(8 secvenţe fotografice, cu legendele autorului)
Ce aş mai putea eu spune despre Mihai Oroveanu, ce nu s a spus deja?…
Că mi-a fost coleg de an la Institutul de Arte Plastice?… A fost colegul multora. Că l-am considerat prieten?… Mihai a fost prietenul multora. Cel puţin aşa cred.
Jucător de rugby, aruncător cu ciocanul, istoric şi critic de artă, un Jedi Master cu aer de Mighty Jabba, mi-e greu să-mi închipui că a fost un animal asocial ca mine.
Ce aş mai putea eu spune despre Mihai Oroveanu, ce nu s a spus deja?
Că era un tip bine, chiar dacă le a stat unora de-a curmezişul? Sau multora.
Că-i plăceau tunurile?
Poate că erau doar avertismente proştilor. Un obuz uriaş atârna din tavan în biroul lui de la MNAC, ca să înţeleagă cine ar fi intrat. Beating around the bush, nu-mi amintesc să fi fost stilul lui.
Spre sfârşit (ce cuvânt oribil!), ştiu că devenise un adevărat om bionic.
De câte ori veneam la Bucureşti, abia aşteptam să-l văd (să i văd, căci Anca fără Mihai şi viceversa ar fi fost ca o simfonie neterminată) şi să ne ungem şuruburile cu un whisky bun, pe terasă please, dacă se poate.
Acum câţiva ani, am avut o expoziţie de fotografii şi – fără să-l fi rugat – a spus la vernisaj cuvintele de introducere. Cuvinte foarte apreciative, care altora le-ar fi părut exagerate. Nu mie. Căci ştiam ce fin critic şi ce cunoscător pasionat al artei fotografice era Mihai. Eu mă întorsesem deja la Paris când expoziţia s-a terminat. Mihai a acceptat să păstreze cele optzeci şi ceva de lucrări în depozitele MNAC-ului, unde or fi şi astăzi, sper, dacă nu le-or fi mâncat şobolanii sau le-or fi luat colecţionarii de artă care aleargă după chilipiruri.
Ce aş mai putea eu spune despre Mihai Oroveanu, ce nu s-a spus deja?
Că mi lipseşte?