ilinca Anghelescu: O experienţă olandeză l 74
Jaap van Ginkel: Perspectivă dinăuntru, în româneşte de Camelia Oancea l 78
comisia naţională antidrog olanda:
Raportul anual pe 2003 l 82
consumul de droguri
O problemă românească în context globalizat
Colocviu naţional, Bucureşti, 22 aprilie 2004
Dezbaterile societăţii civile la sediul A.n.a. (fragmente) l 90

Andreea Deciu: Aurolacii l109
Simona Drăgan: Drogurile şi delincvenţa l119

EPISODUL CHINEZ

Dinu Luca: Scurtă poveste despre mâncătorii de fum şi mâncătorii de opiu l 129
GLOSSE
Robert Hines-davenport: Scriitorii şi drogurile, în româneşte de Justina Irimia l190
Irina Mavrodin: Poezie şi droguri? l 195
Adrian Mihalache: Euforia bine temperată l 199
Mariana Neţ: Droguri din cărţi şi din mâncare l 209
valentina sandu-dEDIU: Transe muzicale l 214
NORMAN SPINRAD: Science-fiction, drog şi rock & roll, în româneşte de Adriana Ghiţoi l 218

« TOTUL ALUNECĂ »
Henri Michaux: Mescalina şi muzica, Miraculosul normal, Cânepa indiană , în româneşte de Gabriela şi Constantin Abăluţă l 224

RUBRICI PERMANENTE
CONTRIBUţII LA SECOLUL 21

JEAN STAROBINSKI: Antidoturile fricii, în româneşte de Alina Ledeanu l 238
EXTREMUL CONTEMPORAN
MICHEL DEGUY: Direcţia: spre mai rău, în româneşte de Alina Ledeanu l 243
NOI ŞI ORAŞUL

O nouă rubric㠖
Mariana Celac: Introducere la o nouă rubrică l 249
Bucureşti, 4 martie 2004 – Masă rotundă organizată de Revistele Secolul 21 şi Arhitectura la Librăria Cărtureşti. Participanţi: Geta Brătescu, Mariana Celac, Ştefan Ghenciulescu, Bogdan Ghiu, Alina Ledeanu, Mariana Neţ, Dumitru Sandu, Ioana Zlotescu-Simatu, Livia Szász, Eugen Vasiliu, Ştefan Vianu, Mihai Zamfir.


Vineri, 5 noiembrie 2004, numărul Drogul al revistei Secolul 21 a fost lansat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu.
Discuţia a fost moderată de doamna Alina Ledeanu, directoarea revistei Secolul 21, alături de prof. univ. dr. Ion Dur şi de prof. univ. dr. Dumitru Chioaru, şi la ea au participat cadre didactice, oameni de litere şi un mare număr de studenţi.
Presa şi televiziunea locale au fost, de asemenea, prezente.

ARGUMENT
Pe coperta acestui număr, Pupila dilatată transmite cititorului câteva chei de lectură. Pupila dilatată este, cum bine se ştie, efect al ravagiilor produse de “iarba” cea rea. Consumul de droguri a devenit azi o problemă globalizată, una din marile provocări adresate societăţii civele. Ochiul exoftalmic înseamnă, aici, şi analiză, şi implicare lucidă în faţa unui flagel de proporţii.
Considerând că nu există o “reţetă” unică pentru realizarea numerelor noastre, ci, dimpotrivă, că fiecare volum impune propria formulă de abordare tematică, am asumat, în cazul acestui subiect atît de grav, de violent, de tragic, o abordare simetrică. Brutalităţii cu care el irupe în viaţa noastră cotidiană, noi i-am răspuns prin caracterul deliberat tehnic al unor analize, prin asperitatea nudă a unor rapoarte, sau prin directitatea unor dezbateri de specialitate, aşezate în sumar alături de glossările de scriitor.

Gheorghe Grigurcu
O farsă metafizică

Drogul: o temă tot mai presantă a societăţii contemporane. Un pandant al terorismului, care bântuie pe toate meridianele, sancţionat de majoritatea legislaţiilor statale, însă care nu încetează a prolifera. Un bau-bau la adresa întregii omeniri, cu toate că preferă, cu perversitate, victimele fragede, adolescenţii şi oamenii tineri. Să recunoaştem că portretul-robot al narcomanului trădează un anume rafinament, un gust ales al Demonului chimic. Se află în chestiune, după cum arată Baudelaire, în speţă tipul pe care secolul al XVIII-lea îl numea „omul sensibil“, pe care romanticii îl socoteau „neînţeles“, iar familiile burgheze îl „măgulesc“ cu epitetul de „original“.

Dan Prelipceanu
Radu Mihailescu
Scurt tratat

Aproape toate drogurile cunoscute astăzi au devenit nocive pentru om abia după o perioadă oarecare de serviciu în slujba lui. Uneori aceasta a durat milenii, ca în cazul opiului: macul (Papaver somniferum) este menţionat pentru prima oară în limba sumeriană la populaţiile nesemitice ce trăiau pe platourile Mesopotamiei cu 5-6000 de ani înainte de Hristos. Introdus apoi în China, spre sec. X î.Hr., şi abia mai târziu în India, de către mahomedani, era folosit pentru efectele sale terapeutice în tulburările de tranzit şi pentru efectul antalgic. Grecii antici ne-au lăsat menţiuni scrise, inclusiv Homer, despre efectele sale euforizante, dar primii fumători de opiu (al cărui principiu activ este morfina) au fost chinezii, fumători care erau în număr de aproximativ 15 milioane prin 1906 (Kolb, 1962, 1972)1. Însuşi Freud experimentează şi descoperă efectele anestezice ale cocainei, iar Bayer dezvoltă sinteza heroinei în 1889 ca agent antitusiv. Exemplele ar putea continua. Totodată, trebuie să recunoaştem, o dată cu Vaillant (1979, 1988)2, că generalizările în materie de droguri trebuie făcute cu prudenţă. Într-adevăr, pe lângă multitudinea substanţelor de extracţie naturală sau sintetice care au devenit droguri, există realitatea psiho-socială extrem de diversă a indivizilor care le folosesc, astfel încât s-a afirmat că există tot atâtea dependenţe câţi indivizi dependenţi.

Wim Buisman
Context şi metodă
Cazul românesc
Introducere

După căderea Zidului Berlinului, în 1989, totul avea să ia o întorsătură spre bine în fostele ţări din blocul sovietic. Existau speranţe mari de reabilitare socială, politică şi economică. Revoluţia a avut consecinţe pregnante asupra populaţiei în general. Structurile deja existente au fost îndepărtate. La urma urmei, drumul către vest se deschidea. A început un proces de modernizare. La zece ani după căderea zidului, profesionişti naţionali şi internaţionali şi-au adunat forţele pentru a ajuta reforma.

[…] Acest articol doreşte să informeze asupra circumstanţelor şi condiţiilor în care se realizează reformele şi modernizările serviciilor de tratament şi dependenţă în Europa de Est, cu ajutor din Vest. De asemenea, doreşte să trezească interesul asupra proiectelor cu efecte de lungă durată. Pentru o mai bună înţelegere a problemelor cu care experţii vestici (şi colegii acestora din est) se confruntă în timpul implementării reformelor şi modernizărilor, o trecerea în revistă a acţiunilor este necesară.

Dependenţa la ea acasă
interviuri
de
ILINCA
ANGHELESCU
şi
IRINA IVAN
Ilinca Anghelescu, Secolul 21

…Spuneaţi că dependenţa este un domeniu care nu se supune legilor bunului-simţ. Care sunt problemele dumneavoastră ca medic?
Lucian Mihai Vasilescu,
medic, şeful secţiei de dezintoxicare
Orice dependenţă a omului se poate aborda prin nişte modele, şi foarte pe scurt, la noi în societate se văd toate modelele care au existat în lume, inclusiv cele primitive. De exemplu, un prim model, cel primitiv: „Dom’le, eu l-am pus să se drogheze? E un nenorocit! O face pentru că asta îşi doreşte să facă, îi atrage şi pe alţii, îşi face rău cu mâna lui, n-are decât, nu-i treaba noastră. În concluzie, aşa cum prevede legea, hai să-l băgăm la puşcărie!“ Nu e de condamnat, dar putem înţelege de ce gândeşte aşa cineva care a fost atacat, o persoană, de exemplu, căreia i s-a furat telefonul mobil.
Un al doilea model e la polul opus, victimizant. „Nu este vina lui, noi, societatea, permitem intrarea drogurilor în ţară, nu suntem în stare să oferim tinerilor o educaţie cum trebuie, o ocupaţie, condiţii de studiu, de sport, de familie. Este vina noastră că au ajuns aşa, trebuie să facem totul să-i ajutăm, să le dăm şi droguri.“
Un al treilea model e cel medical „Ăsta-i un om bolnav. A luat droguri, i-au afectat creierul, trebuie vindecat, că vrea sau nu“. Ca la apendicită. Vine la spital, doctorul îl vindecă, că vrea sau că nu vrea, orice s-ar întâmpla.
Toate aceste modele sunt de bun-simţ. Au dezavantajul că dau răspunsuri simple şi simpliste la o problemă care este complexă şi complicată. Un al patrulea model e cel integrativ, bio-psiho-social, în care factorii care îl determină sunt multipli, şi în care noi, societatea, trebuie să avem o intervenţie complexă, adecvată în plan bio-psiho-social pentru a putea înţelege şi controla acest fenomen.

Ilinca Anghelescu
O experienţă olandeză

În Olanda pleci cu nişte prejudecăţi şi te întorci cu altele. N-a fost persoană căreia să-i fi spus că am fost în Olanda pentru o documentare în privinţa drogurilor care să nu fi zâmbit complice sau cu subînţeles: evident că acolo te-ai dus, unde altundeva?
Chiar şi cultura de consum din Olanda (sau ţările de Jos, pentru corectitudine) cultivă această imagine: ţara drogurilor uşoare şi a prostituţiei, cum proclamă nouăzeci la sută dintre tricourile, fularele, şosetele, brelocurile, şepcile, suporturile de şerveţele vândute în magazinele de suveniruri. Când ieşi dintr-un astfel de magazin, te aştepţi ca străzile să fie înţesate de mici traficanţi, de femei între două vârste îmbrăcate în fuste minimale şi ciorapi-plasă, de grupuri de adolescenţi depravaţi… Din fericire, Olanda nu seamănă deloc cu producţia ei de materiale turistice promoţionale.

Andreea Deciu
Aurolacii

Children Underground, documentarul lui Edet Belzberg, şochează publicul occidental prezentându-i o privelişte cotidiană pentru trecătorii bucureşteni: copiii străzii, aciuaţi în staţiile de metrou, unde cerşesc şi se droghează. În traducere literală, titlul filmului îşi identifică referentul prin localizare – în româneşte „copii la metrou“ — dar tocmai pentru că nu apelează la mai cuprinzătorul „strad㓠poate miza pe o ambiguitate profund elocventă, juxtapunând amplasamentul concret cu un topos abstract, al „subteranei“ şi astfel al subversiunii. Poate că ideea de a asocia drogurile cu subversiunea nu este originală, şi cu siguranţă nu ea ci realizarea cinematografică propriu-zisă i-a adus autoarei recunoaşterea prin selecţie în competiţia Oscarului în 2001, şi prin efectiva premiere la Sundance în acelaşi an. Dar ideea, chiar mai mult decât realizarea, merită, trebuie contemplată şi supusă unei analize atente în contextul României postcomuniste. Ce este, la urma urmelor, acest underground populat de „aurolaci“ (la rându-i o sinecdocă semnificativă, asupra căreia mă voi opri mai târziu), amestec bizar de inocenţă şi declasare, pe lângă care bucureştenii trec zilnic de mai bine de-un deceniu, de-acum cei mai mulţi chiar fără să-i mai vadă? Reiau întrebarea, în termeni mai generali: cum se constituie, ca spaţiu discursiv şi cultural, relevant ori poate chiar definitoriu pentru o epocă şi o societate, universul concret şi real al narcomanului, atunci când narcomanul e fetiţa blond-serafică din genericul filmului?

Simona DrĂgan
Drogurile şi delincvenţa

S-a spus în zilele noastre că trăim într-o „cultură a drogurilor“1 sau într-o „narcocraţie“2, ceea ce justifică azi interesul şi chiar obligaţia membrilor activi ai societăţii civile de a lua cunoştinţă şi de a-şi forma o opinie competentă în privinţa a ceea ce a fost adesea numit un flagel social. Fatalmente, vocile nu se vor alinia niciodată şi este evident că un părinte disperat, un medic, un poliţist, un jurist sau un toxicoman vor avea întotdeauna păreri şi grade de responsabilitate diferite, în funcţie de implicarea mai mult sau mai puţin personală în probleme de o asemenea factură. Vocea mea nu face decât să se alăture ocazional acelora care, preocupaţi de acest subiect, au încercat, dincolo de orice prejudecăţi, să testeze limitele sociale ale acestui fenomen, cântărind consecinţele unor opţiuni personale, dar pasibile de a afecta viaţa unei întregi societăţi.

DINU LUCA
Scurtă poveste
despre mâncătorii de fum
şi mâncătorii de opiu

Povestea de faţă, ca atâtea altele, poate fi spusă în varii feluri. Mai mult, punctul ei de început, la fel ca şi sfârşitul, sunt greu de fixat: primul ar putea merge înapoi în timp dincolo de graniţele istoriei şi ştiinţei, fixându-se în domeniul speculaţiei; celălalt părea să fi fost definitiv atins în anii ‘50 ai secolului trecut, doar pentru a se risipi din nou printre noile fumuri ale sfârşitului de mileniu. Povestea Chinei şi a opiului, căci despre ea e în primul rând vorba, este totodată, din nou ca atâtea altele, şi o istorisire despre nenumărate alte lucruri. Este, de pildă, o poveste nu numai a Chinei, ci şi a Europei şi Americii, şi astfel, nefiind doar „a lor“, ci fundamental şi „a noastră“, articulează numeroase maniere de interacţiune cu Celălalt, nu lipsite de paralele, asemănări sau ecouri. În alte sensuri, aceeaşi poveste stă la originea multora dintre iluziile, dorinţele, definiţiile, circumscrierile sau legiuirile timpurilor noastre: poziţionările, reale sau închipuite, publice sau private, pe care le adoptăm astăzi faţă de drog sunt în bună parte inspirate din această poveste sau din cele derivate din ea, asociate cu ea sau asemănătoare cu ea. În sfârşit, nu puţine istorii despre modernitate, autoritate, reprezentare, putere — sau despre istorie însăşi — locuiesc în acelaşi timp istoria de faţă.

Irina Mavrodin
Poezie şi droguri?

„Je dis qu’il faut étre voyant, se faire voyant. Le Poète se fait voyant par un long, immense et raisonné dérèglement de tous les sens. Toutes les formes d’amour, de souffrance, de folie; il cherche lui-même, il épuise en lui tous les poisons, pour n’en garder que les quintessences. Ineffable torture où il a besoin de toute la foi, de toute la force surhumaine, où il devient entre tous le grand malade, le grand criminel, le grand maudit, – et le suprème Savant! – Car il arrive è l’inconnu!“ (subl. în text, ed. Gallimard, „Pléiade“, 1963, p. 270).
Visez asupra acestui text – din binecunoscuta scrisoare a lui Rimbaud, adresată din Charleville, la 15 mai 1871, lui Paul Demeny; aşa-numita „Lettre du voyant“ –, la varii intervale, de câteva zeci de ani, singură sau împreună cu studenţii mei. Și de fiecare dată, chiar într-o perioadă în care societatea românească nu era în situaţia de a se confrunta cu teribilul şi aproape incontrolabilul fenomen al consumului de droguri (şi, bineînţeles, al traficului pe care îl presupune), textul lui Rimbaud îmi sugera ideea misterioasă, primejdioasă a posibilităţii transformării maleficului, dezastruosului efect, într-unul benefic pentru producerea de poezie, de literatură, de artă.

Mariana Neţ
Droguri din cărţi şi din mâncare
Introducere

Realitatea drogurilor e întotdeauna crudă, nu încape îndoială. Totuşi, în cele de mai jos o voi găti, sperând că astfel voi face textul digerabil.
Eu nu fumez, nu beau, nu mă droghez. Nu din corectitudine politică, nici din teribilism (căci, din păcate, azi, curentul general e în sens invers, cel puţin în ceea ce priveşte băutura şi fumatul). Când mergi contra curentului – şi mai ales dacă afirmi c-o faci – eşti fie paria, fie teribilist. Asta depinde nu de tine, ci de opinia publică; ea te cataloghează şi, de regulă, sentinţele sunt fără drept de apel.
În tot ce spun mai jos nu-mi voi pleda, în nici un caz, propria cauză. Eu nu mă îmbăt decât cu ficţiuni şi apă rece.
Am mai stricat, din când în când, câte o ţigară şi am mai irosit câte un pahar cu vin (băut pe sfert sau nici atât). Las deoparte, deocamdată, drogurile, ca şi atitudinea mea faţă de ele, tocmai fiindcă acesta e subiectul textului de faţă. Nu-l eludez, doar îl amân puţin.

Valentina Sandu-Dediu
Transe muzicale

Din fericire, prima idee declanşată de genericul propus mi s-a confirmat a fi singura pe care eu, muzicolog crescut în orizontul muzicii scrise europene, aş fi fost în stare să o dezvolt. Este vorba de un curent apărut în jur de 1970 în S.U.A., inevitabil impregnat de evenimentele deceniilor şase-şapte: muzica minimal-repetitivă. Dacă asocierea muzicii rock (îndeosebi în versiunea hard) cu ideologia hippie, flower-power etc., cu consumul de droguri este deja un loc comun, în alte genuri de muzică din perioada respectivă e mai dificil de detectat astfel de legături. Totuşi, după cum vom vedea, spiritul timpului îşi pune amprenta – difuz sau cu claritate – şi în alte domenii ale muzicii nord-americane.

o nouă rubrică
NOI ŞI ORAŞUL
MARIANA CELAC

Oraşul nu încetează să ne surprindă. Rebelios prin natură, refuză să răspundă corect la scenariile care se fac pentru disciplinarea lui. Istoria proiectelor de control şi direcţionare a devenirii urbane seamănă cu întrecerea dintre hoţi si vardişti: cu cât unii se organizează mai bine, cu atât ceilalţi devin mai imaginativi. Scheme directoare impe-cabile coexistă cu voinţe spontane, cu erupţii neaşteptate, cu furtuni iscate din senin. Tânjim după izbânzi arhitecturale absolute şi asistăm la o realitate care le contrazice fără îngăduinţă. Politici şi măsuri făcute să amelioreze lucrurile aici produc efecte parazitare, contraintuitive, adverse dincolo. Mărimea optimă (un subiect despre care s-a vorbit mult şi multă vreme) sau trama optimă de străzi, care rezolvă toate dificultăţile, sau scenariul estetic “optim” care transformă automat o urbe oarecare într-un mare oraş, numai bani să fie, nu există cum nu există întinderea optimă, în pagini, a unui roman.
Plasaţi la răscruce, între istoria care refuză să îngheţe în forme ilustre, garanţi ai superbiei urbane, între apetitul pentru schimbări radicale şi o continuitate înţeleaptă dar intangibilă, suntem noi, locatarii temporari ai oraşului. El nu va fi niciodată un solid compact şi docil, el creşte şi se modifică la intersecţia mulţimilor de istorii separate, cu noi dar şi independent de noi şi adaugă, la lista nedumeririlor, mirărilor şi revoltelor noastre, alte întrebări, alte întâmplări, alte necesare şi niciodată suficiente proiecte.

M.C.

 

Share This Post