NEW YORK | 10-12/2005

SUMAR

LIVIA SZÁSZ: Argument • 6
SANDA GOLOPENŢIA: Un oraş ţar㠕 7
ERIC HOMBERGER: New Yorkul – iubit şi detestat, în româneşte de Smaranda Câmpeanu • 16

POLIMORFISMUL METROPOLEI
ANTONIO MUŃOZ MOLINA: Ferestre din Manhattan – fragmente, în româneşte de Sarmiza Leahu • 28
LIVIANA DAN: delirious new york / to live inside fantasy • 53
COSANA NICOLAE: Oraşul fluid • 58
MARIANA NEŢ: New York – o metropolă european㠕 65

ORAŞUL VERTICAL: IERI ŞI AZI
LE CORBUSIER: Frumoasa catastrofă, în româneşte de Mihnea Gafiţa • 72
G. M CANTACUZINO şi OCTAV DOICESCU:Doi arhitecţi români la New York • 80
ANDREI BREZIANU: New York, New York: verticalitate şi tradiţie • 83

NEW YORKUL LITERAR
NORMAN MANEA: New York – fragment din romanul Impostorul, cu o Introducere a autorului • 88
PAUL AUSTER: Nebunii în Brooklyn – fragment de roman, în româneşte de Cornelia Bucur • 98
GETA BRĂTESCU: Acordeonistul • 111
GETA BRĂTESCU: Dintr-un carnet de schiţe, New York, 1992 • 114
RODICA MIHĂILĂ: Avangardele New Yorkului• 121
LIDIA VIANU: New Yorkul poeţilor • 132
IOANA IERONIM: Linia vieţii ca zgârie-nor, Time Square, Hărţi ale speranţei, Artist la New York, În căutarea Eurydikei, Iarna în Central Park • 148-152

MARIAN POPESCU în dialog cu ANDREI ŞERBAN
Interviu realizat la Bucureşti, în luna iulie 2005, cu o prezentare de Marian Popescu • 153

ATELIER TEATRAL NEWYORKEZ
SAVIANA STĂNESCU: Teatru la New York – o tentativă eşuată de sintez㠕 176;Contemporary Antigones • 179; Suspendida • 185; Jelly-Love and Peanut-Butter • 190;Mapping Narratives – an e-motional geography• 203; Storiestore • 211
TODD LONDON: Starea dramaturgiei americane – fragmente, în româneşte de Saviana Stănescu • 222

RUBRICI PERMANENTE
EXTREMUL CONTEMPORAN – INEDIT
MICHEL DEGUY: Poezia şi viaţa, în româneşte de Alina Ledeanu • 228
CONTRIBUŢII LA SECOLUL 21
JEAN STAROBINSKI: Figura literară a zilei. Pornind de la Rousseau, în româneşte de Alina Ledeanu • 232

NOI ŞI ORAŞUL
o rubrică de Mariana Celac
MARIANA CELAC: Argument • 237
VLADIMIR ARSENE: Nu cred în reguli rigide de urbanism – mărturii consemnate de Mirela Duculescu • 240
CĂTĂLIN BERESCU: Mică incursiune într-un foarte mare invizibil • 247
COSMIN MANOLACHE: Jurnal de invizibilitate• 252

Coperta volumului, precum şi paginile 27, 71, 87, 153, 175, reproduc integral sau în detaliu „Mărul“ emblematic creat de Angus McDougall – fotografie din Catalogul Steuben, ediţia Crăciun 1953.

Pentru a afla mai multe informaţii despre Sticla Steuben, a viziona produsele sale şi a achiziţiona propriul dumneavoastră Măr, vă invităm să accesaţi website-ul companiei la www.steuben.com.

---

LIVIA SZÁSZ
ARGUMENT

O fotografie din ediţia de Crăciun a Catalogului Steuben pe anul 1953 înfăţişează un model oferind (cui oare?) «Mărul» iconic al New Yorkului. Creată în 1940 de unul dintre cei mai talentaţi designeri ai Casei Steuben, Angus McDougall, aceas­tă piesă, celebrată pentru simplitatea, eleganţa şi rafi­namentul său, dar şi pentru potenţialul său evocator, a reuşit să doboare toate recordurile de popularitate şi lon­gevitate, ră­mânând în producţie permanentă până astăzi.
Asemeni metropolei, de altfel, căci Big Apple continuă să fas­cineze cu aceeaşi constanţă nu numai America sa maternă, dar şi întregul mapamond. Forţa sa magnetică îşi trimite cu con­secvenţă plasa undelor irezistibile pe toată harta lumii. „Sclipitorul cosmopolis de azi aparţine lumii, dacă nu cumva lumea îi apar­ţine acestuia“, scria J. B. Priestley în 1947, iar expe­rienţele de ieri şi de azi ale intel­ectualilor, scriitorilor, artiştilor, universitarilor, finan­ţiştilor, oa­me­nilor de afa­ceri şi imigranţilor de pe oricare paralelă sau meridian parcă ne-o afirmă încă şi mai răspicat.
Mărul Steuben, cu cristalul său perfect şi forma desăvârşită, ne vorbeşte implicit despre tentaţie şi atracţie irezistibilă, despre împlinire şi plenitudine, despre New York chique şi New York glamour, despre bogăţie şi vis, dar, mai recent, şi despre fra­gilitate şi risc.
Gestul însă al darului rămâne neschimbat, orice metaforă i-am atribui.
În paginile care urmează, Secolul 21 vă propune o lectură care, departe de a se erija într-un studiu asupra metropolei – tomurile şi literatura care i-au fost dedicate ar face această misie imposibil de realizat –, se doreşte o tentativă de a explora relaţia cu oraşul aşa cum au perceput-o şi trăit-o câteva dintre per­sonalităţile de marcă ale lumii culturale româneşti şi inter­naţionale: ce a (şi am!) citit fiecare în cristalul lui Big Apple.

SANDA GOLOPENŢIA
Un oraş ţară

De la primul contact cu New Yorkul am simţit nevoia să privesc în sus. Casele, în medie mai înalte cu cinci etaje decât cele de la Paris, purtau în vârf terase cu pomi, cu umbrele de soare, de la geamuri la etaj puteam vedea mese şi scaune, uneori locatari făcând plajă în şezlonguri decolorate; mai târziu, în expoziţii şi cărţi, am întâlnit iar şi iar fotografia pe acoperiş a scri­itorului sau artistului, care pare a fi un gen vizual bine instalat în conştiinţele tu­turor, atât de tare astfel încât ar fi de făcut cândva un volum al portretelor la înălţime, care să ne ajute să-i înţelegem pe cei care şi le-au dorit sau le-au sugerat şi oraşul în sine, trăit pe verticală cu o intensitate numai a lui. Zgârie-norii noi, în formă de creion ascuţit, retezaţi oblic sau cu o toartă de care să poată fi traşi spre înălţimi, se lăsau văzuţi cu relativă amabilitate. Cei vechi, încununaţi de terase suprapuse micşorându-se treptat, menite să lase soarele să pătrundă cât de cât până departe în jos spre canioanele străzilor, îşi păstrau taina. A trebuit să-l citesc pe Paul Morand ca să aflu că pe clădirea New York Times-ului se află o copie a castelului Chambord. Îmi place să-mi închipui înălţimile lor ascunse şi într-o bună zi tot voi lua un eli­copter spre a le zări secretul culme de culme şi a imagina pe îndelete o viaţă cu plimbări de pe un acoperiş pe altul, cum o visau situaţioniştii. Céline a văzut bine: New Yorkul e un oraş în picioare.[…]

LIVIANA DAN
delirious new york /
to live inside fantasy

Gellu Naum spunea odată că în toate avioanele care zboară spre New York există îngeri… Înainte să moară, la sfârşitul verii, în 2001, Gellu Naum a povestit un vis… se întâmpla ceva cumplit în New York, oraşul pe care el îl iubea…
Poţi să locuieşti oriunde în lume, atâta timp cât lumea crede că locuieşti în New York. Superproducţia oraşului oferă ca sigură realitate: soarele violent, spaţiul nelimitat, dolarul. New York nu este modelul unui oraş perfect, este modelul perfect pentru un oraş.
There is more sophistication and less sense in New York than anywhere else on the globe. Un oraş perfect ca să scapi de depresii ori dezamăgiri…
La New York utopia nu este un fel de loc, ci un fel de timp… acele momente foarte scurte când nu-ţi doreşti decât să fii exact acolo unde eşti…
On a blue summer day, oraşul are abilitatea să te răsfeţe. Iar, când este lună plină şi totul este negru şi alb şi argintiu, melancolie tăcută şi foarte multă singurătate… până şi biroul lui Clinton din Harlem poate părea învăluit într-un misticism senzual.  […]

COSANA NICOLAE
Oraşul fluid

Societatea informatizată şi decorporalizată ca viitor al rasei umane este o temă intens dezbătut în prezent, deşi reperele sale s-au conturat încă din anii şaizeci. Persoane cu abilităţi de expertiză şi capacităţi vizionare din cele mai variate, de la sociologi, arhitecţi şi teoreticieni ai mass media, la scriitori, filozofi sau figuri emblematice ale lumii tehnologice, au construit imaginea ubicuităţii comunicaţionale (Marshall McLuhan, 1964; Alvin Toffler, 1980; Ni­cholas Negroponte, 1995; Bill Gates, 1995; Paul Virilio, 1997), pornind de la ideile despre „dezurbanizare“ recognoscibile în utopiile de la sfîrşitul se­colului al nouăsprezecelea. Cu alte cuvinte, astfel s-a activat treptat visul reţelelor virtuale, fantezia transcendenţei pe o planetă a materialităţii agresive, aglomerate, poluate şi claustrofobiante. Pe de altă parte, implicaţiile dezumanizante ale acestei fantezii posibile au crescut cota de îngrijorare a celor care preţuiesc oraşele de astăzi şi structura lor pentru vibraţia şi energia stilului de viaţă sau pentru diversitatea culturală şi socială. Apocalipsele ştiinţifico-fantastice pulp figurează oraşele viitorului ca nişte imense carcere în aer liber, unde circulă escadroane ale morţii echipate high-tech.
Oraşul a devenit în cultura semiotică a postmodernismului un sistem vast şi continuu de semne pe care le putem descifra şi care, în acelaşi timp, ne do­mină în cele mai subtile moduri. Teoriile citadine contemporane anali­zează rolul pe care îl au tehnologiile electronice în coagularea spaţiului sau discută, alternativ, dispersia funcţiilor urbane actuale. Toate acestea în termenii unei naraţiuni ai cărei termeni principali cuprind alienarea şi polarizarea social㠖 efecte datorate în principal şomajului, drogurilor şi bolilor cum ar fi SIDA – apoi atomizarea şi violenţa din cauza rasismului şi, în final, privatizarea modalităţilor de a petrece timpul liber şi a spaţiului domestic în general.
Articolul de faţă are în subsidiar teoria urbanistului Manuel Castells despre oraşul contemporan ca un organism viu şi despre reconstrucţia socială într-un spaţiu abstractizat al tehnologiei informaţionale, idee dezvoltată de acesta pentru prima oară în cartea The Informational City (Oraşul infor­ma­ţional, 1989). Castells priveşte tehnologia informaţiei ca pe un instrument fundamental în noua logică organizaţională ce transformă lumea de astăzi. Aşa cum în secolul al nouăsprezecelea au apărut oraşul „industrial“ sau cel „colonial“, astăzi există oraşul „informaţional“ în care tehnologia super-computerizată este susceptibilă să restructureze relaţiile între cartierele bogate şi cele sărace, între diverse tipuri de capital, între centralizarea şi descentralizarea serviciilor, între formaţiunile guvernamentale şi non-guvernamentale şi, în fine, între individ şi societate. Potrivit lui Castells, ceea ce el numeşte „spaţiul fluid“, abstract (space of flow) va guverna treptat acţiunile organizaţiilor ce deţin puterea mai mult decât instituţiile din spaţiul concret, „localizat“, iar industriile şi serviciile vor opera în jurul unor unităţi computerizate eliberate de balastul existenţei fizice. Acestea vor deţine controlul asupra bazelor de date ale indivizilor, asupra sistemelor de comunicare interactive şi asupra centrelor multimedia din diversele zone urbane. […]

ANDREI BREZIANU
New York, New York
verticalitate şi tradiţie

Privind New Yorkul din depărtare, de la fereastra trenului care te aduce spre el, un detaliu al priveliştii de odinioară s-a schimbat. Conturul marii metro­pole se desenează acum la orizont fără cele două turnuri gemene, semn cândva familiar al semeţiei Manhattanului. Marca lor persistă însă în me­morie. Văzute de departe, turnurile sugerau culminaţia însăşi a liniei new­yorkeze de creast㠖 aşa cum profilul unui masiv natural rămâne de ne­confundat prin vârful lui cel mai înalt proiectat peste creste în zare. Lansate simetric spre cer, cele două turle au fost asemănate pe vremuri – iluzie favorizată de distanţ㠖 cu turnurile unei imense catedrale laice. Vechiul semn a dispărut în colb, prăbuşit în urgia acelei scelerate zi de toamnă din primul an al mileniului.
În rest, the skyline – profilul la orizont al metropolei – este de bună seamă acelaşi, cu Empire State Building dominând Manhattanul, flancat de Rocke­feller Center, alături de toţi ceilalţi inconfundabili giganţi verticali, în mijlocul cărora, ca un giuvaier, străluceşte, mai scundă dar superbă, săgeata de lumini şi oglinzi a blocului Chrysler. Azi ca şi ieri, verticalitatea zgârie-norilor dă tonul marelui oraş american de la Atlantic.
Nu neapărat în registrul cantităţii şi ierarhiilor materiale, ci mai curând în ale spiritului, una dintre cele mai recente afirmări ale unei anume verticalităţi este, în câmpul artelor, renaşterea unuia dintre cele mai îndrăgite sălaşuri ale muzelor din New York, The Museum of Modern Art – alintat MoMA – reînălţat acum, după o fundamentală renovare, în inima Manhattanului. Aşezământul a crescut enorm pe verticală, redimensionându-şi, fără stridenţe, vechile structuri. Semnificativ, John Updike îşi intitula cronica consacrată acestei schimbări la faţă a muzeului, „Invisible Cathedral“ (în The New Yorker, 15 noiembrie 2004). […]

RODICA MIHĂILĂ
Avangardele New Yorkului

Nu este de mirare că Whitman, primul mare poet american, cel care a dat lumii prima epopee a Lumii Noi, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Brooklyn şi Manhattan. Identificarea sa cu New Yorkul a fost totală. „Daţi-mi străzile din Manhattan“, cerea poetul care se descria pe sine confundându-se cu oraşul. „Sunt uriaş, cuprind în mine mulţimi“, afirma el, construindu-şi pe temeliile metropolei dimensiuni cosmice.
Deşi până la începutul secolului al XX-lea, New Yorkul şi împrejurimile lui au dat naştere, au găzduit şi au inspirat numeroşi scriitori, printre care Irving şi Cooper, Melville, Whitman, Twain, Howells şi Henry James, pentru a aminti doar câţiva din secolul al XIX-lea, New Yorkul rămâne eclipsat de supremaţia Noii Anglii, leagănul puritan al culturii americane, Bostonul deţinând incontestabil titlul de capitală literară a Americii.
Declinul Noii Anglii în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi ascensiunea rapidă a New Yorkului în aceeaşi perioadă determină treptat şi mutarea capitalei culturale şi literare de la Boston la New York. Bostonul conservator rămâne puternic ancorat în trecut, în originile sale puritane, New Yorkul avangardist deschide larg porţile către lume, experiment şi schimbare. Prin contrast cu regionalismul Bostonului, cosmopolitismul New Yorkului apare ca o marcă a modernităţii noului secol XX. În descrierea lui James Cox, New Yorkul acelor ani „era deopotrivă extrem de american, internaţional şi modern. Prin populaţia sa poliglotă, prin capacitatea de a se reînnoi, prin poziţia incontestabilă în fruntea investiţiilor de capital şi mersul său accelerat spre viitor, reprezenta esenţa energiei americane în forma sa cea mai pură. Era… însăşi tradiţia noului.“¹ […]

SAVIANA STĂNESCU
Teatru la New York –
o tentativă eşuată de sinteză

New York este unul dintre cele mai dinamice puncte de covergenţă culturală din lume. Este un creuzet în care diverse comunităţi (africo-americană, latino, asiatică, musumană etc.) convieţuiesc, negociind în per­manenţă un echilibru între nevoia de asimilare şi cea de afirmare a propriei identităţi culturale/sociale. Am menţionat comunităţi cu particularităţi binedefinite – pe bază de rasă sau religie – care au deja o conştiinţă social-politică şi o istorie de manifestare/impunere a identităţii comunitare.
Există o diferenţă semnificativă între modul în care are loc dezbaterea în jurul politicilor culturale în Europa şi cea din SUA (în particular New York): În Europa, discuţia se poartă în principal la un nivel economic şi geo-politic, iar în SUA la un nivel etnic, rasial şi comunitar – pe de o parte; artistic, comercial şi bazat pe un „star-sistem“ – pe de altă parte. Nu trebuie pierdute din vedere aceste două direcţii aparent contradictorii ale strategiilor culturale americane, dacă vrem să înţelegem viaţa teatrală newyorkeză.
La nivel spectacologic, distincţia care se practică în mod curent este cea legată de fenomenul „Broadway“. Spectacolele se joac㠖 în funcţie de buget – pe Broadway, în Off-Broadway sau în Off-Off Broadway. Există fireşte şi Off-Off-Off-etc., dar acele reprezentaţii nu au rezonanţă în general şi nu sunt recenzate în publicaţii semnificative precum The New York Times.
Spre exemplu, în ultimele două stagiuni, „buzz“-ul (generat de producţiile despre care se vorbeşte cu menţiunea „a nu se rata“) a cuprins spectacole extrem de variate:
de la multi-premiata piesă a lui Doug Wright, I Am My Own Wife – un one-man-show cu Jeffrey Meyers, la două muzicaluri de pe Broadway – Hairspray(comercial, făcut după reţeta „entertainment-pentru-toată-familia“) şi mai originalul Sweeney Todd, cu Patti LuPone şi Michael Cerveris, în regia britanicului John Doyle;
la câteva interesante producţii Off-Broadway – Hamlet-ul lui Brian Kulick, la Classic Stage (costumele sunt semnate de compatrioata noastră Oana Botez-Ban) sau Proiectul Antigona de la Julia Miles Theatre;
până la provocatoare experimente de Off-Off-Broadway la PS122 sau Wooster Group.
Scena newyorkeză rezistă unui efort de sinteză într-un articol, fiind extrem de deschisă spre varii perspective performative/artistice.
De la reconfigurări ale clasicilor pâna la piese contemporane, de la realism-psihologic la realism-magic sau chiar suprarealism, de la performance/artă conceptuală sau reprezentaţii multi-media, la elaborate edificii de teatru realist gen kitchen&sink drama, unde se explorează relaţii de familie în linia unor maeştrii ca Tennessee Williams, Arthur Miller, sau Edward Albee (o nouă piesă a sa Seascape tocmai s-a lansat la Lincoln Center), totul e posibil la New York. Nu există un canon care să impună un sistem unic de valori, sunt încurajate abordări multiple, iar criticii sunt pregătiţi să judece fiecare spectacol din perspectiva a ceea ce şi-a propus să fie şi a unui particular context artistic.
A nu se înţelege că excesiva permeabilitate a mediului teatral newyorkez înseamnă un haos valoric. Nu, este vorba doar de un post-post-modernism, un globalism, care respectă diferenţa, alteritatea şi libertatea artistică. […]

MARIANA CELAC
Argument

Sumarul fascicolului de faţă despre Noi şi oraşele noastre mărturiseşte, poate mai apăsat ca altă dată, un program pedagogic.
Primul text al grupajului e semnat de Vladimir Arsene, un arhitect exersat în programe şi forme mari care observă cu sagacitate scena dublei sale experienţe la New York şi la Bucureşti. Fie că reflectă asupra locului clădirii majore în oraşul contemporan sau când explică cuiva (cum a făcut cu mine în parcursul prin colţul de sud, cel mai vechi, din Manhattan) de ce New Yorkul este New York, Vlad Arsene pune în competiţie funcţionalismul arhitectural şi urbanistic al modernităţii, nevoia de formă şi expresie a arhitecturii şi utilitarismul teoretic cultivat de ştiinţele sociale, de filozofia economicului sau de politică pur şi simplu în ultimele două secole. Contribuţia sa atacă ambivalenţa rapor­turilor noastre cu oraşul modern, divizată între setea după imagini şoc, structuri insolite, locuri intense, intâlniri, mecanisme ame­ţitoare, semne vizibile ale modernităţii (de foarte multe ori traduse în silueta clădirii înalte), pe de o parte, şi setea de stabilitate, ata­şamentul la ha­bitudini şi concepte tradiţionale, de cealaltă parte.
Următoarele două texte – datorate lui Cătălin Berescu şi Costin Manolache, primul – arhitect –, următorul – cercetător în antro­pologie cultural㠖 dezvoltă con­sideraţii asupra unui fenomen fără raport aparent cu universul clădirii de prestigiu. Amândoi se ocupă de locurile unde cei mai săraci dintre săraci îşi duc traiul. De un an încoace, cei doi au lucrat la un „Studiu despre tipologiile de locuire, şi principiile de intervenţie şi dezvoltare în comunităţile sărace de rromi“: explorări de teren, călătorii în toată ţara, documentare foto, interviuri. Pornită să propună case pentru situaţii speciale, echipa de cer­cetare s-a dezmeticit în „ochiul“ sărăciei extreme, în aşezări formate din colibe de carton, cu pereţi din beţe lipite cu pământ sfărâmicios şi linoleum proptit cu pietre drept acoperiş. Locuri ascunse, sate fără nume şi fără loc pe hartă, enclave în Bucureşti vecine cu cartierele de blocuri sau cu platforme industriale părăsite – o geografie complementară, foarte întinsă, cu o populaţie notabilă. Toată această expediţie a produs, în bună tradiţie academică, un raport de cercetare de vreo 250 de pagini, dublat de un dosar voluminos de fotografii. O instalaţie de fotografii a fost expusă în luna noiembrie la Muzeul Ţăranului Român sub un titlu datorat lui Cosmin Manolache: PEISAJ MINIM GARANTAT.
A treia şi a patra Românie, trăind în lumea a treia şi în lumea a patra. Cum să le spunem în româneşte acestor locuri? Mahalale tip favella? Bidonville-uri de Târgu Mureş? Shanty town à la Bucureşti? Cătălin Berescu vorbeşte de 3,5 metri pătraţi de locuinţă pe locatar – dar asta în medie, plaja confortului locativ se întinde între 2 şi 5 metri pătraţi, cam cât un loc la cimitir. Sărăcia extremă a produs propriul său urbanism, propriile sale sisteme constructive, propriile sale norme de locuire. Avem a face cu un „mediu urban“ paralel, în expansiune dinamică, unde trăiesc sute de mii de oameni – aproape un milion după socotelile studiului.
Autorii celor două texte complementare reflecţiei lui Vlad Arsene au inclus în titlu, fiecare în felul său, referinţa la invizibilitate. Urbanitatea metropolei high-tech a iluziilor europene e dublată de avansul unei urbanităţi paralele, spontane, refractară la reguli, împinsă, cu contribuţia cecităţii intelectuale şi publice, a impre­ciziei politicului şi administraţiei, spre locuri ascunse şi terenuri bolnave, prin proiecte ineficace, soluţii şi raţionamente incomplete. Asta nu îi reduce nici dimensiunea socială şi nici nu o face mai puţin dis­perată. Oricât de neaşteptată ar părea o asemenea afirmaţie, sărăcia extremă modelează un pol real şi dinamic al modernităţii noastre urbane, aşa cum o fac, la polul opus, marile proiecte de infrastructură şi dinamicele enclave ale globalismului contemporan.

VLADIMIR ARSENE
Nu cred în reguli rigide de urbanism!
Mărturii consemnate de Mirela Duculescu

Sunt o persoană extrem de ataşată de strada şi cartierul vechi în care am crescut. Prin natura sorţii, am dezvoltat un parti pris care apără subiectiv şi justifică argumentat cu instrumente teoretice ideea de orizontalitate, aşezare bine temperată şi conservarea obiectului vechi lucrat cu sufletul. Fenomenul clădirilor înalte care vin pur şi simplu peste Bucureşti în numele puterii economice, identităţii de corporaţie şi globalizării (oare?) emerge din prea-plinul societăţii pe care noi am creat-o şi este de neocolit.
Turnurile şi-au trăit copilăria la începutul secolului trecut pe alte meleaguri, fie în mod haotic, dezorganizat, depinzând de nevoi, trama urbană şi economie, fie reglementat, în limitele unei dezvoltări urbanistice raţionale.
Vladimir Arsene este arhitectul clăd­irilor de mari dimensiuni pe care le-a conceput şi ancorat urban în ciuda unor voci din breaslă. Vladimir Arsene crede în rolul arhitectural şi urban al clădirilor înalte, deşi, aparent paradoxal, iubeşte în egală măsură casele tradiţionale cu două etaje.
M.D.

New York, un oraş cu libertate volumetrică

Apariţia şi devenirea clădirilor înalte este un subiect prea amplu pentru o discuţie succintă. Mă voi referi la câteva momente şi oraşe. Clădirile foarte înalte au apărut în Statele Unite, la sfârşitul secolului al XIX-ea, din raţiuni economice, mai întâi la Chicago şi apoi la New York. Celebra construcţie de plan triunghiular Flatiron Building, amplasată la intersecţia lui Broadway cu Fifth Avenue, a fost construită în anul 1903, prin mularea pe conturul terenului. Interesul era să se construiască cât mai mult, fără să existe vreo preocupare pentru relaţia cu oraşul sau pentru vreun regulament de urbanism. În 1915 s-a construit pe Broadway o clădire înaltă şi masivă de 25 de etaje şi 200 m lungime, destinată unei bănci, care a stârnit protestul locuitorilor deoarece punea în umbră un tronson întreg al străzii şi clădirile învecinate. În consecinţă, la 1916 s-a instituit primul regulament de urbanism care avea în vedere să permită soare, aer, lumină şi să nu sufoce oraşul. Actul stipula construirea clădirilor înalte în trepte, în curbe de lumină şi vizibilitate.
Acest prim regulament de urbanism a fost îmbunătăţit continuu până în prezent, manifestându-se ca un organism viu al oraşului New York. Este o mare diferenţă de viziune în ceea ce priveşte rolul unui regulament urban între New York şi Bucureşti. La noi, fie regulamentele urbane se schimbă de la o zi la alta, fie par destinate a rămâne fixe pe vecie.
New Yorkul reprezintă un caz special: explozia clădirilor înalte se datorează faptului că oraşul se află pe o insulă şi este construit pe baza unui grid rectangular, iar rigiditatea distribuţiei stradale asigură o libertate formidabilă configuraţiei volumetrice a fondului construit. Bucureştiul se bazează pe un regulament urban european, dar şi pe o tramă orientală, cu o structură stradală care generează triunghiuri şi fâşii foarte lungi de teren între străzi. Oraşele europene au permis dezvoltarea de clădiri înalte în afara ţesutului urban vechi – la Paris avem ca exemplu La Défense, la Viena Donau City, zone special destinate clădirilor înalte. La Bucureşti o să se constru­iască Esplanda din Piaţa Unirii – o zonă pentru turnuri – pe un teren viran foarte mare, practic în afara ţesutului urban tradiţional. […]

CĂTĂLIN BERESCU
Mică incursiune într-un foarte mare invizibil

Închipuiţi-vă un bolovan imens care se rostogoleşte spre noi. În faţa noastră, cei care ne apără, se tot ceartă pe locul pe care trebuie să stea ţintaşul ce va trage lovitura dezintegratoare şi pentru locul în care trebuie ţintit bolovanul. În cele din urmă, după ce trag câteva alice sub privirile noastre indiferente, mergem toţi la culcare. Dimineaţa următoare, când vrem să ne urcăm în autoturism, vedem că, peste noapte, cineva i-a dat foc.
Acum zece ani s-a lansat, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, Deceniul Mondial de Luptă Împotriva Sărăciei. Arhitecţii au fost printre primii care au riscat să dea soluţii. Expoziţia „Arhitectura şi eradicarea sărăciei“, organizată de Uniunea Internaţională a Arhitecţilor la Bucureşti în 1997, a reunit proiecte din toată lumea şi de toată mâna într-o varietate descumpănitoare. Ceea ce era vizibil în final era o dramatică lipsă de precizie a definirii sărăciei. De la săracul australian căruia i se propunea o locuinţă socială cu „doar“ două dormitoare (genul viluţ㠄Paradisul Verde“ – 50000 Euro), până la rogojina sprijinită de pari pe care un japonez o vedea potrivită pentru cei din deşertul Kalahari, se desfăşura o întregă galerie de soluţii tehnice de arhitectură, de îmbunătăţiri funciare sau de proiecte cooperatiste. Acestea culminau cu o abordare spiritualistă ce viza transcenderea problemelor cotidiene prin parcurgerea unei instalaţii-tunel. La capătul lui, cunoaşterea te copleşea prin proiecţii digitale; erai eliberat de dorinţe, de frică şi de necunoaştere. Ciclul ocultare-epifanie devenea astfel democratic învingând fatalitatea crudă.
Este exact genul de prostie pe care o tratăm de obicei drept pasabilă, dar la variantele căreia recurgem când soluţiile raţionale ne scapă. Retorica educaţiei este una dintre ele: credem cu tărie că o mai bună educaţie contribuie la combaterea excluziunii sociale. Evenimentele din Franţa ne contrazic fără dubiu: educaţia i-a făcut francezi pe copiii emigranţilor de mai an, societatea îi vede însă, încă, atunci când binevoieşte să se uite la ei, ca pe nişte „negri“.
Premiul concursului a fost adjudecat de o umbrelă ecologică, un fel de cort din frînghii care colecta umezeala nopţii şi la adăpostul căruia creştea iarba pe care capra păstorului subsaharian o va transforma în lapte pentru miloanele de copii africani scheletici. Brand-ul sărăciei africane e mai greu de găsit în România, Statele Unite sau Danemarca în forma sa originală: copii cu burta umflată, picioarele ca nişte beţe şi calota craniană umflată de rahitism. Mărcile locale sunt mult mai slabe; hainele colorate pe care so­cietatea nu le consumă complet ascund bine bubele şi subnutriţia cronică. Faptul de a avea o casă îi descalifică pe săracii zonelor temperate şi reci din competiţia cu cei mai goi şi mai înfometaţi dintre pământeni.
Tonul acut pe care îl are discursul despre sărăcie în Africa, radical acuzator la adresa lumii bogate şi aprioric indiferente, general umanist şi viguros marcat de o viziune creştină, se transformă în discurs moralizator şi fatalist în interiorul societăţilor dezvoltate. Aici accentul cade pe efortul individual de integrare, pe educaţie şi pe etica muncii. Săracii sunt aspru judecaţi şi condamnaţi la excluziune cu probe solide.
Astfel, ei devin invizibili, sunt priviţi ca excepţie şi ca fapt divers. […]

COSMIN MANOLACHE
Jurnal de invizibilitate

Căutăm rromi săraci lipiţi. Facem o listă a micilor comunităţi ajunse la capătul sărăciei, dar e al naibii de scurtă. O călătorie la capătul sărăciei. La urma urmei, sărăcie e peste tot, pe unde vezi cu ochii. Trebuie doar să fii ceva mai atent şi să descrii. Cifrele, statisticile mă scot din sărite. Repet, căutăm rromi.
Cătălin îmi arată poze de la Dorohoi şi Târgu-Mureş. Am mai văzut situaţii asemănătoare. Poveştile mi se par interesante. Mă-ntreb ce e mai bine, să-i asculţi sau să urmăreşti ceea ce fac? Cum e mai eficient? De fapt, căutăm rromi ca să ce? Ca să definim sărăcia. Apoi, să propunem variante, principii de intervenţie în locuirea precară a rromilor. Până una alta, trebuie să propunem termenii locuirii. Avem obiective, avem ipoteze de lucru, numai că terenul ni le poate răsturna. Facem scheme de relaţie spaţială, înşirăm grade de sărăcie, încercăm să definim aşa-zisul comportament rezidenţial. Structurăm.
Relaţia spaţiu public – spaţiu privat, temporalitatea spaţiului, valorile asociate spaţiului, relaţiile intra-comunitare, construcţia identitară. Cam la cuvintele astea ajungem după ce vizităm, nu mai ştiu câte, poate 30 de comunităţi de rromi. Aproape în fiecare oraş dai d-o stradă, o mahala, un rând de case carene-ar putea interesa. La un moment dat am încercat un exerciţiu de imaginaţie. Sunt politician, ori funcţionar într-un minister interesat de ceea ce facem noi. Mă urc în maşină şi iau viteză. Noua mea condiţie mi-ar putea impune o viteză de peste 150 km/oră, ceea ce ar însemna să folosesc drumuri europene. Îmi place sintagma asta, drumuri europene. Aş avea ocazia unei expoziţii retrospective, un the best of al tuturor frumuseţilor patriei. Cu cât măreşti viteza, percepţia se modifică. Vizual, auditiv. Eşti perfect autonom. Îndepărtat, în plin proces de îndepărtare. După traseele făcute pe drumuri mai mult sau mai puţin europene, a trebuit să ne lăsăm ghidaţi de altceva. Trebuie să întrebi şi ţi se va arăta încotro sunt casele „alea, ca vai de ele“. Am găsit văioage, dâmburi, garduri care asigurau invizibilitatea rromilor. Râul, ramul, natura toată, acum ne ajută să fim noi. Doar Noi. De-aici se conturează ideea unei sărăcii etnicizate. Mutăm accentul pe sărăcie pur şi simplu. Celălalt e Săracul. E bine, nu e bine… Aici trebuia să ajungem?
Situaţiile sunt atât de diferite de la un loc la altul, încât trebuie să facem tipologii, topologii. O treabă încurcată. Cea mai mare tâmpenie e să gene­ralizezi. Mă şi văd în faţa unei comisii europene, mut, neputincios. Ce să spun? Şi pentru ce? Să sintetizez? E posibil? Primul gest ar fi acela de a scoate la iveală fotografiile. Şi sunt peste trei mii. Dar tot n-aş rezolva mare lucru. La Cetăţeni de Argeş sunt patru grade de sărăcie, diferenţiate chiar şi spaţial, de-a lungul Dâmboviţei. La Orăştie, la fel, caz de studiu cu patru situaţii. Căpiez. Şi mă îndepărtez. Privirea îndepărtată, numai după ce ai fost la faţa locului face bine, este recomandabilă. Mă îndepărtez încet, speriat ca nu cumva casele să se transforme dintr-o dată în peisaj. Peisajul abstrac­tizează problema sărăciei, a locuirii, ne repoziţionăm avantajând o grilă estetică. Ne-am refuza profunzimea imaginilor. S-a dus perioada romantică a privirii Celuilalt, când pentru a înţelege o cultură diferită puteai începe cu o căutare a exotismelor de tot felul. Ar fi o eroare să repetăm experienţe de demult. Cel mai sigur, trebuie să iau distanţă. De departe vezi aproape. Şi poate vezi mai bine. […]

Romanian contributors

Cătălin Berescu is an architect currently working at the Ion Mincu University of Architecture and Urban Planning in Bucharest. His activity includes teaching in the theory department, research on mass and extreme housing and public contemporary arts projects. Besides writing for architectural journals, he is preparing a PhD thesis on the nature of the conflicts between architecture and society entitled „About normal and pathological in the architectural discourse“.

Geta Brătescu, artist, writer; graduate of the Faculty of Letters and Philosophy, University of Bucharest, and of the Academy of Fine Arts, Bucharest. Graphic designer of Secolul 20 / Secolul 21 since 1963; she has had many solo exhibitions, film and video performances, group exhibitions both in Romania and abroad. Recipient of several awards granted by the Romanian Artists’ Union and the Romanian Academy. Author of five books: From Venice to Venice(1970), Permanent Studio (1985), The Tramp Studio (1994), A.R. (2000), Peisaj cu om (2002).

Andrei Brezianu is an independent scholar and historian of culture and a former member of the Secolul 20 editorial staff. His most recent book Itinerarii Euro-Americane, a collection of essays on the cultural facets of the trans-Atlantic relationship, was published in Bucharest in 2004. He authored two other books of essays, Odiseu in Atlantic and Translaţii and two books of fiction,Ieşirea la Ţărmuri and Castelul Romanului . He is also the author of The Historical Dictionary of the Republic of Moldova (Scarecrow Press, 2000). From 1986 to 1991 Andrei Brezianu served as Senior Editor and from 1991 to 2001 as Chief of the Romanian Language Service of the Voice of America.

Mariana Celac studied higher mathematics; BA, MA degrees in architecture at Bucharest University of Architecture and Urban Planning; advanced studies in architecture at Todai  University, Tokyo Japan. She works as an architect, urban designer and consultant in regional planning and has contributed to many professional publications (books, articles, research reports) in Romania and abroad. She gives lectures at the University of Architecture and Urban Planning.

Liviana Dan is an art historian, art critic and curator at the Brukenthal Museum in Sibiu. She graduated from the University of Arts Bucharest, Central European University, Prague, Institut für Kulturwissenschaft, Advanced program for curators, Vienna. She curated numerous exhibitions, among which Ph. Hackert’s Method, Anatomia after Bouchardon, Esprit de Finesse (+), Esprit de Finesse (-), Bartsch Muster /with Albertina, Vienna, Albrecht Durer  / with Niedersachsen Stiftung, Hanover, Melancholia Austriae / with Trio Alte Meister and Franz Koglmann, Vienna, Arnulf Rainer: Catastrophe and Disasters, with Christine Konig Gallery, Vienna, In Full Dress, Ich habe keinen Zeitraum Dan Perjovschi/Henkel CEE Preis. Liviana Dan is a contributor to Idea / Art and Society,  Euphorion, Artelier, 22, architext design, Secolul 21.

Sanda Golopenţia is Professor of French Studies at Brown University. She has published on the subject of literary pragmatics and cultural semiotics. Among her works, one can mention books such as: Les voies de la pragmatique(Stanford French and Italian Studies, Anma Libri, 1988); Voir les didascalies(Université de Toulouse Le Mirail & Editions Ophrys, Paris, co-authored), Les propos spectacle: Études de pragmatique théâtrale (New York: Peter Lang, 1996); Desire Machines: A Romanian Love-Charms Database (Bucharest: The Romanian Foundation Publishing House, 1998), Chemarea mâinilor negative(The Call of the Negative Hands) (Bucharest: Cartea românească, 2002), Hacia une nueva definición de las didascalîas (Madrid: ADE, in press), as well as over 200 studies and essays that  were published in the U.S., France, Romania, Italy, Belgium, Portugal, Spain, South Africa and Mexico.

Ioana Ieronim, writer and translator. Editor for foreign encyclopaedias until 1990; cultural journalist with Secolul 20 and the 22 weekly. Cultural Counselor of the Romanian Embassy, Washington, DC, 1992-1996; Fulbright Program Director, Bucharest (until 2003). Member of the Writers’ Union in Romania and of the Romanian PEN Center (general secretary from 2004). Selected poetry,Munci, zile, alunecari de teren (Labours, Days, Earth Slidings, preface by Alex. Ştefănescu, Maşina de scris, Bucharest, 2001). Author of Triumful Paparudei(narrative poetry, Litera Press, 1992): Triumph of the Waterwitch (translated by Adam J. Sorkin with the author, Bloodaxe, U.K., 2000), short listed for the Sir Weidenfeld Prize, Oxford; presented by the British Minister for Europe, under program devoted to extension Europe, Cambridge 2003; Fool’s Triumph(translated by Georgiana Farnoaga and Sharon King, Paralela 45 Press, 2001). Videopoem: The Lens of a Dewdrop, 2004 (music/visuals Tom Brânduş, Adrian Tăbăcaru). Participant in multimedia events (New York, Washington, Bucureşti, Braşov, Constanţa).

Alina Ledeanu, literary critic, translator, essayist. She holds a Ph.D from Université de Paris VIII, under the supervision of the poet and philosopher Michel Deguy. She is a member of ITEM/ CNRS Paris, and she has published widely in Romania and abroad. Essay published at L’Harmattan. Conferences in Paris and Montpellier. She is the director of the Romanian „Paul Valéry“ Centre, President of the 21st Century Cultural Foundation, and Director of Secolul 21 journal.

Norman Manea. Before leaving Romania in 1986, had published ten books (short fiction, novels, essays) that had the praise of the country’s important literary critics for its innovative style, its modern perspective and its critical approach to the short coming of daily life under dictatorship. He received the 1979 Prize of Bucharest Association of Writers and the 1984 Prize of the Union Writers of Romania (withdrawn on instructions of communist authorities). Since 1987, his work was translated into more then 15 countries. He was awarded many international prizes and distinctions, among them the Guggenheim Fellowship, The MacArthur Award (also called the „Genius Award“), the International Nonino Literary Prize, the Holtzbrinck Berlin Prize. N. M. is Francis Flournoy Professor in European Studies and Culture and writer in residence at Bard College (New York).

Rodica Mihăilă is Professor of Literature and American Studies and Director of the Center for American Studies at the University of Bucharest. Her publications include Aspects of American Literary Modernism. A Study of Tensions in the Poetry of Hart Crane (1975), The American Challenge (1993), Turning the Wheel. The Construction of Power Relations  in Contemporary American Women’s Poetry  (1995),  Spaces of the Real in American Fiction (2000) and The Re-Usable Past (2002), several anthologies as well as numerous articles and studies in scholarly journals and the literary press. She is also co-editor ofTransatlantic Connections (2001), America in/from Romania (2003) and Our America: People, Places, Times (2005) and a well-known translator of English and American literature.  She is President of the Romanian Association for American Studies.

Mariana Neţ, Ph.D., is University Professor and Senior Researcher at “Iorgu Iordan – Al. Rosetti” Institute of Linguistics of Romanian Academy. She has published 100-odd articles on poetics, semiotics, cultural studies, and language philosophy, in many specialised journals, collective volumes, and conference proceedings, both in Romania and abroad. Author of several books, among which: O poetică a atmosferei, Bucureşti, 1989; Metalimbajul textului literar, Bucureşti, 1989; Literature, Atmosphere, and Society, Vienna 2000; Literature, Strategies, and Metalanguage. A Semiotic Approach, Vienna, 2002; Lingvistică generală, semiotică, mentalităţi: O perspectivă de filosofie a limbajului, Iaşi, 2005; Post-War Writers’ Memoirs in Romania and France. A Study of Mentalities(on-line publication, http://e-lib.rss.cz). She has given lectures in Italy, Poland, Hungary, Belgium, Austria, Germany, USA, Canada, France, Finland, Greece, Russia, Czech Republic.

Cosana Nicolae is an Assistant Professor in the American Studies Program at the University of Bucharest. She had a research scholarship at the Kettering Foundation in Dayton, Ohio (1998) and was awarded a Fulbright fellowship at New York University (2000). She received her PhD in the theory of literature at the University of Bucharest in 2003 with a dissertation on the American literary canon. She has published essays and reviews on contemporary literature and popular culture, and she translated several books of fiction and non-fiction. In September 2003, she started her second PhD at Stanford University. At Stanford, she is also the translation editor of the poetry journal Mantis.

Marian Popescu The Empty Space. He is a former Vicepresident of UNITER (Theatre Union of Romania) and developed many exchange theatre programmes between Romania and U.K. He is Chair of the Theatre Arts at the University in Sibiu, Associate Researcher at the Université d’Artois, France and Honorary Director of UNITEXT, the Publishing House of UNITER.

Saviana Stănescu holds an MA in Performance Studies (2001-2002 Fulbright Fellow) and an MFA in Dramatic Writing (John Golden Award in Playwriting),,
both from Tisch School of the Arts, New York University. She is currently a TCG New Generations Fellow and Director of Playwright Exchange with The Lark Theatre Company, playwright-in-residence of East Coast Artists (director Richard Schechner) and adjunct faculty at NYU, Drama Department. She has published four books of poetry Making Love on The Barbed Wire, Advice for Housewives and Muses, and Outcast (all in Romanian), and Diary of a Clone(English). S.S.’s published dramatic writing include The Inflatable Apocalypse(Best Romanian Play of the Year 1999); Black Milk (four plays in Romanian and English) and Final Countdown /Compte a Rebours (winner of an Antoine Vitez Center Award, Paris). Two monologues from her plays Waxing West and Lenin’s Shoe have been published by the Playwrights’ Center in Monologues for Women(Heinemann Drama 2005). Her plays have been presented in the U.S., the U.K., France, Austria, Hungary, Macedonia, Montenegro, and, of course, Romania. Recent New York productions include Yokastas Redux (directed by Richard Schechner) at La MaMa Theater, Balkan Blues at the New York Fringe Festival.,Lenin’s Shoe and Waxing West at The Lark Theatre, Jelly-Love and Peanut-Butter at Manhattan Theatre Source, and Aurolac Blues at HERE Arts Center (to be published in Plays and Playwrights 2000).

Livia Szász, editor and translator. MA in English and French, University of Bucharest; publishing studies at  Stanford University and New York University; Fulbright Visiting Researcher at New York University, 1997-1998. Author of several translations from English and French published by Univers Publishing House, Meridiane Publishing House, Readers’s Digest; contributions to cultural ma­gazines. Currently, Editor in Chief with Secolul 21 and Foreign Rights/Acquisitions Manager with Curtea Veche Publishing.

Lidia Vianu teaches contemporary British literature at the Department of English of Bucharest University. She has written so far six books on modernist and contemporary British writers, has edited six anthologies of British and American modernist and contemporary literature, has written four handbooks of English, has translated and published translations and interviews at CEU Press, Northwestern University Press and Bloodaxe Books. She was awarded the Corneliu M Popescu Prize for European Poetry Translation in London in 2005. Author of British Desperadoes (All, 1999; www.liternet.ro), Alan Brownjohn and the Desperado Age (EUB, 2003; www.liternet.ro),  The Desperado Age: British Literature at the Start of the 3rd Millenium (EUB, 2004), Censorship in Romania(CEU Press, 1998), a.o.

---

Apariţia acestui număr a fost susţinută de: