SUMAR
ARGUMENT 7
ISTORIE ŞI MITOLOGIE URBANĂ
Cronologia Madridului 10
SANTOS JULIÁ: Istoria unei capitale, în româneşte de Coman Lupu 15
SARMIZA LEAHU: Legendele Madridului 41
JOSÉ MARÍA MERINO: Legende spaniole din toate timpurile. O memorie visată, în româneşte de Sarmiza Leahu 43
JOSÉ MANUEL PEDROSA : Autostopista fantomă şi alte legende urbane spaniole, în româneşte de Sarmiza Leahu 49
PERSPECTIVE SOCIOLOGIGE
Waltraud Müllauer-Seichter: El espacio común de la ciudad 54
MARÍA DEL CARMEN SIMÓN PALMER:Vestigios del pasado en los madrileńos del siglo XXI 63
MIQUEL PORTA PERALES: Despre victime, eroi pozitivi şi eroi negativi, în româneşte de Octavia Abibula-Ciolac 70
J.J. ARMAS MARCELO: Semnele terorismului, în româneşte de Octavia Abibula-Ciolac 75
IOAN NEMŢOI
Perpetua energia
Imagini din opera artistului. Reproduceri din expoziţia Madrid, 11.03, deschisă la Bucureşti în 11.03.2005 şi dedicată victimelor terorismului 75
ORAŞUL, LA PAS
MIGUEL SÁNCHEZ-OSTIZ: Pieton la Madrid,în româneşte de Mihai Iacob 78
SORIN ALEXANDRESCU: Madrid, câteva zile 91
ILEANA SCIPIONE: Hispanistă din est caut casă de hârtie 94
MIHAI IACOB: Oraşul Almodóvar 100
PROZATORI AI MADRIDULUI
IOANA ZLOTESCU: Spaţiul literar al Oraşului,în româneşte de Alina Cantacuzino 108
RAMÓN GÓMEZ DE LA SERNA: Spiritul Madridului; Apa Madridului; Noile căi urbane,în româneşte de Sarmiza Leahu 120
SARMIZA LEAHU: Francisco Umbral scurt itinerar 136
JAVIER VILLÁN ZAPATERO: Prolog la Trilogia Madridului 138
FRANCISCO UMBRAL: Trilogia Madridului (Tramvaiele, Vizionarii, Aleşii Domnului), în româneşte de Sarmiza Leahu 147
RAÚL GUERRA GARRIDO: La Gran Vía este New York, în româneşte de Sarmiza Leahu 161
LUIS CARANDELL: Madrid; Trăind la Madrid, în româneşte de Ileana Scipione 176
DON QUIJOTE DUPĂ 400 DE ANI
JOSÉ MANUEL BLECUA: Chei de lectură pentru Don Quijote, în româneşte de Pamela Arriagada 190
ANDREI IONESCU: O nouă traducere a luiDon Quijote 196
RUBRICI PERMANENTE
CONTRIBUŢII LA SECOLUL 21
JEAN STAROBINSKI: Atracţia ca întoarcere la unitate, în româneşte de Alina Ledeanu 205
EXTREMUL CONTEMPORAN
MICHEL DEGUY: Măreţia, în româneşte de Alina Ledeanu 210
NOI ŞI ORAŞUL
o rubrică de Mariana Celac
MARIANA CELAC: Argument 215
PABLO LORENZO RUBIO: Zonele istorice şi reabilitarea lor socială. Programul Cádiz 217
KÁZMÉR KOVÁCS: Oraşul şi Oraşul 221
CELIA GHYKA: Patrimoniul ca subiect şi suport pentru spaţiul public 227
SOLOMON MARCUS la 80 de ani
Secolul 21: La aniversare 234
SOLOMON MARCUS: …între două provocări 237
POEZIE ŞI MATEMATICĂ
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ în dialog cu SOLOMON MARCUS 239
NICHITA STĂNESCU: Matematica poetică 241
CONSTANŢA BUZEA: Omagiu 243
IRINA MAVRODIN: Solomon Marcus şi întâlnirea extremelor 244
Solomon Marcus şi contemporanii săi: C. Calude, Gh. Păun,
G. Rozenberg, Rosa del Conte, Jean-Pierre Desclés, Umberto Eco, Marius Iosifescu, Roman Jakobson, Octav Onicescu, M.P. Schützenberg, Cesare Segre, Virgil Ierunca, Toma Pavel, Basarab Nicolescu, Michael Dediu, Alexandru T. Balaban, Mihai Zamfir 248
Recenzii la principalele opere 255
Solomon Marcus în dicţionare şi enciclopedii de matematică, cibernetică, lingvistică, sociologie, estetică, literatură, teatru şi în enciclopedii universale 267
ARHIVA CERCULUI LITERAR DE LA SIBIU
DOINAŞ ÎN CIRCUITUL VALORILOR EUROPENE
ALINA LEDEANU: Pentru o Arhivă naţională şi europeană a Cercului Literar de la Sibiu 270
Ai citit Orwell? – (fragmente) din ultima aniversare a lui Ştefan Aug. Doinaş în redacţia revistei Secolul 21. 273
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ: Intelectualul în anchetă 282
Doinaş către Delia şi Ovidiu Cotruş, documente de arhivă 287
DANIEL CRISTEA-ENACHE: Poezia modelată de cultură 289
DUMITRU CHIOARU: Ştefan Aug. Doinaş şi revista Euphorion 294
Argument
Continuăm cu acest volum seria consacrată Metropolei contemporane.
Aşa cum preciza Argumentul numărului nostru vienez, cel care deschidea această nouă serie a revistei, n-ar fi fost în spiritul publicaţiei noastre să propunem cititorului un volum descriptiv-turistic pe temă dată.
Ceea ce ne preocupă e modul în care ne raportăm la polis-urile modernităţii, relaţia dintre insul citadin şi cetatea mileniului III în care el îşi duce existenţa.
Viena într-o primă tentativă şi acum Madridul trebuie privite, de aceea, şi ca opţiuni pentru spaţii paradigmatice. Un singur exemplu: legendele urbane semnate de scriitorii José María Merino şi de José Manuel Pedrosa nu sunt doar spaniole, ci, cum sublinia Sarmiza Leahu, ar putea fi o călăuză şi un îndemn spre explorarea altor teritorii ale unei lumi eterogene, dar străbătute de subtile înrudiri.
Un număr ca acesta este şi nobil pretext, secţiune semnificativă în cultura (în sensul larg al termenului) spaţiului respectiv; aşadar, un discurs istoric, socio-politic, arhitectural, literar şi artistic.
Alături de rubricile permanente ale Secolului 21 (Contribuţiile lui Jean Starobinski, Extremul contemporan de Michel Deguy şi Noi şi oraşul, coordonată de arhitecta Mariana Celac, am adăugat două secţiuni distincte. Cea dintâi este dedicată personalităţii lui Solomon Marcus; a doua oferă mai multe documente revelatorii texte şi imagini din Arhiva naţională şi europeană a Cercului Literar de la Sibiu pe cale de-a fi constituită de Fundaţia Culturală Secolul 21 cu sprijinul Fondului Cultural Naţional.
Întregul volum e ilustrat cu lucrările artistului Ioan Nemţoi. Coperta reproduce una din lucrările sale dedicate memoriei celor ce au căzut la Madrid, victime ale atacului terorist de la 11 martie 2004.
| Secolul 21 |
SARMIZA LEAHU
Legendele Madridului
Un eveniment istoric poate provoca o anumită creaţie folclorică, dar o provoacă întrucât acel eveniment istoric a căpătat o rezonanţă care îl integrează într-o categorie arhetipală, adică în măsura în care încetează de a mai fi eveniment ireversibil şi devine actualizarea unui moment repetabil la infinit.
Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole
Pornind de la ipoteza potrivit căreia o cultură naţională (chiar şi redusă la aceea a unui oraş) are o anumită identitate şi o anumită persistenţă în timp, cunoaşterea şi înţelegerea lor n-ar putea fi depline dacă s-ar face abstracţie de legendă, memorie colectivă despre fapte măreţe sau mărunte, reale sau supranaturale, în care se păstrează umbre şi semne ale universului mental care i-a dat naştere, locuri şi timpuri, oameni sau întâmplări concrete, dar şi fiinţe mitice ale panteonului local.
Dincolo însă de notele specifice, dincolo de ceea ce pare a aparţine unor experienţe locale, putem verifica prezenţa unor motive arhetipale comune şi altor zone geografice. Astfel, actul întemeierii, al zidirii (având drept motiv central jertfa umană, ca o condiţie a durabilităţii creaţiei), din legenda despre Madrid prezent şi în legenda despre Palatul Regal sau în cea a podului din Toledo se regăseşte, de pildă, în balada Meşterului Manole, dar şi în multe alte arii folclorice. De asemenea, înălţarea la ceruri a lui Brianor în carul zeiţei Cibele are loc la începutul unui ciclu lunar, simbolizând, în acest caz, momentul de început în care cosmosul a luat fiinţă.
Pentru a completa în chipul cel mai potrivit care sunt şi unde cad accentele specifice imaginarului madrilen, am ataşat legendelor tradiţionale un repertoriu oral cunoscut sub numele de legendă urbană, contemporană sau modernă, caracterizată printr-o precisă localizare geografică şi temporală, dar, mai ales, prin înaltul grad de credibilitate de care se bucură într-o anumită comunitate. Întâmplările fac parte din amintirile personale ale povestitorului sau din experienţa reală a unor persoane apropiate, se petrec în locuri concrete (case, hoteluri, centre comerciale, autostrăzi etc.), iar protagoniştii sunt persoane normale. Legenda contemporană s-a adaptat noilor condiţii de viaţă şi civilizaţie create de societatea urbană industrializată, dezvoltând forme de expresie tot mai variate, propagate cu ajutorul mijloacelor de comunicare moderne, care au permis o mai rapidă circulaţie (stau mărturie, de pildă, povestirile despre terorişti sau despre fantomele de la Centrul de Artă Reina Sofía, apărute în presa spaniolă), precum şi o modificare a tramei sau a motivelor în funcţie de publicul receptor. [
]
SORIN ALEXANDRESCU
Madrid, câteva zile
Mă tot întreb de ce nu mă simt bine la Madrid şi nu pot găsi răspunsul exact, ci doar unul aproximativ. Imens, cu bulevarde late şi pline de maşini, Madridul este o metropolă, dar nu este un oraş. Acelaşi spaţiu urban îl poţi găsi oriunde, în Statele Unite la fel de bine ca în America de Sud, dar ce este specific aici? Plaza Mayor, desigur, unitară stilistic, elegantă deşi sobră, oarecum distantă, dar ce anume în plus? Cartierul din jur este literalmente urât: case oarecare, câteva biserici aproape pierdute printre ele, oricum închise şi imposibil de vizitat, iar magazinele, Dumnezeule, au vitrinele de un prost gust revoltător, cam cum erau cele din Lipscani acum vreo 30 de ani, cu lucruri aruncate unele peste altele fără cel mai mic discernământ, nici comercial, nici artistic. În plus, şi Calle Mayor şi Calle Arsenal, cu Teatro Joy, unde se află aceste magazine, sunt invadate de o mulţime uriaşă, râzând în hohote şi ţipând, aparent fără nici un motiv, căci oamenii nu fac decât să meargă în sus şi în jos, nu se opresc nicăieri, nici la vreo bere, nici la cumpărături, deşi nu contenesc să vorbească tot timpul. De fapt, mersul şi vorbirea asta bezmetică continuă peste tot, fie spre Puerta del Sol, unde se întâlnesc cele două străzi o piaţă de-altfel astăzi urâtă-urâtă, acoperită de bannere şi reclame uriaşe fie mai sus, pe Gran Via, un bulevard mai lat şi cu magazine ceva mai îngrijite, dar tot neatractive. Parque del Buen Retiro este şi el realmente ocupat de-o mulţime care pare a nu se mişca de acolo nici ziua, nici noapte. Masificarea aceasta a oraşului şi nu puteam, scufundat în ea, să nu mă gândesc la Ortega y Gasset are loc în mai toate cartierele, fie cele mai populare, spre Puerta de Sol, fie cele mai burgheze, spre Prado, Biblioteca Naţională sau spre Argüelles. Ce este rău în asta, mi se va spune, spaniolii sunt mediteraneeni care trăiesc vara în pieţe şi pe stradă. Aşa este, dar diferenţa cu Italia şi Franţa este imensă: la Paris şi la Roma, ca să nu mai vorbesc de micile oraşe, decorul urban este splendid, strada şi piaţa constituie o lume şi oamenii rămân individual fascinanţi, nu se pierd în mulţime strivindu-se de imobile fie pompoase, fie banale; decorul italian, dimpotrivă, îţi fură ochii, te face contemplativ, acolo nu mergi tot timpul, ci te opreşti în vreun colţ ca să vorbeşti cu prietenii, sau să admiri locul. Şi limba, sau mai bine zis discursul, modul de-a vorbi al oamenilor, diferă fundamental. Spaniolii dau impresia unor maşini de vorbit automate care nu se opresc niciodată şi nici nu denivelează cu vreun accent şuvoiul de vorbe emis necontenit pe acelaşi ton, în metro, pe stradă, chiar în muzee, zdrobindu-ţi urechea: fraza dublează exact gestul şi acţiunea, în limba vorbită în public, fără distanţă reflexivă şi cuplată unei figuri impasibile a vorbitorului. Italienii şi francezii, dimpotrivă, vorbesc în public făcând pauze, punând accente, jucând scena, teatralizând ironic, interpretând subiectul prin mimică şi gesticulaţie, motiv pentru care fiecare discurs are un sunet individual, fie şi adaptat la situaţie, creându-i acesteia un farmec unic, deşi trecător. [ ]
ILEANA SCIPIONE
Hispanistă din est caut casă de hârtie
Plec din nou la Madrid. Ca de fiecare dată, încerc să mă documentez un pic, gândindu-mă unde să găsesc o locuinţă convenabilă. Citesc şi recitesc, făcându-mi unele iluzii, deşi, la ora alegerii, nimic nu face cât o plimbare pe jos. Citesc totuşi…
În 1869, Cortesurile spaniole adoptă, cu 214 voturi pentru şi 55 contra,Constituţia ce instaurează monarhia parlamentară liberală. Regentul general Serrano, al cărui nume îl nemureşte şi azi o frumoasă arteră madrilenă, o înlătură de pe tron pe Isabel II şi, tot în vara lui 1869, îşi numeşte în fruntea executivului colegul, pe Juan Prim, aureolat atunci de prestigiul cucerit pe calea armelor şi acum de fantomatica, deşi masiva, prezenţă într-unul dintre romanele cele mai bine construite de celebrul Arturo Pérez Reverte, Maestrulde scrimă, printre ai cărui protagonişti colectivi se află, pitoreşti şi prost pietruite, străzile Madridului vechi, semănate ici şi colo, atunci ca şi acum, cu familiare cafenele, unde se citeau şi comentau ziare şi se urzeau modelele comploturilor revoluţiei ce avea să fie poreclită la gloriosa.
În fruntea binecunoscutei primării a Madridului, din balconul căreia o juntaproclamase noile principii liberale, e ales Nicolás María Rivero, primul primar al epocii Ensanche, cea mai extraordinară extindere teritorială a Madridului, care duce la triplarea suprafeţei lui construibile. Adoptat în 1860, planul de dezvoltare urbană a fost neîntrerupt pus în practică după revoluţia de la 1868, până la începutul domniei lui Alfonso XIII, adică până la începutul secolului XX. Urmele lui le-am zărit la tot pasul în Madridul modern al zilelor noastre, deşi istoria lor începe aproape odată cu sosirea în capitală, pentru a-şi începe studiile de Drept, a celui ce avea să fie marele Balzac spaniol, scriitorul Benito Pérez Galdós.
Nu-i de mirare că pentru mine, ca pentru majoritatea celor din generaţia mea, Madridul, decenii la rând doar de hârtie, mai e şi azi să fim sinceri, totuşi în mai mică măsură un spaţiu livresc unde, deşi am trecut prin numeroase hoteluri şi hostales, străzile şi casele sunt, înainte de toate, alcătuite din mucavaua fantasmelor iscate din lecturi şi, în cel mai bun caz, din filme.
În 1862, când descinde plin de iluzii în gara Atocha, Benito Pérez, fiul doamnei Galdós, are nouăsprezece ani. Din fericire pentru istoria literaturii, e mai puţin viitor avocat decât stâlp de cafenele literare şi mai interesat să hoinărească pe străduţele oraşului decât să asiste la aridele cursuri de drept. Viitoarea carieră a enormului romancier, încă neschiţată, se confundă din start cu viaţa Madridului şi începutul modernităţii lui urbane, căci el reperează şi fixează cu o privire ascuţită formele şi semnele incipientului avânt urbanistic. E primul care constată că de sub vulgaritatea, grosolănia şi înapoierea burgului mizer se iţesc mugurii capitalei moderne. [
]
MIHAI IACOB
Oraşul Almodóvar
Pedro Almodóvar este un regizor cu obsesii. Ideile şi motivele recurente sunt atunci când nu alcătuiesc o simplă reţetă comercială însemnele creatorului autentic, care nu se risipeşte cabotin şi frivol într-o diversitate de găselniţe spectaculoase. Locurile comune de autor trimit la un univers artistic secund şi intim, la un spaţiu privat în interiorul comunicării cu publicul, unde creatorul se caută pe sine şi încearcă să-şi lămurească relaţia cu arta şi cu lumea.
Una dintre obsesiile lui Almodóvar sunt actorii. El a avut şi are în continuare actori şi mai ales actriţe predilecte. Este vorba despre aşa-numitele chicas Almodóvar (Carmen Maura, Marisa Paredes, Rossy de Palma, Chús Lampreave etc.), folosite cu abilitate artistică şi psihologică, cercetate pe parcursul a câtorva filme, puse în valoare, manipulate sau modelate. Ceea ce face regizorul cu actriţele, face şi cu Madridul. Oraşul este, la rându-i, o cetate almodovariană, o chica Almodóvar, pentru că aici îşi plasează autorul, aproape în exclusivitate, melodramele şi tragicomediile. Cu toate acestea, capitala Spaniei nu se bucură de un protagonism emblematic. Semnele de identitate ale arhitecturii madrilene (Puerta de Alcalá, Puerta del Sol, statuia zeiţei Cibeles din piaţa cu acelaşi nume, edificiile de pe Gran Vía şi Alcalá, Palacio de Oriente) sunt absente sau exilate într-un sfumato de fundal, precum turnul Televiziunii Naţionale (Torrespańa) într-o secvenţă din Mujeres al borde de un ataque de nervios (1988) ori, în acelaşi film, o greu identificabilă clădire monumentală cu statuie pe acoperiş, ce abia se zăreşte de pe terasa lui Pepa.
Prezenţa firavă a oraşului istoric şi specific, tocmai într-un discurs preocupat de idiosincrasiile peninsulare pare un fapt paradoxal. Să nu uităm însă că, până la moartea dictatorului Franco (1975), Madridul a fost fieful imperialismului castilian uniformizant, care se conducea după celebra lozincă Espańa, una, grande y libre. În opoziţie cu o Barcelonă cosmopolită şi deschisă, capitala regatului reprezenta o mentalitate impozitivă şi conservatoare, potrivnică minorităţilor naţionale, culturale sau sexuale. Această conotaţie despectivă a metropolei oprimante şi arogante poate fi încă percepută în discursurile regionale, precum şi în aspectul străzilor Gran Vía sau Alcalá, chiar dacă acolo este vorba, în majoritatea cazurilor, despre o arhitectură anterioară regimului franchist. În contrapunct cu trotuarele înguste şi aglomerate, clădirile înalte, masive şi dominante, cu statui pe cupole şi turnuri, constituie manifestarea agresivă, megalomană şi de un gust îndoielnic a capitalismului victorios. Construite într-un stil eclectic, în prima jumătate a secolului XX, sediul companiei naţionale de telefonie (Telefónica), edificiile Madrid-Paris, Metropolissau Banco de Bilbao combină funcţionalismul american cu elemente neorenascentiste, neobaroce sau neoclasice. [
]
IOANA ZLOTESCU
Spaţiul literar al Oraşului
Mergeam distrat urmărind şirul felinarelor, învăţând numele magazinelor, rostind oraşul pe litere, pe drumul înţesat de trecători, pe strada cea mai bătută.
Ramón Gómez de la Serna, Sâni
În ciuda faptului că în vasta operă ramoniană, există numai trei titluri cu trimiteri specific urbane Elucidario de Madrid, Explicación de Buenos Aires şiNostalgia de Madrid oraşul este o prezenţă continuă, care pulsează în subteranele textului. Ramón, degustător al oraşului, cum se autodefineşte, se implică în viaţa oraşelor, le străbate ca un neobosit hoinar şi, asemenea unui observator, spionează străzile şi vecinătăţile de la înălţimea balcoanelor succesivelor lui locuinţe ori camere de hotel.
Încă din îndepărtaţii ani de pe vremea revistei Prometeo (19081912), privirea sa fertilă se ascute. Mergând spre strada Carretas către recent descoperita Cafenea Pombo, scrie poposind pe bănci greguerías1 inspirate din aspectele insolite ale locului, oamenilor sau lucrurilor întâlnite în cale. Fiecare amănunt trezeşte ceva înlăuntrul scriitorului, iar acest ceva devine semn de viaţă… Am putea spune că Ramón face astfel pasul suprem care separă literatura şi arta secolului XX de cele ale secolului anterior, adică înlocuieşte examinarea rece a realităţii cu detectarea relaţiilor existente între componentele acesteia şi reflectarea lor subiectivă în sufletul celui care le priveşte. În faţa conştiinţei sale intime oraşul ţâşneşte ca un tot organic inseparabil, ca un miracol ivit brusc din nebulozitate. Scriitorul înregistrează subiectiv modificările pe care le suferă oraşul zi după zi, oră după oră, secundă cu secundă şi anotimp după anotimp, de la ivirea zorilor până la asfinţit. În Pombo (1918) spune: Punctul de vedere asupra unui oraş mi-l formez într-o cafenea [
] întunecoasă, solitară, silenţioasă şi înţeleaptă […] în care ideea de oraş se decantează în timp [
]. Un oraş se savurează, se bea […] Eu văd toate lucrurile mici care se întâmplă în oraş, am o colecţie intensă de întîmplări. Am putea spune, urmând formularea lui Matoré, că înlocuind martorul obiectiv şi distant cu omul subiectiv, Ramón Gómez de la Serna se integrează în spaţiul mental contemporan dintr-o perspectivă relativistă.
Dar mai târziu, însingurat la Buenos Aires, se înstrăinează de oraş, limitîndu-se să observe şi să-l explice. Totuşi, în romanul Omul pierdut (1947) se lasă năpădit de semnalele urbane pentru a le integra într-un secret parcurs interior de un subiectivism atât de ermetic, atât de îndepărtat de punctul de referinţă iniţial, încât semnalele par onirice.
În anii 50, la Buenos Aires, Ramón, privat de spaţiile intime ale oraşului, se retrage în locurile din memorie şi scrie Nostalgias de Madrid şi romanele madrilene de iarnă. În 1947, Ramón, conştient că nu se mai putea integra intim în marele şi străinul oraş care îl înconjura, schimbă unghiul de vedere avangardist asupra oraşului şi reuşeşte în romanul Omul pierdut să se depăşească pe sine, situându-se în zona literaturii absurdului legată de existenţialism. Traseele omului pierdut sunt acum elipse tragice, izolate, spirale de fiecare dată mai strânse, care sfârşesc prin a-l sufoca. [
]
SARMIZA LEAHU
Francisco Umbral – scurt itinerar
Madrilen prin naştere, dar strămutat încă din copilărie la Valladolid, de unde, tânăr scriitor debutant fiind, va pleca, atras de mirajul lumii literare madrilene, Francisco Umbral, pe adevăratul său nume Francisco Pérez Martínez (n. 1936), a slujit cu nedisimulată furie şi plăcere lumea literelor, fie ca jurnalist-reporter al agorei străzii, fie ca scriitor lansat într-o vertiginoasă aventură-sărbătoare a verbului. Cele peste nouăzeci de titluri publicate l-au consacrat mai curând ca pe un autor ce îndrăgeşte cu patimă cuvântul (Sunt un animal de povară al cuvântului, mărturisea undeva prozatorul) decât ca pe un scriitor fecund. Rădăcinile mai adânci ale scrisului său sunt baroce (de altfel, a şi fost comparat cu Quevedo) cu un joc personal, alcătuit din lumini şi umbre, care nu se cufundă niciodată în obscuritate , dar şi picareşti. Iar dacă ne raportăm la timpuri mai apropiate nouă, putem găsi ecouri distilate din Ramón Gómez de la Serna, Ramón de Valle Inclán şi chiar din Cela. Miguel Delibes spunea despre el că este autorul cel mai novator şi original al prozei hispanice actuale, iar Camilo José Cela îl considera drept scriitorul care preia ştafeta de la mine. Propensiunea scriitorului pentru prezentarea oraşului unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii este sugerată nu doar de titlurile multora dintre cărţi (Plimbare prin Madrid, Madrid 650, Madrid 1941, Trilogia Madridului), în care Madridul joacă rolul unui personaj colectiv, ci şi de protagoniştii romanelor sale, condiţionaţi de ambianţa metropolitană în care evoluează. Ochiul acestui explorator al ambianţei cafenelelor literare, al mediilor artistice sau politice, al freamătului diurn al străzii madrilene sau al respiraţiei nocturne a capitalei, care percepe şi înregistrează datele de relief ale unui oraş înfiripat parcă în imediata vecinătate a vidului (Un Madrid găunos), este neiertător, obsedat de amănunt şi străin de orice pitoresc. Despre vocaţia acestui tip de abordare stau mărturie nu doar romanul său Mortal y rosa (1975), considerat o capodoperă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, ci şi alte titluri: Un carnívoro cuchillo (Un cuţit carnivor), El socialista sentimental (Socialistul sentimental),El hijo de Greta Garbo (Fiul Gretei Garbo), Un ser de lejanías (O fiinţă din depărtare) sau ultimul roman, publicat în 2004, Los metales oscuros (Metalele întunecate). Opera i-a fost încununată cu numeroase premii: Premiul Nadal, pentru romanul Las Ninfas (Nimfele 1975), Premiul Mariano de Cavia, Premiul González Ruano pentru Jurnalism, Premiul Criticii, Premiul Príncipe de Asturias (1996), Premiul Fernando Lara, pentru romanul La forja de un ladrón (Fierăria unui hoţ 1997), Premiul Naţional de Literatură, în acelaşi an, Premiul Víctor de la Serna în 1998, iar în decembrie 2000, Premiul Cervantes, echivalentul hispanic al Premiului Nobel pentru literatură. [ ]
ANDREI IONESCU
O nouă traducere a lui Don Quijote
La patru sute de ani de la publicarea primei părţi a lui Don Quijote de la Mancha, Sorin Mărculescu dăruieşte literaturii române o nouă versiune a cărţii perene, în faţa căreia n-ar trebui să ezităm (cum am făcut eu o clipă) s-o numim nemuritoare. Puţine cărţi rezistă atât de neştirbit la eroziunea timpului ca mereu proaspătă invenţie (istorie o numea Cervantes, roman o numim noi, ba chiar socotim nu fără temei că e primul roman modern) mereu reînnoită de rândurile de oameni care, citind-o, ne delectăm şi suferim împreună cu sublimul şi ridicolul erou tragicomic.
Ce carte ar trebui salvată pentru a da seama de nobleţea stirpei omeneşti, în eventualitatea unei catastrofe iminente a planetei Terra şi urgenţa de a trimite un mesaj în spaţiile siderale? De bună seamă, Don Quijote, răspundea Dostoievski. Şi tot această mereu proaspătă operă a lui Cervantes este cartea aleasă de Borges în cunoscuta-i parabolă despre identitatea scriitor-cititor şi îmbogăţirea inevitabilă şi necesară a ficţiunii literare atunci când o receptăm pur şi simplu (şi complex!) prin prisma culturii fiecăruia şi tuturor cititorilor care ne perindăm prin viaţă şi-i rescriem cartea.
Şi nu ne exprimăm oare admiraţia supremă despre o carte sperând că am fi dorit s-o fi scris noi? Ba chiar o scriem. Aşa a făcut, lucrând mai bine de doi ani aproape fără întrerupere, pentru sine, dar şi pentru noi, publicându-şi versiunea, Sorin Mărculescu, cititorul entuziast, ca atâţia alţii, de altfel, dar totodată mult mai avizat decât noi, prin familiarizarea îndelungată cu Cervantes, din care a tradus şi alte scrieri importante, dobândind astfel deplina îndreptăţire pentru actuala lui versiune. Care este, se cuvine s-o spunem din capul locului, versiunea unui fin interpret şi inspirat poet, consacrat de câteva decenii, cu o dăruire rară, transpunerii în română a numeroase capodopere din Secolul de Aur spaniol. [
]
MARIANA CELAC
Argument
În primăvara acestui an, un grup de lucru format din arhitecţi din Paris, Atena, Berlin, Cádiz şi Bucureşti a avut prima întâlnire dintr-un program comunitar Leonardo da Vinci despre metode şi instrumente de reabilitare urbană şi inserţia unor edificii noi în contexte istorice constituite. O cercetare, deci , despre coliziunea între arhitectura de patrimoniu şi exigenţele modernităţii şi despre modul cum se pregătesc profesioniştii-urbanişti şi arhitecţi pentru lucrul în centrele istorice.
Publicăm în acest număr, alături de textele Celiei Ghika şi Kázmér Kovács, contribuţia spaniolă la Programul Leonardo Patrimoniu şi Modernitate... În centrul istoric al Cádizului, cu un material arhitectural extraordinar, confraţii din Andalusia au avut a face cu situaţii contrastante. În palate renascentiste şi baroce, între palmierii şi arcaturile cu coloane de piatră sculptată ale unorpatio interioare, familii numeroase ocupă locuinţe divizate la întâmplare, cu bucătării comune şi instalaţii sanitare improvizate, totul în vecinătatea imediată a proprietăţilor somptuoase renovate ca la carte, nelocuite cea mai mare parte a anului. Experienţa andaluză a pus în lumină o realitate simplă. Odată cu beautification şi cerinţele industriei turistice, modernitatea în centrele istorice presupune şi decizii, imaginaţie creativă, dileme şi oferte care nu pot ocoli complicate şi contradictorii conjuncturi sociale şi eventual dramatice situaţii omeneşti.
Lucrurile par să se mişte şi la noi. Asociaţii de profesionişti tineri cum sunt cei de la Asociaţia pentru Tranziţia Urbană ATU sau cei de la Planwerk din Cluj includ în studiile lor capitole despre solidaritatea în jurul chestiunilor urbane şi propun strategii organice, altele decât igienizări bruşte. Se vorbeşte de decizii participative şi de dezbateri publice. Primăria Generală a Bucureştiului a găsit fonduri pentru Lipscania. Sectorul civil se articulează. La galeria ArTei se organizează expoziţii despre regenerarea cartierului. Adminis-traţia caută parteneriate cu întreprinzătorii din Gabroveni şi Covaci, închide circulaţia motorizată, cartierul răspunde prin campania DA vitalizării, NU izolării iar Amsterdam Grand Café găzduieşte sesiuni de lucru despre viitorul vecinătăţii sale. Banii, evident, sunt mai puţini decât ar fi nevoie. Cu ce trebuie început? Cine decide? Ce înseamnă transparenţă într-un proces cu actori atât de diferiţi şi atât de multe variabile, unele de înaltă tehnicitate, altele de interes social?
De aceea, ce se întâmplă acum în palatele istorice de la Cádiz şi felul cum locuitorii lor unii bogaţi, alţii umili sunt incluşi în regenerarea centrelor istorice mi-a părut o bună introducere la ceea ce ne aşteaptă şi pe noi.
KÁZMÉR KOVÁCS
Oraşul şi Oraşul
După ce a parcurs o carieră dintre cele mai spectaculoase istoria sa se suprapune cu aceea a civilizaţiilor, dacă nu şi cu cea a culturii oraşul pare a se găsi azi în situaţia, fie de a fi fundamental redefinit, fie de a înceta să mai existe ca oraş. În timp ce vocile care proclamă utopice oraşe ale viitorului sub diferite forme futurist-tehnologice nu slăbesc în intensitate, în pofida materializărilor prea puţin încurajatoare ale maşinii de locuit, se găsesc destule altele care să proclame dezagregarea oraşului, sosirea erei post-urbane, sau să gloseze pe marginea dez-urbanizării. În paralel, centrele istorice ale oraşelor, sau chiar şi numai structurile urbane tradiţionale infraordinare, devin obiect al conservării patrimoniale.
Însăşi această varietate de atitudini (ce depăşesc, prin complexitatea de ramificaţii ale domeniului, orizontul profesional) este de ajuns pentru a pune în evidenţă aporiile oraşului contemporan. Acestea, desigur, se conjugă laolaltă cu cele, de-acum familiare, ale culturii post-moderne. Însă pentru că noi, cu toţii, existăm locuind, trăsătură considerată pe bună dreptate definitorie pentru specia noastră, iar societatea europeană este azi prin excelenţă urbană, criza de identitate de care suferă oraşul acestui început de secol constituie o oglindă a rătăcirilor culturii contemporane. La rândul lor, soluţiile propuse pentru a răspunde problemelor oraşului devin modele pentru configurarea spaţiului nostru cultural în următorul interval de timp. [
]
CELIA GHYKA
Patrimoniul ca subiect şi suport pentru spaţiul public
Le monde commun [
] est ce que nous avons en commun non seulement avec nos contemporains, mais aussi avec ceux qui sont passés et avec ceux qui viendront après nous.
Hannah Arendt, Conditon de lhomme moderne
Parafrazând-o pe Hannah Arendt, şi restrângând sensul vorbelor sale, am putea spune că patrimoniul este şi el parte din ceea ce avem în comun, nu doar cu cei ce ne sunt contemporani, dar şi cu cei ce au fost înaintea noastră şi cu cei ce ne vor urma. Patrimoniul poate fi aşadar înţeles ca suport, subiect şi miză a spaţiului public al cetăţii. Iată unghiul din care vom privi în continuare această bulă de cristal multifaţetat care este patrimoniul urban, şi o vom privi mai ales înspre acele faţete care reflectă relaţiile sale cu comunitatea.
De la Aristotel până la Thomas Morus, trecând prin Etimologiile Sfântului Isidor din Sevilla, oraşul a fost văzut dintotdeauna ca fiind expresia vizibilă a unei comunităţi, un fel de formă edificată a acesteia. Raţiunea însăşi de a exista a comunităţii edificate este binele comun, scop al cetăţii şi în acelaşi timp preţ al punerii în comun a intereselor fiecăruia dintre cetăţeni. Cetatea, ne spune Aristotel, este comunitatea reunită în vederea căutării unui bine comun. Definirea si realizarea binelui comun nu se poate face, aşadar, în afara cetăţii, căci ea este cauza materială (causa materialis) sau suportul vizibil al acestui bine.
Binele comunităţii însă, adaugă (mult) mai târziu filosofii liberali (recent, Friedrich Hayek, şcoala austriacă sau Pascal Salin), se realizează prin însumarea şi urmărirea intereselor fiecăruia dintre cetăţeni, iar o societate / comunitate nu poate fi nefericită atâta vreme cât fiecare dintre indivizii ce-o compun urmăreşte şi împlineşte binele său individual. Binele privat aşadar, binele fiecăruia odată asigurat ar trebui să fie îndeajuns pentru ca suma acestor interese să asigure binele comun al societăţii.
Transpusă în realitatea oraşului, această filosofie se poate dovedi destul de şubredă şi mai ales periculoasă, căci oraşul, ca fapt colectiv, se găseşte într-o perpetuă negociere, care în lipsa unui arbitru comun ar putea face cu greu faţă presiunilor multiple cărora le este supus. Asociindu-şi, în cetate, gesturile edificatoare, oamenii şi-au pus împreună interesele individuale, pentru a clădi un spaţiu mai larg în care fiecare dintre ei, dar şi toţi laolaltă, să găsească un loc pe care să-l recunoască ca aparţinându-le. [
]
SOLOMON MARCUS la 80 de nai
La 1 martie 2005, Solomon Marcus a împlinit 80 de ani. Revista Fundamenta Informaticae (IOS Press, Amsterdam-Berlin-Oxford-Tokyo-Washington DC), din al cărei comitet editorial face parte, i-a dedicat un volum de aproape 500 de pagini, la care colaborează 70 de autori din 16 ţări. Pe copertă se specifică Special issue on contagious creativity in honor of the 80th Birthday of Professor Solomon Marcus. La Facultatea de matematică şi informatică a Universităţii din Bucureşti a avut loc o adunare omagială, la care decanul prof. dr. Ion Chiţescu şi profesorii Dragoş Vaida, Gheorghe Păun, Mihai Dinu, Sergiu Rudeanu, Liliana Popescu şi Tudor Zamfirescu (acesta din urmă de la Universitatea din Dortmund), toţi, foşti studenţi ai sărbătoritului, care au fost marcaţi de personalitatea sa încă de la primii paşi în cercetare, au prezentat opera lui Solomon Marcus în domeniul analizei matematice, al informaticii teoretice şi al lingvisticii matematice şi computaţionale.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, i-a acordat Premiul Opera Omnia însoţit de plachetă, pentru întreaga activitate de cercetare ştiinţifică.
Ministrul Culturii şi Cultelor, Mona Muscă, i-a transmis următorul mesaj:
Ca ministru al culturii şi ca om, mă simt onorată să vă omagiez la împlinirea de 80 de ani de viaţă. Prin întreaga dumneavoastră activitate aţi demonstrat că ştiinţa şi arta nu sunt domenii incompatibile şi că multe dintre teoriile matematicii pot duce la o mai bună înţelegere a actului de creaţie artistică. Numele dumneavoastră, domnule profesor Solomon Marcus, este definitiv legat de aceste teritorii de interferenţă ale matematicii cu literatura. Studiile dumneavoastră de lingvistică matematică, de poetică matematică sau de semiotică ne-au uimit de fiecare dată prin precizia demonstraţiei, logica impecabilă, unghiul mai puţin comun de abordare. Deschiderea dumneavoastră de factură renascentistă, într-o epocă în care mulţi fac apologia hiperperfecţionării unilaterale spre toate laturile creaţiei umane (ştiinţă, artă, filozofie, epistemologie etc.), permanenta căutare a noului în toate domeniile, atenţia cu care urmăriţi evoluţiile din lumea contemporană fac din dumneavoastră un savant, dar şi un om al timpului nostru, perfect ancorat în realitatea social-politică a prezentului.
Cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere, primiţi, domnule profesor Solomon Marcus, urările mele de bine, împreună cu sincera mea admiraţie pentru extraordinara dumneavoastră activitate ştiinţifică şi culturală. La mulţi şi buni ani!
Cu acelaşi prilej, Solomon Marcus a primit, pentru prestigiul adus ştiinţei româneşti în lume, Diploma de Onoare din partea Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. În luna iulie 2005, Solomon Marcus a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ovidius din Constanţa, iar Asociaţia Română de Literatură Generală şi Comparată i-a consacrat o sesiune specială în cadrul întâlnirii ei anuale, organizate la Universitatea Transilvania din Braşov.
Universitatea din Bucureşti i-a conferit, cu acest prilej, o Diplomă de excelenţă pentru activitatea sa ca ilustru matematician, neîntrecut maestru al Universităţii din Bucureşti, creator şi conducător de şcoală, personalitate emblematică a culturii româneşti. Numeroase mesaje sosite pe numele său, dar care nu au mai putut fi evocate la această adunare omagială, au completat portretul său intelectual şi uman.
La adunarea omagială de la Facultatea de Matematică şi Informatică relatată in extenso în numărul pe luna mai 2005 al revistei Academica, Ion Chiţescu, decanul facultăţii, a spus între altele: În fiecare dintre domeniile în care a publicat, Solomon Marcus a dobândit o recunoaştere internaţională, aşa cum rezultă din citarea sa substanţială de către mulţi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai domeniilor respective, din prezenţa sa în câteva zeci de comitete editoriale internaţionale, în sute de monografii de sinteză, din invitarea sa ca profesor sau pentru conferinţe la universităţi din aproape toate ţările Europei, din America de Nord şi de Sud, din Asia şi Oceania sau ca vorbitor invitat la un mare număr de întâlniri ştiinţifice internaţionale.
Pentru acţiunea sa de pionierat în lingvistică matematică, în poetică matematică şi în semiotică, este citat în câteva zeci de dicţionare şi enciclopedii, de la Larousse, Encyclopaedia Universalis, Brockhaus, Enciclopedia Italiana şi Great Soviet Encyclopedia până la dicţionare specializate de matematică, cibernetică, lingvistică, informatică, semiotică, teorie literară şi probleme globale ale omenirii.
Adăugăm intervenţia colorată de umor, sub forma unei cronici rimate, a profesorului Mihai Dinu:
Stimaţi colegi, solicit un pic de-ngăduinţă / Pentru un speach ce nu e discurs sau conferinţă / Şi nici o prezentare savant retrospectivă / A operei magistrului nostru. Dimpotrivă. / Alocuţiunea-mi are cu totul altă miză. / Eu nu sunt, din păcate, expert în analiză / Ca buna noastră gazdă, profesorul Chiţescu. / Sunt diletant în toate şi bineînţeles cu / Atât mai mult n-am darul să mă exprim ritual / Ca domnul Dragoş Vaida într-un limbaj formal. / Dar, după cum se ştie, domeniul matematic / E doar o ţară într-un vast continent tematic / Din care-ntr-o viaţă în totul exemplară / Sărbătoritul nostru-a extras acea comoară / Spre care-n umbra celui privilegiat de zei / Se-ndreaptă de decenii mulţimi de-nvăţăcei. / Sunt unul dintre-aceştia şi drept îmi pare mie / Ca fiecare-n parte s-aducem mărturie, / Dezvăluind lumina sădită-n noi de cel / Care ne-a fost şi este şi dascăl şi model. / Toţi cei care-l cunoaştem, sensibil şi discret, / Simţim că-n el vibrează un suflet de poet. / Cu toate-acestea însă, ne umple de mirare / Subtila alianţă de vis şi de rigoare / Din care-a prins fiinţă, ca fructul în caliciu, / Cel mai imprevizibil şi trainic edificiu: / Un gând ce, până astăzi, uimeşte învăţaţii: / Miracolul poetic surprins în ecuaţii; / Fixarea-n teoreme a unui vals de Strauss; / Neîmblânzitul Pegas domesticit de Gauss. / Maşina Turing pusă să prindă-un funigel; / Nespusul spus în limba lui Banach şi Borel. / Puteau rămâne-acestea necunoscute-n lume? Desigur, nu. Iar astăzi, prin nume şi renume, / Profesorul străbate, cu scrisul şi cuvântul, / Spre cinstea ţării sale, în lung şi-n lat pământul. / Din Noua Zeelandă în nordica Alaskă, / Puţini mai sunt aceia ce par să nu-l cunoască. / Iluminând cu harul ripostei eclatante / Cele mai reputate consfătuiri savante, / E pretutindeni oaspe iubit al celor care / Doresc să întâlnească o minte sclipitoare / Şi să se-mpărtăşească din vorba-i înţeleaptă. / Uşor frustrată, numai Antarctica-l aşteaptă. / Dar ce se-ntâmplă astăzi? Visăm, avem vedenii? / Se poate să-mplinească aievea opt decenii / Profesorul pe care-l priveam fără reţineri / Ca harnic între harnici şi tânăr între tineri? / Făcând din modestie principiu şi metodă, / N-ar consimţi, ştiu bine, să îi închin o odă / Şi nici nu cred, de altfel, că pe această cale / Aş mai putea s-adaug o iotă faimei sale. / Nu noi, ci viaţa-i însăşi pledează pentru el. / O seamă de ştiinţe îl au ca port-drapel; / Deschizător de drumuri, de suflete şi minţi, / El merită-o cunună de mulţumiri fierbinţi, / Pe care, într-un cuget, studenţi şi veterani / Rugăm să le suporte din zece-n zece ani.
| Secolul 21 |
IRINA MAVRODIN
Solomon Marcus şi Întâlnirea extremelor
Întâlnirile mele cu Solomon Marcus, reale şi, mai ales, imaginare, au fost fără de număr, aş spune chiar că, începând de prin anii 60, când am trăit ceea ce aş îndrăzni să numesc o revelaţie cu privire la relaţia dintre literatură, artă în general şi ştiinţe, ele au devenit un fel de permanenţă, Solomon Marcus transformându-se treptat, în mentalul meu, într-un personaj emblematic, într-un semn puternic prin care desemnam vasta şi în mare parte misterioasa reţea de analogii dintre literatură, artă, şi ştiinţele exacte.
Într-un mod cu totul proustian, sintagma Poetica matematică automat asociată cu numele Solomon Marcus, devenea ea însăşi, dintr-un titlu de carte, un nume în sine, în absolut, cu sonorităţi care stârneau, ca şi numele de oraşe, de catedrale, de persoane etc. evocate de Proust, lanţuri analogice niciodată încheiate.
Ţin bine minte cum odată, cândva, prin anii 60 (poate 70?) în amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Filologie, unde ne reunisem noi, profesorii de la Catedrele de limbi şi literaturi străine, dar şi cei de la limba şi literatura română, Solomon Marcus îşi susţinea teza conform căreia literatura poate fi citită şi prin grila unei poetici matematice. Era prima mea întâlnire reală cu Solomon Marcus şi cu modul lui de a gândi relaţia dintre literatură şi matematică, o întâlnire care m-a marcat definitiv în modul meu de a reflecta asupra relaţiei literatură, artă şi ştiinţe. Îmi amintesc cât de şocaţi erau unii dintre colegii mei de acest mod de a face critică literară, ba chiar văd încă şi acum surâsul ironic, neîncrezător al multora dintre ei. De ce să fie nevoie, întrebau ei, de un aparat conceptual atât de complicat, atât de rebarbativ, pentru a ajunge tot la ceea ce ştii datorită unei intuiţii şi poţi să spui prin mijlocirea unui discurs critic ce se află la îndemâna tuturor, în sensul că nu cere o iniţiere, o specializare dificile?
Au trecut mulţi ani de atunci şi, treptat, noile paradigme critice, printre care şi cea propusă de Solomon Marcus, s-au impus, învingând nici astăzi încă pe deplin mari rezistenţe. Procesul acesta va continua probabil mereu, pentru că el presupune ca acela care este angajat în el să depăşească o dificultate la prima vedere insurmontabilă: subiectul ideal al acestui travaliu ar trebui să fie în egală măsură matematician şi specialist în literatură sau/şi în alte arte. Este cazul lui Solomon Marcus, care a venit în matematică dinspre literatură şi cu gândul de a depăşi antagonismul care le opune într-o gândire critică în care această opoziţie funcţionează ca un penibil clişeu şi ca o prejudecată parcă de nezdruncinat. [
]
ALINA LEDEANU
Pentru o arhivă naţională şi europeană a Cercului Literar de la Sibiu
Din perspectiva desemnării Sibiului drept Capitală Europeană a Culturii în anul 2007 şi cu sprijinul Fondului Cultural Naţional, Fundaţia Culturală Secolul 21 s-a angajat într-un vast proiect vizând crearea unei Arhive naţionale şi europene a Cercului Literar de la Sibiu. Ideea este ca, alături de Centrul pentru cercetarea operei cerchiste, condus la Cluj de Ion Vartic, şi de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, FCS 21 să contribuie la identificarea, arhivarea şi punerea la dispoziţia cercetătorilor şi cititorilor români şi străini a unui vast patrimoniu cultural.
Importanţa Cercului Literar de la Sibiu rămâne absolut centrală pentru cultura română. Benefica sinteză pe care au propus-o cerchiştii, între junimismul maiorescian şi direcţia creatoare inspirată de Sburătorul lovinescian, rămâne fără precedent în istoria literaturii române. Ea a dat nu numai o grupare literară importantă, dar a şi contribuit la formarea unor scriitori de anvergură: Cercul Literar de la Sibiu a dăruit literaturii un critic literar extrem de inovator (I. Negoiţescu), un poet naţional (Ştefan Aug. Doinaş), un mare prozator (I.D. Sârbu), cărora li se adaugă autori importanţi precum Radu Stanca, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Eta Boeriu, Radu Enescu, Dominic Stanca, Wolf von Aichelburg, Deliu Petroiu ş.a. Prin program şi operă, membrii Cercului Literar de la Sibiu sunt, structural, europeni. Creaţia lor este unul din capitolele, masive, care legitimează cultura română ca fiind una a valorilor europene.
Exilarea în ţări occidentale a unora dintre cerchişti, în timpul dictaturii comuniste, colaborările şi prieteniile literare stabilite acolo, au sporit această potenţială arhivă cu o serie de documente preţioase, aparţinând deopotrivă patrimoniului cultural naţional şi european.
Dintre aceste documente de arhivă pe care le vom prezenta cititorilor în următoarele câteva numere, ne-am oprit asupra Actelor Colocviului Internaţional Opera lui Ştefan Aug. Doinaş în circuitul valorilor europene organizat în octombrie 2003 de FCS 21 cu sprijinul aceluiaşi Fond Cultural Naţional, precum şi asupra unor texte şi documente fotografice deseori invocate în cadrul lucrărilor Colocviului. Dezbaterile au avut loc în zilele de 2, 3 şi 4 octombrie în Aula Academiei Române (2 octombrie), la Institutul Francez din Bucureşti (3 octombrie) şi la Muzeul Naţional de Artă al României (4 octombrie) şi au reunit personalităţi culturale din ţară (Ion Vianu, Al. Paleologu, Răzvan Theodorescu, Nicolae Manolescu, Solomon Marcus, Lászlóffy Aladár, Mihai Zamfir, Ion Bogdan Lefter, Carmen Muşat, Eugen Vasiliu, Gálfalvi Szolt, Monica Pillat) şi străinătate (Virgil Nemoianu, Michel Deguy, Enrique Badosa, Peter Jay, Zdzislaw Hryhorowicz, Claude De Ryck).
Un fragment din dialogul lui Doinaş cu Daniel Cristea-Enache defineşte, în deschidere, Cercul sibian ca grup literar şi-l contextualizează.
Sub titlul Ai citit Orwell? reproducem transcrierea înregistrării ultimei aniversări a lui Doinaş în redacţia Secolului, cu doar o lună înaintea morţii sale. Mărturie a unui moment de bilanţ, acest document e preţios şi prin revelaţiile de istorie literară şi politică pe care le oferă. Întrebarea brutală din titlu îi aparţine lui Vladimir Streinu, evocat, emblematic, de Doinaş într-o lungă meditaţie asupra raporturilor dintre Intelectual şi Putere.
Pentru o mai bună înţelegere a celor relatate atunci de poet, am adăugat unul dintre primele texte publicate de el imediat după decembrie 1989; apărut iniţial în numărul inaugural al revistei Memoria, reluat în volumul Mai-mult-ca-prezentul, Intelectualul în anchetă este reconstituirea propriei anchetări în închisoarea comunistă, livrată cititorului ca un sinistru eşantion din ceea ce autorul numeşte pedagogia comunistă a vinei
.
Capitolul cuprinde, de asemenea, o scrisoare adresată de Doinaş soţilor Cotruş, interesantă pentru detaliile legate de viaţa literară a momentului, de rolul revistei Familia în publicarea operei cerchiştilor unii abia ieşiţi din închisori , ca şi de solidaritatea lor literară şi politică.
O imagine din biblioteca lui Ovidiu Cotruş, păstrată intactă de soţia sa, Delia, două dedicaţii ale lui Doinaş pentru bunii lui prieteni timişoreni şi, în fine, conferinţele lui Daniel Cristea-Enache şi Dumitru Chioaru completează aceste pagini de arhivă pe care le-am dorit cât mai variate.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
Intelectualul în anchetă
Motto: EU: Ce doriţi să vă spun?
ANCHETATORUL: Spune totul.
Primul element derutant într-o anchetă de tip comunist este faptul că erai somat să spui totul: nu ceva, adică vreun lucru oarecare, sau ceva precis, adică un lucru anumit ci totul. Aceasta era, de altfel, şi prima minciună.
În cazul meu, acest totul era, în realitate, foarte puţin. Trebuia să spun următoarele: În ziua de 1 noiembrie 1956 m-a vizitat în redacţia revisteiTeatrul prietenul meu, studentul în Litere M.P. Mai era de faţă în birou un alt vechi prieten al meu, dramaturgul I.D.S., coleg cu mine de redacţie. La un moment dat, M.P. a declarat că studenţii bucureşteni nu vor rămâne nepăsători la revoluţia din Ungaria, că au de gând să facă o mare manifestaţie în care să ceară scoaterea limbii ruse din facultăţi şi că armata va fi de partea lor.
Era în 24 februarie 1957. Mă aflam într-o încăpere simplă, cu un dulap de fier, un birou mare, şi o măsuţă la care fusesem invitat să mă aşez. În faţa mea, la biroul cel mare, se afla anchetatorul. Deşi mi se luaseră ochelarii, miopia mea nu m-a împiedicat să disting stelele de pe epoleţii mantalei agăţate în cuier: era colonel. Un tip roşcovan, cu faţa tăiată parcă în bronz. Un om civilizat, politicos. Fusesem arestat cu două săptămâni mai înainte, dar abia acum fusesem adus pentru prima oară la anchetă. Cu liftul de fier, la etajul IV; cu ochelarii negri care nu-mi îngăduiseră să văd nimic; însoţit de un paznic militar care mă lăsase singur în încăpere.
În aceeaşi încăpere, trei luni mai târziu, colonelul avea să-mi zică:
Dacă spuneai acestea de la început, acum ai fi liber. Dar aşa, te voi trimite în judecată.
De unde era să ştiu ce anume vă interesează
?
Ne interesează totul.
Totul.
Acest cuvânt, la care am avut destul timp să reflectez un an de zile la închisoare, şi mulţi ani după aceea în libertate, merită să fie analizat.
După multe sensuri pe care i le-am atribuit, am ajuns la concluzia că acest totul însemna, de fapt, nu tot ceea ce s-a petrecut, nici tot ceea ce ai făcut, ci tot ceea ce coincide cu ceea ce vrem noi. Totul nu însemna, în acest caz, adevărul total, ci minciuna totală. [
]
DANIEL CRISTEA-ENACHE
Poezia modelată de cultură
Am ales pentru comunicarea la acest substanţial colocviu internaţional titlulPoezia modelată de cultură. Mi s-a părut un titlu suficient de larg, de cuprinzător, pentru a putea vorbi, sub faldurile lui, despre un anumit mod de a înţelege poezia, literatura, arta în general: un mod al construcţiei şi totodată al organicismului cultural, al diferenţierii şi al disocierilor necesare, dar şi al căutării şi selectării unor modele exemplare. În opinia mea, dincolo de fireasca evoluţie a lui Ştefan Aug. Doinaş (şi a oricărei personalităţi) în propriile cadre, în propriul tipar caracterologic, putem să tragem o linie dreaptă: de la vasta operă a scriitorului, la acel program formativ al Cercului Literar de la Sibiu, expus cu şase decenii în urmă, şi care pare, azi, mai limpede şi mai necesar decât oricând. Am sentimentul, pe care încerc să vi-l transmit şi Dumneavoastră, că urmărind naşterea şi scurta istorie a Cercului Literar sibian, reamintindu-ne punctele esenţiale din Manifestul şi programul cerchist, îl definim, cum nu se poate mai bine, şi pe Ştefan Aug. Doinaş, formula lui creatoare, cifrul artistic şi codul cultural. Să dăm aşadar timpul cu 60 de ani în urmă… [ ]
DUMITRU CHIOARU
Ştefan Aug. Doinaş şi revista Euphorion
În anii comunismului, Doinaş a fost nu numai pentru mine un reper moral ce-mi întărea convingerea că, pentru a fi scriitor, nu trebuie să te supui regulii fatale a pactului cu un sistem diabolic. Valoarea este, îmi spuneam gândindu-mă la el, până la urmă recunoscută.
Îl văzusem prima oară prin 1975 la o întâlnire cu tinerii cenaclişti ai Societăţii Radu Stanca din Sibiu, când am fost impresionat nu numai de prezenţa sa, ci şi de evocarea momentului Cercului Literar ca model de formare a unui scriitor în libertate. Trei ani mai târziu, făceam cunoştinţă cu Doinaş prin intermediul lui Wolf Aichelburg, la aniversarea a 10 ani de la apariţia Echinocţiu-ului din Cluj. Deşi mi-a părut distant, am realizat o comunicare prelungită în întâlnirile ulterioare de la Bucureşti sau aiurea. Omul nu avea carisma lui Nichita Stănescu, dimpotrivă, inspira o răceală intelectuală care descuraja. Şi totuşi, fără a-mi face din el un idol, îl admiram pentru opera şi personalitatea sa, luate ca model. I-am trimis de mai multe ori poezii, fără să am confirmarea că i-au plăcut decât în momentul debutului când, discret ca totdeauna, Doinaş a făcut parte din juriul care mi-a premiat manuscrisul volumului Seară adolescentină, apărut în 1982 la Editura Albatros. Gheaţa dintre noi s-a spart şi topit abia după Decembrie 1989, când am apelat la autoritatea sa pentru a obţine sprijinul Uniunii Scriitorilor la înfiinţarea revistei Euphorion. Iniţiativa aparţinea unui grup de tineri scriitori din Sibiu, format din Vladimir Munteanu, Iustin Panţa, Radu Ţurcanu şi subsemnatul, care am făcut o deplasare la Bucureşti pentru a-i prezenta mai întâi lui Doinaş proiectul. Era pe la mijlocul lunii ianuarie 1990, într-un Bucureşti înzăpezit dar frământat încă de lupte pentru putere, în care Uniunea Scriitorilor îşi deschisese porţile tinerilor scriitori, după ce le ţinuse zăvorâte vreme de un deceniu. [
]
Încă din anii 60, revista Familia a devenit, pentru multă vreme, principalul for de iradiere a creaţiei cerchiştilor, fiind cunoscută pe drept cuvânt şi ca A douaRevistă a Cercului Literar de la Sibiu.
Secolul 21 adresează prestigioasei publicaţii orădene, fondate de Iosif Vulcan, urări colegiale de viaţă lungă în preajma unei triple aniversări: 140 de ani de la apariţia primului său număr; 40 de ani de la apariţia celui dintâi număr al actualei serii (a V-a) şi, îndrăznim să adăugăm, 60 de ani de la apariţia Revistei Cercului Literar.
SPONSORI:
COMUNIDAD DE MADRID
CONSEJERIA DE LAS ARTES
DIRECCION GENERAL DE PROMOCION CULTURAL
MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR DIN ROMANIA
NEMTOI GALLERY
ŞI A BENEFICIAT DE IMPLICAREA INSTITUTULUI CERVANTES DIN BUCUREŞTI
NUMĂR COORDONAT DE ALINA LEDEANU
SECOLUL 21 MULŢUMEŞTE DOAMNEI IOANA ZLOTESCU, DIRECTOARE A INSTITULULUI CERVANTES DIN BUCUREŞTI, PRECUM ŞI DOAMNEI SARMIZA LEAHU, DISTINSĂ HISPANISTĂ ŞI UNIVERSITARĂ, PENTRU BENEFICA LOR IMPLICARE ÎN REALIZAREA ACESTUI VOLUM.
Apariţia acestui număr a fost susţinută de:
