SUMAR
DANIEL SOTIAUX: Wallonie-Bruxelles, la voie du Nord l 7
Sa substance, cest la langue et la culture française
”
JEAN-MARIE SEVERIN, LAURETTE ONKELINKS, HERVÉ HASQUIN, JEAN-CLAUDE VAN CAUWENBERGHE, HENRY INGBERG, CAROLINE PERSOONS:
ce fameux concept didentité culturelle
( fragmente despre identitatea valonă ) l 20
CRISTIAN PREDA: Bruxelles şi ştiinţa politică din România l 27
JEAN-MARIE KLINKENBERG: O politică pentru francofonie, în româneşte de Mioara Izverna l 30
JEAN-LUC OUTERS: Les frontières de la langue; Dispariţia limbii liv, în româneşte de Mioara Izverna l 36
Jacques sojcher: Cest dans ma langue l 45
MARC QUAGHEBEUR: Şi dacă nu am mai ipostazia limba?, în româneşte de Eleonora Fojică l 50
AMÉLIE NOTHOMB: O belgiancă apatridă, în româneşte de Simona Schor l 59
UN SPATIU LITERAR FRANCOFON
PIERRE MERTENS ŞI JACQUES DE DECKER
PIERRE MERTENS: De ce n-am devenit (încă) francez, în româneşte de Magda Răduţă l 62
JACQUES DE DECKER: Mecanicul din ultimul schimb, în româneşte de Magda Răduţă l 66
PIERRE MERTENS în dialog cu JACQUES DE DECKER: Treizeci de ani de scris, în româneşte de Magda Răduţă l 72
GUY GOFFETTE ŞI DAN HAYON
La Traversée/Traversarea o carte obiect. 8 poeme de Guy Goffette, traduse şi însoţite de 8 desene de Dan Hayon, cu un Argument al artistului l 81
PHILIPPE TOUSSAINT
RADU TOMA: În marea trecere l 84
jean-PHILIPPE TOUSSAINT: Fugă, în româneşte, cu o prezentare, de Mariana Neţ (fragmente de roman însoţite de fotografiile lui Dan Hayon) l 89
GEORGES SIMENON REVIZITAT
GEORGES SIMENON: Pedigree, fragmente, cu Prefaţa autorului, în româneşte de Irina Mavrodin l 96
RADU CIOBOTEA: Simenon, reporterul l 108
GEORGES SIMENON: România: a fi aidoma Franţei, un reportaj din ciclul Europa 33, în româneşte, cu o prezentare, de Radu Ciobotea l 114
TEATRU ÎN VALONIA
PAUL EMOND: Cuvinte despre teatru, în româneşte de Mugur Popovici l 121
MYRA IOSIF-FISCHMANN: Crochiuri pentru un tablou de Paul Emond l 127
PORTRET HUBERT NYSSEN
IRINA MAVRODIN: Mes rencontres avec Hubert Nyssen/Întâlnirile mele cu Hubert Nyssen l 132
A NOUA ARTĂ BANDA DESENATĂ
JEAN AUQUIER: Le Neuvième Art est né entre Wallonie et Bruxelles l 136
CIPRIAN UDRESCU: Tip-Box şi Story-Board, un BD românesc, cu Argumentul autorului l 152
SERGE TISSERON: Psihanaliza Benzii Desenate (Pătrăţele şi spaţiu psihic), în româneşte de Mioara Izverna l 154
ROGER NIMIER: Tintin îşi face intrarea în literatură l 180
POL VANDROMME: Lumea lui Tintin, în româneşte de Delia Şepeţean Vasiliu l 184
DODO NIŢĂ: Banda desenată şi francofonia în România; România reflectată în Banda desenată franco-belgiană l 201
BUCUREŞTI, SEPTEMBRIE 2006 AL XI-LEA SOMMET AL FRANCOFONIEI
5 questions pour TV5MONDE
FRANÇOIS BONNEMaIN, preşedinte TV5 Monde, într-un interviu de Alina Ledeanu l 213
ERIC-normand THIBEAULT: Jeunesse roumaine et francophonie l 218
RUBRICI PERMANENTE
CONTRIBUŢII LA SECOLUL 21
Jean Starobinski: A picta după ploaie, în româneşte de Alina Ledeanu l 236
EXTREMUL CONTEMPORAN
MICHEL DEGUY: Cele două ficţiuni ale ficţiunii, în româneşte de Alina Ledeanu l 240
NOI ŞI ORAŞUL
O rubrică de Mariana Celac
KÁZMER KOVÁCS: Chestiunea peisajului l 243
DANIEL SOTIAUX
Wallonie-Bruxelles, la voie du Nord
Diplomate, je représente, depuis près de 16 ans, «Wallonie-Bruxelles» à létranger1.
Depuis 16 ans, je suis donc confronté à la difficulté dexpliquer clairement ce quest, institutionnellement, culturellement et économiquement, cet espace complexe né des réformes qui ont transformé lÉtat belge en un État fédéral2.
Déjà, à linterne, à Bruxelles et en Wallonie, expliquer aux citoyens les nouvelles institutions est loin dêtre chose évidente.
Mon travail constitue donc une sorte de paradoxe: savoir expliquer à lexterne des institutions qui ne sexpriment pas toujours clairement à linterne!
Pourtant, chaque jour, comme tous mes collègues Délégués, Conseillers et Attachés commerciaux travaillant pour «Wallonie-Bruxelles»3, inlassablement jessaie de faire comprendre ce quest cet espace Wallonie-Bruxelles.
Un exercice qui, au fil du temps, est devenu une réflexion sur moi-même, sur mes racines et sur les rapports que jentretiens, au-delà des mots convenus, avec la complexité de cet espace institutionnel et, je le défends, culturel.
Je suis Wallon. Né à Charleroi, dans le Hainaut. Mais je vis à Bruxelles depuis que jai 18 ans, cest-à-dire depuis mes études universitaires. Cest dire que jai passé lessentiel de ma vie à Bruxelles, la «cinq fois»4 capitale. Suis-je pour autant devenu Bruxellois? Certains jours, je réponds sans hésiter oui, car mon épouse, francophone issue dune famille flamande, ainsi que lessentiel de ma vie et mes amis sont de Bruxelles. Par contre, dautres jours, ma réponse devient hésitante voire clairement négative, lorsque soudainement je retrouve mes attaches wallonnes alors que pratiquement plus personne de ma famille ne réside dans ma région dorigine. Peut-être est-ce cela le sens des racines? Ces petits riens, comme une expression qui remonte à la surface, un accent croisé, un souvenir remémoré, qui font que tout dun coup on se sent en complète adhésion avec un lieu.[…]
CRISTIAN PREDA
Bruxelles şi ştiinţa politică din România
Pentru români, Bruxelles este, de câţiva ani, nu prea mulţi, oraşul care încarnează Europa. Şi pentru mine, Bruxelles înseamnă Europa, o formă a Europei.
Când numele Bruxelles îmi vine în minte, el îmi evocă în primul rând Université Libre de Bruxelles (ULB), sau mai precis echipa de profesori care însufleţesc Facultatea de ştiinţe politice şi Institutul de studii europene asociat ULB. Altfel spus, în mintea mea, Bruxelles înseamnă, înainte de José Manuel Barroso şi echipa sa de comisari, câţiva profesori de ştiinţă politică: Jean-Michel de Waele, Paul Magnette ori Pascal Delwit. Datorită lor, împreună cu ei, eu însumi, colegii mei de la Facultatea de ştiinţe politice de la Universitatea Bucureşti (Daniel Barbu, Laurenţiu Vlad, Alexandra Ionescu), studenţii din ultimele 10 generaţii au reuşit să se integreze în Europa ceva mai devreme decât restul concetăţenilor noştri. Sentimentul pe care îl împărtăşim nu este trufia, ci mulţumirea. Mulţumirea de sine. Ştiu că un asemenea sentiment nu e uşor de plasat în concertul dodecafonic al integrării României. Această poziţie, mai degrabă modestă, a mulţumirii de sine pe scena publică are o cauză, pe care o voi numi, deşi poate că nu e foarte corect politic să insist. Este vorba despre faptul că românii, în majoritatea lor, au legat de Europa mai degrabă speranţa decât optimismul, mai curând pasiunea decât un calcul rece, mai degrabă viitorul decât prezentul, mai curând forţa constrângerii decât ambiţia libertăţii. Bruxelles a devenit astfel în conştiinţa publică românească teritoriul unei utopii. Chiar în aceste condiţii, cu câteva luni înainte de momentul propriu-zis al integrării, ştim că ea va reuşi. Unii s-ar putea mulţumi cu reuşita colectivă, împinsă înainte de utopia ultimilor ani. În ceea ce mă priveşte, aş dori să evoc succesul unei întreprinderi intelectuale care a legat, vreme de un deceniu, câteva persoane.
Micro-istoria europenizării ştiinţei politice din România are drept coordonată esenţială Bruxelles.[
]
JEAN-LUC OUTERS
Dispariţia limbii liv
În timpul unei călătorii pe care am făcut-o de curând în Ţările Baltice, am întâlnit un tânăr cercetător francez, ce absolvise LÉcole Normale Supérieure şi care îşi făcea teza de doctorat pe limba liv. Îmi imaginez că, asemenea mie, nici dumneavoastră nu ştiţi nimic despre limba liv. Mi-a explicat că această limbă, care n-are nici o tradiţie scrisă, face parte din grupul limbilor fino-baltice. Mi-a arătat pe o hartă, haşurată de el, o părticică din coasta letonă, în Curlanda, unde se vorbea limba liv. După cum spune Henri Letonul în Cronica livoniană, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, livii, popor păgân ireductibil, se distinseseră prin rezistenţa înverşunată pe care o opuseseră Cruciaţilor germani şi acţiunii lor de evanghelizare forţată. Tânărul cercetător marcase cu diferite culori locurile unde trăiau carelienii, vepsii şi voţii, care vorbeau fiecare o limbă a lor ce aparţinea aceluiaşi grup lingvistic. Mi-a arătat cu ce ar semăna limba liv, pornind de la o retranscriere făcută după o înregistrare. Este o limbă de neînţeles, din care nu poţi recunoaşte nici un cuvânt şi unde se pun tot felul de accente ciudate. O limbă considerată aglutinantă, precum cele din grupul fino-ugric, unde articolele, prepoziţiile, genurile inexistente, sunt înlocuite prin prefixe sau sufixe care se adaugă la fiecare substantiv. Tânărul a scos din bibliotecă ultima lucrare ştiinţifică din domeniu, şi anume teza de doctorat a lui Edouard Vääri, apărută în 1975: Sufixe originare de derivare în limba liv. Există azi un popor liv? Câte persoane mai vorbesc încă această limbă? l-am întrebat eu. Mi-a răspuns că, în 1852, academicianul Andreas Johann Sjögren, după o cercetare minuţioasă, a estimat numărul total al livilor ca fiind de 2324. În 1939, anul pactului germano-sovietic, mai erau încă aproximativ 2000. În iunie 1940, în Letonia a fost legalizată puterea sovietică şi organizaţiile cu caracter naţional au fost interzise. Asociaţia Liv a trebuit să-şi întrerupă activităţile. Închiderea Casei Poporului şi a bibliotecii sale, suprimarea predării limbii liv în şcoală au dat semnalul asimilării sistematice a livilor. Astăzi mai sunt doar cel mult paisprezece, la care putem adăuga încă vreo douăzeci de persoane ce au o cunoaştere pasivă a limbii. Din nefericire, netrăind în acelaşi loc, aceştia nu comunică între ei. Lumea asistă deci neputincioasă la dispariţia unei limbi pe care acest tânăr cercetător încerca să o mai păstreze.
O limbă este un fel singular de a numi lucrurile, de a înlănţui cuvintele între ele. Dacă dispare, ea aruncă în uitare un raport cu lumea, o formă de libertate care s-a făurit prin ea. Eram emoţionat. M-am întrebat care este cauza emoţiei mele. Într-adevăr, e ciudat să plângi pentru că se pierde o limbă despre care cu câteva clipe înainte nici nu ştiai că există, atunci când, după cât se pare, în fiecare an dispar atâtea alte limbi într-o izolare absolută. Acest tânăr cercetător mă impresiona prin gratuitatea gestului său, care părea că se plasează în contra curentului. Iată un om care îşi consacră cei mai frumoşi ani din viaţă studierii unui lucru care nu foloseşte la nimic: o limbă care nu mai este vorbită de nimeni şi de care, în curând, nu vom mai auzi niciodată vorbindu-se. Ceea ce mă interesează, mi-a spus el, nu este limba liv în sine, ci condiţiile în care a apărut această limbă, încrengăturile lingvistice, căile pe care le-au urmat vorbitorii ei. Cum ne-am putea explica faptul că o limbă fino-ugrică (nu indo-europeană) e vorbită într-o ţară letonă şi nu în Estonia sau în Finlanda, când estoniana şi finlandeza, spre deosebire de letonă, aparţin aceluiaşi grup lingvistic? Această întrebare care venea în atingere cu cele legate de originea şi de schimbările petrecute în limbi, era aproape metafizică. În fond, de ce tu şi cu mine vorbim franceza?
Cercetătorul acesta avea vârsta fiului meu, Martin. În ziua plecării mele din Riga, Martin m-a însoţit la aeroport. Ne-am despărţit emoţionaţi, după ce am trecut de vamă, îndreptându-ne spre porţile de îmbarcare. El lua avionul spre Locarno, unde trebuia să ia parte la un seminar. Această călătorie coincidea cu începutul activităţii sale la universitate, unde fusese angajat în calitate de cercetător în problema dezvoltării durabile, concept ciudat căruia nu-i cunoştea încă contururile şi care se înrudea cu un fel de ecologie a arhitecturii. Iată doi cercetători de aceeaşi vârstă am gândit eu , dintre care primul se ocupă de dispariţia a ceva, iar al doilea de durata lucrurilor. Şi totuşi cercetarea lor pare identică pentru că, în cazul celui dintâi e vorba de a salva urmele a ceea ce va dispărea, iar în celălalt caz de a clădi durabil pentru generaţiile viitoare, de a se înarma împotriva eroziunii timpului.[
]
JACQUES SOJCHER
Cest dans ma langue
1.Les visages disparus dans la mort ou dans la vie me visitent parfois dans mes rêves. Ils se plaignent de mon manque de mémoire, de mon amnésie de cur ou, au contraire, sinquiètent pour moi avec une prévenance qui mémeut.
Cest surtout quand je me mets à écrire quils apparaissent, rajeunis, vieillis ou sans âge. La mémoire, précise ou confuse, rappelle à lordre du cur. Comme dans le rêve, elle corrige, déplace, condense et porte à la langue lavoir eu lieu, lavoir aimé.
Jécris, comme si jobéissais à un commandement et à une menace («Si je toublie, Jérusalem…»). Les mots glissent sous ma main qui caresse le papier, donnant à ce qui arrive sa chance davenir. Et loubli à nouveau se lève, comme le soleil à laube dun jour nouveau, comme une enfance persévérante, innocente.
La mémoire et loubli font bon ménage, lune prend le relais de lautre et linverse, lune se mêle à lautre qui oublie, qui donne à la mémoire le souvenir de loubli.
La langue, ou plutôt mon idiome de langue française, métissée de rumeurs de quand japprenais à épeler, de sous-langue yiddish, de wallon denfant caché, de bruxellois de quartier populaire, reçoit et emporte loubli et la mémoire, en fait un couple incestueux, une confusion de sujets.
Si jétais Anglais, Espagnol, Italien, Roumain et, a fortiori Russe, Arabe, Chinois, la langue accueillerait, écrirait, situerait autrement la mémoire. Lidentité linguistique et territoriale ne seraient pas la même, celui qui parle devant vous ne serait pas le même.
Comment séparer de soi ce qui est consubstantiel à soi? Comment imaginer un moi sans ses qualités, comme le demandait Pascal? Serais-je encore moi sans ma langue?
Bien sûr, on peut être bilingue, rêver dans une autre langue, mais la langue primitive celle que lon dit maternelle demeure, est et restera toujours ma demeure, ma matrice de pensée, de mémoire, damour.[…]
GUY GOFFETTE
Traversée naşterea unui proiect
Cele opt poezii fac acum dragoste cu fotografiile mele şi vice versa. De acum încolo sunt singure pe lume. Nu mai au nevoie de noi.
Să auzim de bine. Dan Hayon
Actul I
Locul acţiunii: Institutul Cultural Roman de la Paris, voyons!
Vino!
Madam M. mă priveşte de jos în sus de-a lungul unei diagonale accentuate de linia bastonului. Forţa de gravitate pare să o atragă spre centrul pământului cu mai mult entuziasm decât pe celelalte personaje venite la vernisajul expoziţiei mele.
O parte din cei de faţă sunt atraşi ca fluturii de lumina palidă a sandviciurilor care îşi aşteaptă resemnate tristul sfârşit, aliniate în fata plutonului de execuţie pe farfurii de plastic, vecine cu conuri de carton umplute (cu zgârcenie şi cu un dispreţ prost mascat), de către V., pe umerii căruia a căzut, ca de obicei, corvoada asta.
Presupun că nu poţi numi un vernisaj vernisaj adevărat, fără prezenţa unui detaşament de commando care să se învârte (afişând expresii pline de interes faţă de imaginile expuse), în cercuri concentrice din ce în ce mai apropiate de punctul în care V. stă ca un pom. Dacă faci abstracţie de cadrele agăţate pe pereţi, poţi jura că te afli în holul unui institut geriatric. Încercă să le aduni anii şi te trezeşti că-ţi lipsesc cifrele.
Mi-am intitulat expoziţia, cu o cochetărie ipocrită, Fotografii nereuşite în speranţa (deşartă) de a provoca proteste: vai dragă, asemenea bijuterii de poze să le numeşti nereuşite,
sper că e o glumă!.
Sunt rău, deci exist. Nu am nevoie să mă ciupesc.
Vino!
Madam M. îşi încârligă arătătorul, îl scutură scurt de câteva ori ca pe coada unei pisici care-şi marchează teritoriul, mă duce în faţa unei serii de fotografii şi îmi şuieră confidenţial: Ţi-ar plăcea să faci o carte cu fotografiile tale? Te pot pune în legătură cu un poet. Mă gândesc la Guy Goffette. Ai auzit de Guy Goffette? Nuuuu?….
(Eşti un ţăran incult, îmi spun ochii ei ascunşi îndărătul unor ochelari negri şi enormi). E un poet bun, dar greu de găsit. Uite numărul lui de telefon de la Gallimard. Încearcă.[…]
RADU TOMA
În marea trecere
Iată ce-i povesteşte Domnul, personajul din romanul omonim, Annei Bruckhardt:
Negăsind taxi, a ajuns la întâlnire cu metroul. Un june, la Franklin-Roosevelt, a urcat în vagon şi l-a întrebat imediat, destul de nervos, dacă scaunul rabatabil de lângă el era liber; Domnul a privit scaunul cu pricina, care într-adevăr era liber, nu puteai spune nu. Junele s-a aşezat lângă el, şi-a ridicat gulerul de la palton. Domnul s-a tras puţin. Metroul a intrat într-un tunel, şi au călătorit unul lângă celălalt, Domnul uitându-se pe geam iar el la pantofii noi ai Domnului. La staţia următoare junele a coborât grăbit lăsându-şi valiza, pe care un călător, fără să stea pe gânduri, aproape îmbrâncindu-l pe Domnul, s-a grăbit s-o arunce pe peron.
Înainte de a-şi scoate mantoul, punând astfel capăt relatării, femeia cu care avea Domnul întâlnire comentează: Tare curios, într-adevăr.
Unii cititori ar putea să fie ceva mai năzuroşi decât interlocutoarea Domnului şi să spună că, departe de a trezi un interes cu totul deosebit, întâmplarea relatată este pur şi simplu o întâmplare, ceva ce se petrece, ce survine în lume fără rost şi fără sens. Poate că ar fi influenţaţi întru aceasta de ceea ce au citit cu câteva pagini mai devreme despre momentul în care Anna Bruckhardt şi Domnul s-au cunoscut: în timpul unei petreceri s-au refugiat de ritmurile braziliene în bucătărie, unde şi-au povestit preţ de două ceasuri des anecdotes, întâmplări care, pe măsură ce se acumulau, deveneau din ce în ce mai nesemnificative (pp. 94-95). Poate că ar fi influenţaţi şi de narator, de faptul că, în imediata prelungire a pasajului de abia citat, acesta îşi sancţionează sever personajul: Monsieur, un puits danecdotes, un adevărat sac cu poveşti Domnul ăsta. Dacă ar fi şi puţin răutăcioşi, pomeniţii cititori ar putea continua spunând că şi naratorul din romanele lui Jean-Philippe Toussaint (poate însuşi Toussaint?) este un puits danecdotes şi că, pe măsură ce le înşiră, anecdotele acestea devin din ce în ce mai nesemnificative. Şi nu s-ar înşela.
În momentul în care îi trăieşti, spune Sartre, cei câţiva ani petrecuţi în puşcărie nu înseamnă nimic; abia când ieşi vor fi ei îndreptare, dacă o vei lua pe calea cea bună, ori, dimpotrivă, înrăire, de vei reînnoda cu ce te-a adus în închisoare. The meaning is use, spune la rându-i Wittgenstein: semnificaţia unui cuvânt (a unui lucru, a unui eveniment etc.) este utilizarea pe care i-o dai. Or, naratorul din romanele lui Jean-Philippe Toussaint nu dă nici un fel de utilizare întâmplărilor pe care le povesteşte: reproduce, bunăoară, relatarea Domnului şi replica Annei Bruckhardt, dar nu face nici un efort ca relatarea aceasta ori interesul arătat de Anna Bruckhardt să apară drept ceva ce, să zicem, consolidează ori, dimpotrivă, şubrezeşte relaţiile dintre cei doi. Faptul că ne spune că Domnul povesteşte ceea ce povesteşte şi că pare să trezească astfel interesul interlocutoarei nu este menit să aibă vreo consecinţă în lume, cum, de altfel, nici el nu pare să fi fost consecinţa a ceva anume.[
]
RADU CIOBOTEA
Simenon, reporterul
Meseria de romancier acoperă, pentru Georges Simenon, o arie mult mai întinsă decât genul la care îi place să-şi limiteze destinul. De fapt, ea începe cu plecarea din roman. Cu intrarea într-o amnezie totală în care tot ce a scris sau ar vrea să scrie nu mai există, iar singura certitudine este realitatea percepută direct, într-un prezent care nu încetează să se construiască sub ochii lui. Înainte de a imagina romanul, Simenon trăieşte în reportaj.
Destul de puţin cunoscută, această pasiune pentru genul regal al jurnalismului a fost, multă vreme, pentru el, un mod de existenţă şi o sursă de inspiraţie. Anii de reportaj ai lui Simenon acoperă o perioadă întinsă, de la primul text publicat în Gazette de Liège, în 1919, până la reportajele din Statele Unite apărute în France Soir, în 1946. În perioada cea mai prolifică dinaintea războiului, situată de exegeţi între 1931 şi 1937, el a publicat nu doar patruzeci şi patru de romane, ci şi treizeci de reportaje de mari dimensiuni, apărute, în mai multe episoade, în săptămânale de mare tiraj precum Le Figaro Illustré, Voilà, Police et Reportage, Détective, Marianne, sau în cotidiane ca Le Petit Journal, Paris-Soir, Excelsior, le Jour.
În cazul său, reportajul înseamnă în primul rând ieşire din vrajă, oricare ar fi ea: a călătoriei, a aventurii, a exotismului, a iluziei dreptăţii. Reporterul Simenon nu se simte chemat să îndrepte destine în eroare sau să salveze oameni condamnaţi din eroare, precum contemporanul său interbelic, Albert Londres. Dar nici nu consideră că reportajul ar trebui să înregistreze cu maximă acurateţe datele subiectului ales. El rămâne pasiune în aceeaşi măsură ca la Londres, Paul Morand sau Blaise Cendrars, dar e o aventură a adevărului şi o fascinaţie a căutării.
Căutarea are, la Simenon, multiple înfăţişări. Ea este când investigaţie poliţistă, când aventură în spaţii politice ostile, când călătorie derulată sub semnul unei ironice şi neiertătoare demitizări. Toate sunt, până la urmă, forme ale depăşirii unei (vizibile sau invizibile) frontiere. Dar, întâi de toate, frontiera pur şi simplu, bariera care desparte două state, stabilind diferenţa, este cea care îl fascinează.
Atent la tot ce poate deveni subiect al unei povestiri neaşteptate, reporterul resimte adeseori fascinaţia frontierei aşa cum resimte chemarea depărtărilor sau tentaţia riscului. Pentru că orice frontieră închide în ea povestea unei schimbări.[
]
IRINA MAVRODIN
Întâlnirile mele cu Hubert Nyssen
O dată: 1990… Un loc mitologic: Arles… S-ar părea că a venit timpul amintirilor…
Îmi amintesc cu foarte mare emoţie de ziua când am avut privilegiul şi bucuria să-l cunosc pe Hubert Nyssen, la el acasă, ceea ce, pentru mine, însemna în editura sa, deja celebra Actes Sud, instalată într-un edificiu foarte alb, cu frumoase linii foarte nete, cu siguranţă un edificiu istoric, dat fiind stilul său (foarte vechi), pe care nu-l poţi întâlni decât la Arles, sublimul oraş al sublimelor vestigii. Charismatic, uşor distant, Hubert Nyssen mă aştepta aici, în mijlocul colaboratorilor săi cei mai apropiaţi, pentru un interviu. Voia să creeze colecţia Lettres roumaines. Mi-a pus câteva întrebări, nu mi le mai pot aminti, eram atât de intimidată de toate aceste persoane necunoscute care mă priveau cu o anumită curiozitate, pe care o înţeleg acum mai bine: veneam din Est, din ţara lui Ceauşescu, din ţara care tocmai se eliberase de o dictatură teribilă, printr-o revoluţie sângeroasă. Exista în acelaşi timp în Franţa şi poate în întreaga Europă , un imens val de simpatie şi de solidaritate faţă de poporul român, văzut dar vai! acest sentiment a durat atât de puţin ca un popor eroic, care îşi dobândise libertatea cu preţul unor mari sacrificii. Iată, în câteva cuvinte, contextul care a favorizat, fără îndoială, întâlnirea mea şi colaborarea mea, ca directoare de colecţie, cu Actes Sud şi cu Hubert Nyssen, prodigiosul editor, dar şi prodigiosul romancier, eseist şi poet.
Entuziasmul meu era mare, aveam ideile mele, foarte ambiţioase, privitoare la importanţa literaturii române, aş fi vrut să public multe titluri, în marea mea naivitate semănam oarecum cu personajele din Scrisorile persane de Montesquieu, rătăcită cum eram într-o ţară pe care credeam că o cunosc, datorită familiei, formaţiei şi lecturilor mele, dar pe care în fond o cunoşteam atât de puţin!
Întâlnirile mele cu Hubert Nyssen erau relativ frecvente (eu veneam în Franţa o dată sau de două ori pe an, el venise în România de două sau trei ori), dar, în afară de asta, mă preocupa mult colecţia mea de cărţi româneşti, pentru care făceam mereu propuneri şi prezentări, mai ales de romane, cu precădere contemporane. Mulţumesc, Hubert Nyssen, că mi-ai dat această şansă de a putea publica câteva dintre operele pe care le iubeam şi de a face cât de cât cunoscută literatura română prin mijlocirea limbii franceze şi sub marca prestigioasă a editurii Actes Sud.
Timp de mai bine de zece ani, am făcut o adevărată ucenicie pe lângă editorul Hubert Nyssen, un editor unic în genul lui, pentru că nu poate fi disociat de scriitorul Hubert Nyssen. Intram treptat în intimitatea modului său de a lucra, în interiorul a ceea ce era cât de cât vizibil, iniţiată de modul efectiv în care lucra pe un text (mă gândesc, de exemplu, la cele câteva soluţii pe care mi le-a propus după ce îmi citise foarte atent cele două romane de Mircea Eliade traduse de mine în franceză, Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus, şi care urmau să apară în colecţia Lettres roumaines de la Actes Sud), dar şi prin lectura unui eseu (a unui metatext, mai exact ) de Hubert Nyssen, care ar trebui să figureze în biblioteca oricărui editor, a oricărui traducător: Editorul şi dublul său. Carnete.[
]
CIPRIAN UDRESCU
Tip-Box şi Story-Board, un BD românesc
Aceste imagini au apărut cu doi ani în urmă şi nu au fost concepute ca bandă desenată (ci în cu totul alt scop).
Ele sunt căutarea sistematică a unei imagini autonome ce ar putea cuprinde complexul unei trăiri într-o singură mişcare.
Tipul acesta de căutare poate fi asociat cu acela al fotografiei, care prin schimbarea unghiului (sau fondului, şi implicit a direcţiei mişcării) poate genera noi sensuri în cadrul aceleiaşi situaţii (fotografice) [capul personajului (omului) este adaptat după forma unuia dintre primele aparate de fotografiat produse în serie la începutul secolului XX, tip-box, şi care foloseau peliculă sub formă de rollfilm pe care puteai produce imagini ÎN SERIE]
În al doilea rând, aspectul de STORY-BOARD (sau bandă desenată) este un accident, asumat, care apare din simpla alăturare a imaginilor.
În timp ce STORY-BOARD-ul punctează principalele momente dintr-un film sau poveste (bandă desenată), desenele de faţă urmăresc pas cu pas schimbările survenite în desfăşurarea acţiunii unei stări de spirit [care totdeauna va avea la bază căutarea continuă (imaginile în serie) şi neputinţa omului (în 80% din cazuri) de a uita, de a trece în afară, dacă nu a istoriei în general, atunci măcar în afara propriei istorii] asupra trupului şi a expresiei acestuia.
Textul ataşat în josul imaginilor este alcătuit din pasaje încă brute, notate episodic şi fără o legătură strictă cu imaginile publicate aici.
Textul este în parte forţat, imaginile nefiind create DISCURSIV, ele reprezentând un răspuns imediat, direct şi fără echivoc, dat impulsului de a face vizibil.
DODO NIŢĂ
Banda desenată şi francofonia în România
La mijlocul secolului XVIII, în cadrul procesului firesc de ieşire de sub influenţa slavă a culturii şi civilizaţiei româneşti în formare şi de regăsire a rădăcinilor latine, boierii valahi şi moldoveni îşi trimiteau progeniturile la studii în Occident, la Roma, Bruxelles şi mai ales la Paris. Aceştia s-au întors nu numai cu noi cunoştinţe, ci şi cu spirit revoluţionar şi au demarat o revoluţie politică şi spirituală care, deşi înfrântă în 1848, va culmina cu unirea Principatelor Române în 1859 şi proclamarea independenţei ţării în 1877.
Reforma învăţământului începută de Domnitorul Cuza (care a avut două principale linii de acţiune: introducerea alfabetului latin în şcoli şi democratizarea învăţământului în sensul alfabetizării întregii populaţii a ţării), în paralel cu progresul tehnic şi economic al României, au dus la apariţia primelor gazete şi ziare româneşti. Evoluţia lor a urmat îndeaproape evoluţia întregii economii capitaliste româneşti, într-o dezvoltare furibundă, aproape la concurenţă cu cele occidentale.
În acest mediu se naşte la Iaşi, într-o familie de mici proprietari, Constantin Jiquidi. Talentat de mic la desen, refuză viaţa molcomă a părinţilor săi şi-şi găseşte de lucru în presa bucureşteană, unde va deveni în curând o mică stea a gazetăriei româneşti. Îi apar caricaturi satirizând moravurile vremii în publicaţii precum Epoca sau Moftul Român, dar ilustrează şi reviste pentru copii precum Amicul Copiilor sau Revista Copiilor. La fel ca mulţi dintre români, este atras şi el de mirajul Occidentului şi în 1892 întreprinde o călătorie de câteva luni la Paris unde îşi va încerca norocul la câteva redacţii pariziene. La întoarcerea în România, inspirat de poveştile în imagini desenate de Christophe (pseudonimul profesorului Georges Colomb) în paginile revistei Le Petit Français Illustré (La Famille Fenouillard şi Les Faceties du sapeur Camember) publică în Amicul Copiilor prima bandă desenată din România: Modelul neascultător, o povestire în 8 casete, cu textul sub imagini, înfăţişând pe pictorul Penel (un alter-ego al artistului) care ia drept model
un purcel.
C. Jiquidi s-a stins din viaţa tânăr, la doar 34 de ani, dar şi-a lăsat moştenire talentul fiului său, Aurel Jiquidi (1896-1962), un la fel de important caricaturist.
Datorită sincronismului firesc, presa şi cartea franceză circulă în România, mai ales în mediul burgheziei şi intelectualităţii francofone precum şi în cel gazetăresc, pe care îl influenţează mai mult sau mai puţin. Nu ne mirăm astfel să găsim în revista Albina o povestire în imagini desenată de Ymer (şi apărută chiar în anul în care desenatorul francez dispărea pe front 1914) sau, în cel mai important cotidian românesc, Universul, serialul de stripuri Aventurile profesorului Nimbus, publicat între 1939-1940 şi desenat de binecunoscutul artist francez Daix.
Un alt lucru absolut firesc este şi existenţa în perioada interbelică a librăriei Hachette din Bucureşti (pe Calea Victoriei) unde cititorii francofoni şi bedefili puteau cumpăra cele 6 albume cu aventurile profesorului Nimbus, dar şi numeroase altele, cu Becassine, Bicot, Zig et Puce etc. Librăria a funcţionat chiar şi în timpul războiului, fiind închisă după, de noul regim comunist.
După încheierea războiului cu naziştii, în contextul entuziasmului general, a apărut în România, cu ocazia Crăciunului 1944, o revistă pentru copii modernă, total deosebită de cele publicate până atunci: Covorul fermecat. Ea era în mod evident inspirată, prin concepţia grafică dar şi prin benzile desenate publicate aici de diverse reviste franţuzeşti: Le Journal de Mickey, Robinson, Hurrah!, LEpatant. Astfel, sunt publicate în paginile sale BD-uri preluate din aceste reviste, americane (Junglă Jim de Alex Raymond, Tarzan de Burne Hogarth, Luc Bradefer de William Ritt & Clarence Gray, Mandrake, regele magiei de Lee Falk & Ray Moore) dar şi franţuzeşti (J. Arden în războiu de Pellos, Aventurile Profesorului Eprubetă de Cezard, Poliţia Aerului de Roger Mellies). Revista Covorul Fermecat va dispărea în 1948, ca urmare a naţionalizării industriei româneşti de către comunişti.
După preluarea deplină a puterii politice şi economice în România de către Partidul Comunist şi câtă vreme a trăit generalismul Stalin, nu s-au mai putut publica benzi desenate în ţara noastră, ele reprezentând, alături de atâtea altele, simboluri ale capitalismului în putrefacţie.
Abia după moartea tătucului popoarelor revistele pentru copii au reînceput, timid, să publice benzi desenate, mai întâi cu textul sub imagini şi de-abia prin anii 60 cu dialoguri în baloane. Au ajutat la acest lucru două împrejurări deosebite: Partidul Comunist Francez edita încă din 1945 revista de benzi desenate Vaillant, cu o excelentă audienţă la publicul de vârstă mică iar mama demnitarului comunist Ion Gheorghe Maurer (viitor prim-ministru, printre altele) era franţuzoaică. După vizita acestuia în Franţa, în 1957, în calitate de ministru de externe, copiii români pot să se aboneze, legal, la Vaillant (rebotezată, în 1969, Pif Gadget). Audienţa acestei reviste explodează, astfel încât în anii 70 câteva zeci de mii de copii români erau abonaţi la Pif Gadget (singura revistă străină de benzi desenate şi de altfel, una din puţinele publicaţii în limba franceză care circulau liber în ţara noastră). Acest lucru a contribuit la menţinerea spiritului francofon în România (în condiţiile în care la şcoala generală se făceau doar două ore de franceză pe săptămână). Mai mult decât atât, o întreagă generaţie de intelectuali, astăzi în vârstă de 35-50 de ani, îşi datorează supravieţuirea spirituală (şi) acestei reviste. Astfel, scriitori, eseişti şi publicişti precum Adrian Cioroianu, Horia Patapievici, Mircea Mihăieş, Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir şi alţii recunosc deschis influenţa pe care au avut-o în viaţa lor poveştile în imagini din Vaillant/Pif Gadget.[…]
KÁZMÉR KOVÁCS
Chestiunea peisajului
Deşi azi omniprezent în limbajul comun, termenul de peisaj nu e nici pe departe lipsit de neclarităţi, iar fenomenul pe care-l desemnează este şi el problematic pe măsură. Aparentul firesc cu care peisajul participă la existenţa noastră cotidiană ascunde contrarietăţi şi ţine de deprinderi de care suntem rareori conştienţi. Iar dacă mai considerăm şi faptul că peisajul actual poartă, cu rare excepţii, urmele amenajărilor noastre şi e totodată contextul spaţiului nostru locuit, e limpede că o abordare teoretică a chestiunii într-un discurs arhitectural este binevenită.
Înainte de orice, apare necesară o reformulare a chestiunii peisajului situarea fenomenului în contextul culturii europene şi în relaţia sa cu mediul locuit. Este ceea ce propunem în cele ce urmează.
Spre deosebire de grădina cu care e adeseori confundat, peisajul nu e un fenomen cultural universal. Este un fenomen cultural localizat istoric şi geografic. Dacă ar fi să aplicăm cele patru plus unul criterii despre care va fi vorba mai încolo propuse de Augustin Berque pentru a defini o civilizaţie peisageră, doar China clasică şi noi, europenii moderni cunoaştem peisajul cu toate implicaţiile sale. Asta nu înseamnă, desigur, că oamenii aparţinând altor culturi de pe alte meridiane, sau europenii din timpuri pre-moderne nu ar fi sensibili la frumuseţea unei văi sau la lirismul unui crepuscul. Este mai curând o chestiune de gradualitate a trăirii estetice în faţa spectacolului naturii cum de altfel admite şi Berque. Însă tot el demonstrează suficient de convingător că nici o altă cultură nu merge atât de departe în direcţia reevaluării pe criterii estetice a mediului pe care-l locuieşte şi nu îşi asumă totalitatea consecinţelor acestei schimbări de viziune.
Cât priveşte natura fenomenului, ea e cel puţin ambiguă, în măsura în care şi sensul termenului care îl desemnează e multiplu. La o privire mai atentă, polisemia cuvântului apare de-a dreptul tulburătoare.[…]
Apariţia acestui număr a fost susţinută de:
Parteneri:
