SUMAR
INSULARITATE Sl EUROPEISM
ISO CAMARTIN: Elveţia deschisă?; Cultura în Elveţia Cuvânt adresat studenţilor din San Antonio, în româneşte de Ana Iroaie 12
GEORG KREIS: Europa si Elvetia, Elvetia si Europa, în româneste de Mihai Draganovici 41
VASILE IGNA: Scurte fragmente despre câteva locuri comune – Note despre spiritul helvet 54
ŞTEFAN GHENCIULESCU: Chalet si Swiss box. Arhitectura elvetiana în context social 63
ION VIANU: Doamnele din E. 82 FRANÇOISE CHOQUARD: Exil lingvistic, în româneste de Mariana Stefanescu 98 EUGEN VASILIU: Insula Elvetia 100
PORTRETE LITERARE
NORA lUGA în dialog cu CHRISTIAN HALLER: fara poezie literele sunt moarte, cuvintele sicrie…” 104
JEAN STAROBINSKI: Memoria Troiei, în româneste de Alina Ledeanu 109
MIRCEA MARTIN: Cerneala (auto)ironica a melancoliei 112
JACQUES CHESSEX: Allegria-Alegria, poeme,în româneste de Constantin Abaluta 133
FRANÇOIS NOURISSIER: Pofta buna, Domnule Capcaun! româneste de Mioara Izverna 142
HUGO LOETSCHER: Muzele diabolice ale lui Jacques Chessex 151
GẺRALD FROIDEVAUX: Jacques Chessex: E mai putina moarte acolo unde e mai multa arta” 156
AGLAJA VETERANYI: Poeme, în româneste de Nora luga 153
NORA IUGA: Aici cerul – Gânduri despre Aglaja Veteranyi 163
POETI ÎN DIALOG
VAHÉ GODEL – ION CARAION – GELLU NAUM
VAHÉ GODEL. Cerberul, Centrul universului, Mirosul gazonului, O carte, Orbi, Pietre, Corespondenta, Singurul salas, O întâmplare, Lectura, Pisica alba. Farmecul vestigiilor, în româneste de Constantin Abaluta 168 CONSTANTIN ABALUTA. Peregrinarile unui transfrontalier 184
ION CARAION: Rien de commun (à Vahé Godel) 186
VAHÉ GODEL în dialog cu ION CARAION, în româneste de Gabriela Abaluta 188
VAHÉ GODEL: Faites et gestes, 17 poemes 193
ION CARAION: Fapte si gesturi. 17 poeme adaptate în româneste, versiune dedicata lui Vahe Gode!, cu facsimile 205 CONSTANTIN ABALUTA: Rememorari 217
ION CARAION: Scrisori catre Vahé Godel, cu facsimile 220
GELLU NAUM: Scrisori catre Vahé Godel cu facsimile 223 (versiuni bilingve) – grupaj realizat de Constantin Abaluta
ARTE
VICTOR IERONIM STOICHITA: Clinique de la raison pure 234
ARTA Sl MECENATUL
GIANNI VATTIMO: Bunul suprem”. Consideratii despre rolul Statului în materie de politica culturala, în româneste de Alina Ledeanu 265
JEAN TINGUELY
JEAN TINGUELY: Cuvântul artistului; Sunt un artist al miscarii” 280
NIKI DE SAINT PHALLE: Aventura elvetiana,în româneste de Mioara Izverna; Jean, în româneste de Gabriela Abaluta 296
MlCHEL CONlL LACOSTE: Energetica insolentei; Conceperea înseamna tacere, în româneste de lrina Mavrodin 307
GUIDO MAGNAGUAGNO: Luminatorul” ca libelula si aeroplan, în româneste de Cristina Tomescu 317
MARIO BOTTA: Arta si arhitectura, în româneste de Cristina Tomescu 318 NIKI DE SAINT PHALLE: J’aime Mario 322
JEAN TINGUELY ÎNTR-O INTERPRETARE ROMÂNEASCA
IOSIF KIRALY: Scurgerea timpului si mecanismele memoriei” (cu 50 de variatiuni fotografice la Fântâna plutitoare” din Basel) 324
ZENTRUM PAUL KLEE ANDREAS MARTI:Zentrum Paul Klee – Un nouvel accent culturel dans la Viile federale 328
FUNDATIA BEYELER ERNST BEYELER: Renzo Plano la Riehen, în româneste de Mioara Izverna 338
CRISTOPH VITALI: Au-dela du modernisme? –
L ‘oeuvre tardive de Paul Klee 342
RENZO PlANO: Dialoguri cu Markus Bruderlin si Lutz Windhofel, în româneste de Irina Mavrodin 345
FUNDATIA PAUL SACHER MATHIAS KASSEL: Nationalism sau potential creator? Raportul muzicii elvetiene cu folclorul m secolul XX, în româneste de Dan Schor 355
ROBERT PIENCIKOVSKI: Cronica unei prietenii: Pierre Boulez si Paul Sacher, în româneste de Dan Schor 351
GENEVA – ORAS INTERNATIONAL AL CERCETARII
PAULA APREUTESEI: My visit at CERN 362
RUBRICI PERMANENTE
CONTRIBUTII LA SECOLUL 21
JEAN STAROBINSKI: Disimularea tragica, în româneste de Alina Ledeanu 368
EXTREMUL CONTEMPORAN MICHEL DEGUY: Doinas l’europeen/ Doinas europeanul (text bilingv), în româneste de Alina Ledeanu 372
NOI Sl ORASUL O rubrica de Mariana CelacArhitectul SERBAN STURDZA: ia pas pe strada Pictor Verona, un interviu de Mirela Duculescu 387
În acest număr :
Iosif Király,
variaţiuni fotografice la Fântâna plutitoare din Basel, de Jean Tinguely
Vasile Igna
Scurte fragmente despre câteva locuri comune
Note despre spiritul helvet
[…] E mai mult decât evident ca în toate caracterizarile tarii cantoanelor (un alt cliseu) cuvintele care predomina, ori mai exact se repeta, sunt cele care indica superlative. Astfel, nu numai ca Elvetia are munti si lacuri, dar lacurile sunt cele mai limpezi, iar muntii cei mai înalti si mai maiestuosi ; nu numai ca orologiile sale sunt frumoase, dar sunt si cele mai precise, iar ciocolata cea mai gustoasa etc. etc. Acest atasament al omului de rând fata de perceptia eminamente pozitiva a propriei identitati are, desigur, ratiuni foarte reale, dar este si dovada constiintei a ceea ce îndeobste se numeste orgoliul singularitatii. De câteva sute de ani, elvetianul este învatat sa creada despre sine ca este deosebit fata de altii, iar aceasta deosebire este, întotdeauna, în favoarea lui. Mitul singularitatii, al unicitatii a si dus, de altfel, la nasterea conceptului de Sonderfall, echivalentul alemanic al substantivului fericire, de fapt circumscrierea foarte aproximativa a unei stari particulare, tipic elvetiana, în care asumarea deschisa a diferentei se însoteste cu autosatisfactia. La rândul ei, autosatisfactia nu e decât acceptarea provizorie a aceleasi stari speciale, în care individul dar si colectivitatea se simt bine, un prag spre un stadiu nou, superior, spre care elvetianul tinde în mod natural, instinctiv. E curios cum la acest popor, printre cele mai conservatoare din lume, multumirea de sine nu înseamna resemnare si imobilism stari, din punct de vedere social, eminamente retrograde ci ragaz pentru fixarea unei noi limite, acceptarea unei noi provocari spre care îl împinge un întreg context educativ si o ereditate extrem de complexa. […]
Chalet si Swiss box
Arhitectura elvetiana în context social
Putine tari au o imagine exterioara mai bogata în clisee decât Elvetia. Iar la loc de frunte sta chalet-ul. Poate ca nu e primul care îti vine în minte, dar este în fapt mai vechi si mai puternic decât ceasurile, ciocolata si bancile: mutantii sai populeaza de doua sute de ani întreaga lume. Pentru majoritatea oamenilor termenul este de fapt sinonim cu arhitectura montana, iar daca te duci în Elvetia, te astepti sa gasesti un paradis intact cu munti si lacuri, în care se rasfira constructii idilice. Acesta chiar exista, desi este un paradis dotat cu infrastructuri perfecte, iar jumatate din suprafata tarii consta dintr-un platou central care adaposteste o conurbatie cvasi-generalizata si peste 90 % din populatie. Tipul arhitectural comunica nu numai strainilor un set de valori clare si pregnante: Muntele, în primul rând, deci Natura; Traditia desigur; o combinatie unica între Trainicie si Dragalasenie. Devenit simbol national si în interior, i s-au alipit si conotatiile negative ale modelului helvet: nationalism, conservatorism si repliere fata de influentele exterioare.
Ei bine, spre deosebire de alte tari si clisee arhitecturale aferente, în ceea ce priveste Elvetia, imaginarul arhitectilor este fundamental opus celui general: pentru cei dintâi, de trei decenii, arhitectura elvetiana înseamna obiecte puternice si austere, materiale moderne exprimate sincer si chiar brutal, o reevaluare creativa a modernismului interbelic. Cutia elvetiana swiss box este umbrela care acopera staruri si curente în fond destul de diferite, dar care compun un formidabil fenomen arhitectural.
Cum de este posibil un astfel de clivaj? Si cum se pot împaca imaginea atât de conservatoare a tarii cu modernitatea fara compromisuri? În mod evident, motivele nu pot fi gasite doar în interiorul profesiunii. Trebuie sa existe o deschidere a societatii care sa permita dezvoltarea unei astfel de tendinte evident ne-traditionaliste. De fapt, dincolo de imaginea arhaica si conservatoare, exista o traditie nationala a modernitatii, iar, pe de alta parte, si arhitectura contemporana nu este atât de rupta de contextul national precum pare la prima vedere. […]
Ion Vianu
Doamnele din E.
Ani de zile, ani multi, am deschis ochii asupra diminetii, privind întinderea de apa a Lacului. Oraselul unde am petrecut tot acest timp (greu ca o era, clipitor ca secunda, de parca nu-mi vine sa cred ca am atins si apoi depasit, ca Achilleus iute de picior, vârsta parintilor mei si a multor stramosi) oraselul acesta se gaseste acolo unde întinderea de apa are largimea cea mai mare. Pe vreme buna, între noi si malul celalalt în alta tara e o bruma usoara. Când fiecare amanunt pare la o aruncatura de piatra înseamna ca vine ploaia: prin ce efect meteorologic devine aerul un telescop? În toate miile de zile în care mi-am spalat oboseala noptii (ce lupte!) în copaia cosmica a lacului mi se pare ca aparenta-i niciodata nu a fost la fel. Erau zile când era vânat, sinistru asa cum l-a pictat Kokoschka, ce a trait si murit pe malul lui, rupând cu traditia vechilor peisagisti ce fals menisera aceste locuri idilicului. Alteori nu-l puteai deosebi de bruma ce se ridica unindu-l cu cerul; în mijloc, o singura pânza de pescar plecat dis-de-dimineata dupa bibani (ce facuse pe o prietena ce nu era din partea locului sa repete, incapabila de o alta impresie, de zece ori: parc-ar fi o stampa japoneza). Alteori, un sipet pentru muntii Alpi (albi? etimologia populara mi s-a impus de copil); nu rareori plin de gloria verii, a timpului frumos, de parca se rasfrângeau în el mii toate florile din jur, toate viile si vilele. Putea fi pustiu ca un desert, populat ca o piata când se desfasurau marile regate, greu ca o manta când sareai din barca în mijlocul lacului ispitit sa nu mai urci la suprafata ca un parasutist sa cada nemai deschizându-si parasuta; usor ca aerul când se dezbraca primavara, erotic ca o fetita a celuilalt mare fiu adoptiv si pictor, Balthus; senil, egoist ca bogatii proprietari de hors-bord ce vin sa bee la bord un pahar, singuri (boire en Suisse) si pleaca tusind. Daca combin miile de ipostaze ale Lacului cu miile mele stari de spirit, dimineata la prânz si seara, obtin o cifra din domeniul numerelor mari, astronomice; oricine trebuie sa traga încheierea ca nu e cu putinta sa fi vazut, în toate zecile acelea de ani, Lacul, de doua ori la fel. […]
Nora Iuga în dialog cu Christian Haller
fara poezie literele sunt moarte, cuvintele sicrie
[…] Nora Iuga: Cum i-a venit lui Christian Haller ideea sa scrie o carte despre vechiul Bucuresti?
Christian Haller: Este un drum lung care începe de fapt în copilaria mea, când tata se ducea dupa amiaza la birou si mama si cu mine mai stam înca la cafea, ea fuma tigari fine turcesti si îmi vorbea despre Bucuresti Bucurestiul ei pentru mine era o lume îndepartata de basm care, însa, în chip surprinzator lasase dovezi de existenta reala în ceramica, broderiile, scrumierele si ramele din lemn, pastrate cu sfintenie în casa noastra. Povestile traiau în mine, dar, în acelasi timp ele se estompau lent printre imaginile mediului meu elvetian. Am început sa fac de mult notite legate de acest material care are ca tema amintirea cum pot fi reprezentate si pastrate amintirile? dar am avut nevoie de ceva palpabil, prezent, hotarâtor, care sa-mi faca materialul mie însumi accesibil. Impulsul propriu-zis mi l-au dat doua evenimente: Revolutia din 1989 care restituia într-un fel lumii un continent uman si cultural (în viziunea Occidentului) si senilitatea mamei. O viata întreaga mi-a repetat mereu: Nu vreau sa ma întorc, nu vreau sa-mi las amintirile furate de un prezent mie necunoscut. Dar când ajunsese atât de slaba, încât într-adevar nu ar mai fi fost în stare sa suporte efortul unei calatorii, a spus: Parca tot as mai vrea sa ma întorc înca o data si sa vad daca România mea mai exista. Si am calatorit eu în locul ei. Chiar si calatoria de la Otopeni în oras m-a socat doua zile nici n-am putut iesi din casa si abia la sfârsitul sederii mele în Bucuresti am cautat locuinta bunicilor fiindca stiam ca nu ajunsesem numai la Bucuresti, ajunsesem si la materia prima a proiectului meu.
N.I.: Dincolo de mesajul profund uman al cartii ma refer la dorinta arzatoare a fiului de a readuce în memoria tulburata a mamei sale batrâne cele mai frumoase amintiri din viata ei se încheaga o muzica, muzica înghitita, nu doar cea pe care o aude mama în interiorul ei, ci si muzica înghitita a textului; ceea ce produce la lectura de la început o fascinatie deosebita e amprenta lirica a discursului. Cine citeste romanul îsi da imediat seama ca în spatele autorului se ascunde un poet. Christian Haller, nu cumva poezia a fost prima Dumneavoastra iubire?
C.H.: Nu a fost! Nu a fost! Este marea mea iubire, prima, ultima, ce stiu eu, în orice caz, în plan literar, iubirea careia îi ramân credincios neconditionat, pentru ca numai poezia ma intereseaza, ma atrage, ma fascineaza sau, altfel spus, pe mine m-a preocupat întotdeauna numai cum si nu ce. Acest incert, în ultima instanta inexprimabil care însoteste statornic obiectele, contingentul nostru, cotidianul anost, însasi viata în totalitatea ei. Sa pot face acest lucru perceptibil, imaginabil, sa-i pot da glas, asta mi-as dori sa pot realiza. Si nici n-are importanta daca îl faci sa vibreze într-o bucata de proza, într-o poezie, într-o forma dramatica: Trebuie doar sa existe. Fara poezie si asta suna putin emfatic, iar în vest, spre deosebire de est, ne e frica de sentimente fara poezie toate literele sunt moarte, cuvintele sicrie, chiar daca sunt pline de desteptaciune. […]
Mircea Martin
Cerneala (auto)ironica a melancoliei
Se poate, oare, stabili un raport între geografie si sensibilitate, între un anumit climat si anumite predispozitii sau umori? Peisajul este o stare de suflet, spunea Amiel, dar propozitia lui remarca exact procesul invers, acela al modificarii peisajului prin investitie afectiva.
Predilectia unor spatii de cultura pentru anumite teme e mai putin problematica. Iar daca ne gândim la Rousseau, la Senancour, la Doamna de Staël, la Amiel însusi si, înainte de ei, la Johannes Hoffer ori la J. J. Schencezer sau, dupa ei, la un Binswanger sau la un Marcel Raymond, vom recunoaste în melancolie o atitudine si o preocupare recurente si caracteristice pentru spatiul helvetic. Melancolia este o tema pe care Jean Starobinski a abordat-o initial ca om de stiinta, mai precis ca medic si ca istoric al medicinii. Teza sa de doctorat în medicina, aparuta în 1960, la Basel, se intitula Istoria tratamentului melancoliei de la origini pîna la 1900 si câteva studii ulterioare vor reface un itinerar parcurs acolo cu alte mijloace. În Retete pentru a îndeparta melancolia (1985), de pilda, autorul începe prin a descrise simptome ale acediei, boala si pacat în acelasi timp, în conceptia medievala, în masura în care numeste si o lâncezeala a sufletului. De la reprezentarea si terapeutica medievala ajungem în Renastere, epoca de aur a melancoliei, si, mai departe, în secolul al XVII-lea, retinând o profuziune de doctorii si ingrediente corespunzatoare polimorfismului simptomelor bolii.
În ciuda varietatii retetelor, reprezentarea umorala a melancoliei persista pâna târziu. Starobinski explica aceasta supravietuire prin pertinenta simbolica si expresiva a imaginii bilei negre. Trecerea de la substantial la figurat, de la literal la literar, de la convingere la metafora este admirabil sesizata de autorul nostru: Atrabila este o metafora ce se ignora si vrea sa se impuna ca fapt al experientei. Caci imaginatia vrea sa creada într-o materie melancolica pîna la proba contrarie. Si ea admite existenta unui sens figurat numai dupa ce va fi trebuit sa renunte la sensul substantial. Nu se întâmpla însa la fel cu alte reprezentari considerate a fi stiintifice pîna în secolul al XVII-lea si care abia dupa aceea vor fi luate drept metafore? Si nu cumva tot din acel moment statutul însusi al metaforei începe sa se schimbe în spatiul literaturii? […]
Iosif Király
Scurgerea timpului si mecanismele memoriei
…citatul, aproprierea, deconstruirea, remixul…
Când am primit propunerea sa fac o serie de interpretari fotografice ale fântânii lui Tinguely din Basel, am avut o strângere de inima si prima reactie a fost sa refuz instinctiv. Mi s-a parut un demers sortit esecului din mai multe motive: În primul rând, ca unul care mi-am câstigat ani de-a rândul existenta facând reproduceri de arta si documentând expozitii, pentru revista Arta la începutul anilor ´90, dar si mai târziu pentru alte publicatii de arta, mai mult sau mai putin periodice, m-a cuprins o adevarata obsesie fata de raportul dintre obiectivitate si interpretare (cu preferinta categorica pentru prima) în reproducerea operei de arta, în special în cazul celei tridimensionale, adica sculptura si instalatia. Am vazut de prea multe ori fotografi a caror criza de personalitate se manifesta prin masacrarea lucrarilor de arta pe care le fotografiau. Fara sa le ceara nimeni lucrul acesta, ei încercau sa faca respectivele opere de arta mai interesante decât erau în realitate, si de cele mai multe ori chiar decât si-ar fi dorit artistul (prin folosirea unor obiective foto nepotrivite scopului, prin iluminare sau cadrarea imaginii într-un mod contrar spiritului respectivei opere, etc.).
În al doilea rând, m-am întrebat de multe ori despre utilitatea unor astfel de interpretari. Mi s-a parut ca de-a lungul istoriei artelor vizuale sau muzicii interpretarile sau variatiunile pe anumite teme au generat lucruri interesante si uneori poate chiar au depasit (ce o fi însemnând asta?) sursele, totusi impresia mea este ca ele încorporeaza si o anumita criza de creativitate ce a putut sa apara la un moment sau altul în biografiile artistilor ce s-au încumetat la astfel de abordari. Spun impresie, caci nu am studiat cu atentie fundalul biografic în nici unul din cazurile de vârf care îmi vin în minte (Manet, Picasso, Rahmaninov, etc.), deci s-ar putea sa ma însel. Pe de alta parte însa, e adevarat ca în postmodernism citatul, aproprierea, deconstruirea, remixul au devenit un fel de norme aproape unanim acceptate.
În al treilea rând, mi s-a parut ca Tinguely nu este foarte reprezentativ în acest moment pentru scena de arta contemporana elvetiana. Cu el se întâmpla acum, cel putin în interiorul comunitatii artistice, ceea ce s-a întâmplat cu majoritatea marilor artisti deveniti foarte celebri în timpul vietii. La scurt timp dupa disparitia lor fizica, se instaleaza un fel de oboseala fata de numele si opera lor si sunt treptat trecuti o perioada sub tacere, pentru ca apoi (probabil în decursul câtorva decenii) sa fie reevaluati, revalorificati si revendicati ca precursori în cadrul unor noi generatii de artisti.
Si totusi, pâna la urma, dupa discutii interesante în care am întors lucrurile pe toate fetele, am acceptat provocarea Getei Bratescu si Alinei Ledeanu si, indirect, a lui Tinguely.
Am petrecut astfel o superba zi de toamna, de dimineata pâna seara târziu în jurul fântânii, încercând ceea ce încerc de mai multi ani în diferite proiecte fotografice la care lucrez: sa vizualizez în imagini sincrone desfasurarea unor actiuni, modul în care percepem, rememoram sau uitam anumite situatii/evenimente. Mai pe scurt, cum pot fi înregistrate prin mijloace fotografice scurgerea timpului si mecanismele memoriei. Daca am reusit sau nu, cred ca cei care privesc imaginile pot sa dea un raspuns mai potrivit decât mine.
Zürich, octombrie 2004
Paula Apreutesei
My visit at CERN
In the spring of 1991, I had a chance to visit CERN. I was, at the time, a researcher with the Institute for Computers, working in Software and Networks Laboratory. We found about the possibility of submitting proposals for EU funding projects. I applied for Integrated Space / Terrestrial Networks, a project which had been in development under the COST framework. COST stands for European Co-operation in the field of Scientific and Technical Research and gets together researchers from different countries to share their knowledge. I don’t know if I wrote my proposal well, nor if I delivered the promised added value participating into this project. Anyway, I doubt my contribution was significant. But I know that what I gained was for sure much more than what I gave. The COST 226 Management Committee was the forum where I learned the first things about co-operation and European integration. This may sound like common place these days, when everybody talks about EU integration. But let’s go back to recent history, as I want to share out my personal story about discovering online communication.
My first meeting related to the project took place in Geneva. I had to fly to Zurich that was the first time I traveled alone and I had a lot of anxieties about this trip. I needed a visa and went to the Swiss Embassy. There I got a poster (it still lies on a wall in my father’s workshop) with the magnificent view of the Swiss valleys, lakes, and mountains. The organizers sent me a map of the meeting place. Upon arrival, I realized that CERN is a small town in itself. I was impressed that all the streets bore the names of famous physics scientists. It was a great experience to live there for one week, visit the laboratories and watch the demos and listen to researchers speak about their projects.
The meeting started with the introduction of the participants and the circulation of a list of email addresses. All of the fourteen people in my group had aliases. I did not. I felt embarrassed, as if I did not belong to the group and I missed my identity. One colleague from Graz explained to me how to set up a dial-up connection to register a domain. I took notes, returned home and started to work on establishing the online connection. I will always remember the signal that the modem sent when it finished handshake protocol with the remote computer’s modem. People were coming to me with their files on floppy-disks and I was sending the files on their behalf. Then, my team set the first intranet email system, so people would have their own aliases. Then, each computer was connected to the cloud. I and my team were spending nights to oversee a Bulletin Board System, where students could easily find where the toughest competition for admission was, as well as the number of candidates each day. We did advertising for our BBS and were so happy when students over the country visited us and saved the time spent for travel.
Writing this, I remember one thing that I read years ago: telecommunications may shrink the need for transportation. Well, now with web services, people may not need to travel, but goods definitely do. And also, people may not necessarily need to talk to people. They could talk to an application running on a computer. More advanced, applications on our computer will talk on our behalf. And, if they have doubts in making a decision, they alert us. Anywhere, on any device.
But
I returned too quickly to today’s reality. I was not new on the IT&C field. I had been studying computer since I was in high school. My first programming languages were non-structured and the computer was secured and stored in a center. System engineers were gate-keepers: you should bring the punch cards to them and wait for the report. I do not remember whether I was successful or not with my programs in the first place. No, Abandon du travail meant that I did something wrong and the compiler did not understand what I wanted. Now, if I type something and I do it wrong, the word processor tells me that and helps me find the right word. In the programming environment, code expands itself, so I just need to concentrate on the logic of things.
I knew how terminals communicate with the mainframe; I wrote the first driver for connecting a PC to a minicomputer. I knew the communications protocols, what happened from the moment when I wrote something on my computer until it arrived to the target. Therefore, when in 1991 I first established a dial-up connection, the big thing was not how it worked, but how I created a new presence in the online community. Who could send, receive messages, search for files, transfer and classify them. A new presence means growing the community and contributing to the community. We wrote papers and send them to other researchers. We searched their reports and shared the ideas. Now, hundreds of millions of people are sharing their knowledge and we cannot imagine the communication without email.
So, Internet was there already, it celebrated 35 years in September this year. People knew how to connect machines together, people knew how to connect from their terminal to one machine or to another. People got aliases and talked to each other. Was this what made Internet ubiquitous? The answer is simple. It would remain inside the computer centers, inside the research centers and inside the organizations. Local Area Networks, Wide Area Networks, Internet. Each of them having their protocols, their rules of communication.
Something revolutionary happened. Instead of connecting to another computer to look for the data and information that you need, people would want to go to a central place where they eventually store and retrieve the information. Like one goes to a library. And that was the idea of the server, which would serve the computers communicating with them. But, if I need something which is not on my server, where shall I go? OK, send an email to a friend and he would give me the address and the access to another server he knows. What if all these servers will be organized with all the documents so that they would be one big supercomputer? And more: what if I tell what I am looking for, sometimes in my own native language, and do not bother to know the addresses where this information is stored? The answers to these questions are hypertext (HTML) and its transport protocol (HTTP). Now, a new lingua franca is XML. And this is what made the World Wide Web possible. I smile remembering the first days of the web sites: all organizations where publishing their board of directors’ photo and their contact information as they moved their company report from paper on the screen. One way communication. Then, we could search the website, now, we can do transactions. We can buy things online, we make reservations for airplane and holiday resorts and we listen to music online. We live, work and entertain online. I get around 100 messages a day (spam is blocked). And I need to apply rules to be able to handle communication. I cannot work offline; I am permanently connected to the intranet and the Internet. In the past, if you did not know something, you went to a colleague and asked him. Fortunate enough to find out the answer, you continue your work. If not, continue the search. Now, you can access AskJeeves, Google, MSN etc and exercise your logic as to which of the retrieved answers is right. Soon, computers will know (knowing you, your preferences and the context you are working on) what you wanted to find out about the mouse as your computer peripheral device, not the mouse shall I say, the pet? (I should start searching right know!).
And here comes the new phase, or the new wave of the web, in which content is critical. Because you have virtually the world at your fingertips. What to do with so much content? Semantics does matter, so you need content related to context. Who can give you dimensions of time and space. Who can walk you through it like you do in the real world. The scenarios for using the computers, connected to the web, are not many today. What do I do everyday? I use collaboration tools, like email, instant messaging, notes posting for exchanging messages. I use productivity tools to create documents, spreadsheets, reports, slides. I use the net for running virtual meetings. I start my day visiting my favorite web site to look for the headlines, weather, stock, horoscope. Then I see the dashboard: my calendar today, my tasks today, my notes for today. I have alerts (reminders) on my mobile, my handheld and my computer. (I need to dismiss them all!). Wherever I go, I have the computer with me. Once, I was dining with a friend in a restaurant and we seized a large banner with a name on it. We wanted to know what it was. It was a new subsidiary of an international bank, soon to be opened in our country. And we found it on the web, by simply connecting the mobile phone and typing the text. The hypertext. The web saves you time and makes you a citizen of the world. Living in a virtual world. […]
Serban Sturdza
La pas pe strada Pictor Verona
un interviu de Mirela Duculescu
În Bucuresti exista locuri încarcate cu traditie, cu un spirit propriu ce transpare din detalii de obiect aparent modeste. Strazi ce par cazute în adormire duc o viata secreta, abia ghicita, si invita la explorare, plimbare, observare. Pictor Arthur Verona este o strada misterioasa, cu cotloane ascunse unei treceri grabite, arbori seculari plasati neasteptat la o suta de metri de vacarmul si poluarea bulevardului Magheru, pisici cu tabieturi si porumbei care au luat în stapânire casa de la colturi, fosta locuinta a arhitectului Ion Mincu. Totodata, este un spatiu care invita trecatorul la gesturi libere, o strada cu case semi-publice si gradini care se lasa locuite de spiritul proprietarilor. Parcursul stârneste senzatii olfactive, tactile, nostalgii auditive si conduce spre bulevardul agitat în care se varsa brusc. Se insinueaza o senzatie, aproape palpabila, de ritm întrerupt, disproportie spatiala si stil arhitectural dintre straduta unui cartier cu case de sfârsit de secol XIX si artera larga destinata unei vieti trepidante. Trecerea neasteptata de la mic la mare este o exemplificare a doua stiluri opuse de vietuire urbana cartier de cladiri relativ modeste, concentrat asupra propriei comunitati, versus bulevard impozant, favorabil unui gestualitati publice anonime. Arhitectii propun un proiect de recuperare urbana a parcursului Pictor Verona, perceput ca o mostenire culturala si arhitecturala ce se impune a fi reabilitata în contextul unui parteneriat la nivel de comunitate. Mirela Duculescu: Ne aflam într-un zona bucuresteana cu traditie, perceputa de trecatori ca o oaza centrala de liniste si verdeata. Am numit strada Pictor Verona. Stiu ca o iubiti, o îngrijiti si îi cunoasteti istoria. Ce reprezinta aceasta strada pentru Bucuresti si pentru dumneavoastra? De ce este speciala si interesanta?
Serban Sturdza: Strada Pictor Verona pornea de la Palat si era într-adevar o strada importanta care unea centrul cu diversele cartiere, cu o istorie daca nu la fel de veche, o istorie, legata de spatii de reprezentare importante. Din cauza asta era Casa Marghiloman viz-a-viz de Casa Sturdza pe locul blocului Aro. Si de fapt, imaginea e data de casutele acestea mici, care reprezentau standing-ul unei elite si care la ora asta dau masura, dimensiunea si scara urbana a vietii care a generat-o.
Plimbându-te pe bulevard poti sa descoperi ceva ce nu face parte din bulevard, ceva care se dezvaluie brusc si pe care, daca îl întelegi ca imagine, atunci îti ofera o felie de viata bucuresteana care ar putea fi foarte bine pastrata si integrata. Scara strazii, faptul ca pe ea a circulat la un moment dat un tramvai, deci era o strada care, în loc sa faca doar o legatura, cum face acum, între un bulevard si un tesut, era de fapt o strada de legatura importanta, care facea, daca nu ma însel, relatia pâna la Colentina, prin intermediul tramvaiului. Tramvaiul mergea pe bulevard, cotea la Aro, ajunge la piata Gemeni si apoi o lua pe strada Viilor si se ducea spre Colentina. Strada era locuita de personalitati; casa lui Dimitrie Sturdza, care acum pare total neimportanta, era de fapt o casa nu foarte mare pentru perioada aceea, dar o cladire foarte distinsa, facuta dupa tipicul vremii. Cu intrare nu pe fatada principala, dar cu loc de peron, cu acareturile în spate.
Asa ca acest model poate sa sugereze o întreaga istorie si, din acest punct de vedere, cred ca este foarte important sa fie constientizat. O parcela cu casa retrasa, intrare laterala, fatada cu peron si acareturi în spate este un model pe care îl mai poti regasi, dar pe care nu ti-l poti închipui în vecinatatea unei arhitecturi interbelice puternice, foarte vitale si care ofera exemple precum blocul Aro. Astfel încât patrunderea pe strada poate sa fie o surpriza, iar ceea ce descoperi mai departe te poate surprinde din nou.
Este un loc interesant, dar numai punctual… Nu e un spatiu continuu, e un spatiu cu puncte interesante si cu un mister oferit probabil omului obisnuit cu centrul orasului. Nu e o strada reprezentativa pentru centrul unui oras-capitala de astazi. E o strada care reprezinta un pliu ascuns a ceea ce însemna Bucurestiul mai demult si, din punctul acesta de vedere, devine interesant. Daca eu sunt un personaj care vine la Bucuresti, în capitala României, si vreau sa vad centrul, o sa ma întreb daca nu cumva strada asta n-ar trebui sa fie complet restructurata si ocupata de imobile cu regim mai mare de înaltime, si asa mai departe. Dar daca stiu sa înteleg cum evolueaza un oras, daca stiu ce se ascunde dincolo de aparente, atunci pot sa spun ca este o fâsie destul de vie a unei imagini foarte interesante si ca, gratie specificului ei bucurestean, poate fi integrata asa cum este în diversitatea înconjuratoare. […]
Apariţia acestui număr a fost susţinută de:
Partener media: Radio Bucuresti 98,3