SUMAR
COSMIN MANOLACHE: Argument l 6
PRIVIRI ÎNCRUCIŞATE
COSMIN MANOLACHE: Despre Moldova ştim totul l 8
PIERRE MOREL: Je me souviens l 16
ALEXANDRA TITU: Ideologii în conflict l 27
MITOŞ MICLEUŞANU: Planeta Moldova, Planeta Molcomă? l 50
RĂZVAN DUMITRU: Ştefan cel Mare la Chişinău l 55
NOUA SCENĂ
CONSTANŢA POPA: Teatrul obsedat de tranziţie l 62
DUMITRU CRUDU: O crimă în Puşteni l 67
NICOLETA ESINENCU: Fuck you, Eu.ro.Pa! l 77
ALEXANDRU BURUIANĂ: Catedrala l 88
CONSTANTIN CHEIANU: Ultima poveste l 94
TREI VALURI ALE POEZIEI
EMILIAN GALAICU-PĂUN: passager 1, passagere 2 l 108
IRINA NECHIT: Geopoem, Amigdale, Ciclon, Două tălpi trandafirii l 112
VASILE GÂRNEŢ: Caligraful suferinţei; Bez pokoia – bezpokoiu?, Learning russian
l 115
GRIGORE CHIPER: Va veni o zi; Aştepţi l 119
ŞTEFAN BAŞTOVOI: Cerbul; Rusoica; La marginea somnului; Tandreţe cecenă l 120
MIHAI VAKULOVSKI: Patrie l 124
PAVEL PĂDURARU: Rusia, Cei doi copii ai noştri cărora tu le-ai interzis să se nască l 125
RUSLAN CARŢA: Septembrie 03 l 127
HOSE PABLO: Disco l 128
ANDREI GAMARŢ: Patul l 130
ROMANUL un brand basarabean
NICOLAE POPA: Memoria trupului gol sau călătoria Peştelui-Şopârlă l 132
EMILIAN GALAICU-PĂUN: Drăguţa lui Şaleapin l 137
ŞTEFAN BAŞTOVOI: Sophi l 166
IULIAN CIOCAN: Sosirea lui Grişa Furdui l 175
ALEXANDRU VAKULOVSKI: Pizdeţ (fragment inedit) l 182
MITOŞ MICLEUŞANU: Muzeul; Invazia l 185
MIHAI VAKULOVSKI: Totul, aproape totul despre tati l 190
PAVEL PĂDURARU: Zbor lin; Ca un gândac l 196
OLEG CARP: Lui îi va trebui puţin timp l 199
MOLDOVA UN SPAŢIU FRANCOFON
ERIC-NORMAND THIBEAULT: La Stratégie pour la jeunesse en Moldova l 208
ELENA PRUS: Spectacularul moldav al fenomenului francofoniei l 223
ANA GUŢU: Învăţământul superior în Republica Moldova, în contextul procesului de la Bologna l 227
PERSPECTIVE
IRINA MAVRODIN: Starea de spirit Chişinău l 240
NICOLAE LEAHU: Epistola Sextină l 242
VITALIE CIOBANU: Generaţia Contrafort un tablou sinoptic l 255
SORIN ALEXANDRESCU: Un român: Vitalie Ciobanu l 263
RUBRICI PERMANENTE
NOI ŞI ORAŞUL
MARIANA CELAC: Argument l 270
G.M. CANTACUZINO: Note despre Basarabia şi Transnistria l 273
ARGUMENT
Sfârşitul tranziţiei post-comuniste şi procesul de integrare europeană ne aduc o nouă realitate politică: Prutul devine graniţă a Uniunii Europene. Izolată, foarte puţin cunoscută, pentru mulţi Republica Moldova este o curiozitate, o suită de stereotipuri. Revista Secolul 21 îşi propune să depăşească aceste limite ale multora dintre noi şi să prezinte într-un număr special dedicat Chişinăului partea complexă a exotismului acestui spaţiu.
Ne-am îndreptat atenţia asupra creaţiei ultimelor generaţii de la sfârşitul secolului XX, aducând în prim plan o dramaturgie extrem de activă, cu montări foarte apreciate atât la Chişinău, cât şi în România şi în străinătate. Am inventariat trei valuri de poeţi, începând cu postmodernii anilor 80, continuând cu generaţia debutată la mijlocul anilor 90 şi afirmată deopotrivă la Chişinău şi în România, apoi încheind cu tinerii membri ai Clubului Literar aflaţi în căutarea unei definiri a propriului lor univers poetic printr-o desprindere de orice context politic, de obsesii colective şi de rănile nevindecate ale istoriei. Secvenţa acordată prozatorilor / romancierilor, prezenţi cu fragmente din romane în pregătire ori publicate, sugerează existenţa unei mărci basarabene, ale cărei ingrediente multiculturale lipsite de ostentaţie, dar şi construcţii în direcţia recuperării istoriei recente cu îngăduinţă şi luciditate, au fost confirmate ca fenomen şi în alte publicaţii culturale româneşti. De asemenea, domeniul artelor plastice, foarte dinamic de-a lungul ultimilor cincisprezece ani şi emanând o violenţă revelatoare, completează spaţiul cultural o Planetă Moldova sclipitoare pe care am încercat să-l revizităm.
Eseurile care închid şi deschid volumul sunt priviri asupra cotidianului, arhitecturii, tranziţiei şi stabilirii unor repere durabile în societatea civilă din Republica Moldova.
COSMIN MANOLACHE
Cosmin MANOLACHE s-a născut la 16 ianuarie 1973 în Mizil, judeţul Prahova. Licenţiat în ştiinţe juridice, masterand în Antropologie culturală şi dezvoltare comunitară SNSPA, muzeograf la Muzeul Ţăranului Român. Autor al volumului de proză Ce faţă cumplită am, co-autor al volumelor Arca lui Noe de la neolitic la Coca Cola, Anii 80 şi bucureştenii, Povestiri mici şi mijlocii, Cartea cu euri.
Despre Moldova ştim totul asta am aflat în cele 6 zile, din două călătorii 3+3, petrecute la Chişinău. E drept, ceea ce m-a ajutat să ajung la o asemenea concluzie a fost campania publicitară pentru revista Business Class. În zona centrală a Chişinăului, pe diferite panouri outdoor apăreau sloganuri care, cu mici diferenţe de detaliu, încercau să mă convingă de acelaşi adevăr: Despre oamenii de afaceri din Moldova ştim totul / Despre maşinile din Moldova ştim totul / Despre publicitatea din Moldova ştim totul. Mulţumit la aflarea unor astfel de veşti, drept pentru care m-am mai dezmorţit puţin după cursa de noapte, am hotărât să iau Chişinăul la pas cât se poate de relaxat, pentru a pierde un pic timpul, ca şi cum mi-aş deregla cumva simţurile. Ca outsider, orice amănunt putea fi interesant. Totuşi, întrebarea este: Poţi spune vreodată că ştii totul? Fireşte, campania publicitară era o convenţie între noi, cum s-ar spune, iar îndemnul de a stărui pentru a prinde ceva din realitatea moldoveană trebuia subînţeles. Aşa că am mers, am lăsat ochiul să înregistreze, uneori am pus pe hârtie câte ceva, am schimbat vorbe şi tot aşa. Până la urmă am pus deoparte câteva impresii de călătorie.[
]
PIERRE MOREL
Pierre MOREL, cetăţean francez, a ocupat posturi de responsabilitate educativă, administrativă şi culturală în diverse ţări (Franţa, Canada, Mexic, Liban). A fost lector la Universitatea din Timişoara între 1972-1974 şi Director al Biroului regional pentru Europa Centrală şi Orientală al Agenţiei Universitare a Francofoniei la Bucureşti, din 1996 până în 2000. Actualmente este conferenţiar universitar la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, unde deţine şi postul de Vice-Director al Institutului de Cercetări filologice şi interculturale. P. Morel este doctor în Literatura franceză şi comparată. A publicat cca cincizeci de articole.
Je me souviens
De ce doare atât de mult istoria ? « Nu putem să fim cu toţii orfani » scrie Jules Renard în Morcoveaţă. Într-adevăr, orfanul sau bastardul apare în literatură ca un ins liber, detaşat de orice « programare » socială şi căruia îi sunt deschise toate uşile. În istoria popoarelor însă, cultul trecutului stă la baza identităţii comunitare sau naţionale. De fapt, trecutul nostru, cel puţin aşa cum îl vedem, este şi proiectul nostru pentru viitor. Este povestea vieţii noastre, a comunităţii noastre, de-a lungul veacurilor chiar prelucrată de presiuni politice, ideologice, culturale care ne schiţează perspective istorice conform « geniului nostru ». Dar istoria este văzută în general ca un loc de conflicte şi ca un joc cu suma nulă : ce câştigă o ţară, o comunitate, a fost pierdut de o altă ţară, o altă comunitate. Şi dacă nişte grupuri istorice sau naţionale s-au constituit în urma unor procese care fac unanimitate chiar când au produs rezultate negative unele trăiesc într-un context problematic cu o identitate cel puţin parţial « orfană », care duce la o adevărata nesiguranţă identitară.
Cine soseşte în Republica Moldova venind din Québec nu poate decât să fie interesat de analogiile care există între cele două entităţi, ţară pe de o parte, provincie pe de altă parte. Nu este vorba aici de a face o comparaţie, care ar fi reductivă şi potenţial manipulatoare, între două situaţii deosebite, ci de a aduce ca « sămânţă de discuţie » unele elemente informative despre situaţia din Québec, care pot fi de folos în reflecţia generală despre situaţia identitară şi în mod particular lingvistică a Republicii Moldova.[…]
ALEXANDRA TITU
Alexandra Titu este critic de artă, doctor în arte vizuale al Universităţii Naţionale de Artă, Bucureşti, cercetător la Institutul de Istorie a Artei al Academiei Române; predă Istoria Artei şi Hermeneutica Imaginii la Facultatea de Litere şi Istorie a Artei, Universitatea Bucureşti, şi Teoria Simbolurilor şi Arhetipologie la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest, Timişoara. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Uniunii Artiştilor Plastici, al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă şi al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici. Are o bogată activitate publicistică, studii de artă, eseuri şi ficţiune.
Ideologii în conflict
Evenimentele de la sfârşitul deceniului nouă au marcat o ruptură, sau mai curând o serie de rupturi, diferite ca intensitate şi radicalitate în cultura est europeană concept de altfel conjunctural, acoperind o realitate fragmentară, profund neomogenă, în dependenţă de distanţele mai curând istorice, dar, desigur, motivate geografic, de depărtarea sau apropierea de civilizaţia vestică, şi de blocul politic occidental. Ţările incluse blocului răsăritean, dominat de puterea sovietică, şi zonele înglobate efectiv teritoriului sovietic au afrontat setul de probleme impus de situaţia lor complexă de limită, de areal disputat de două universalisme ce şi-au confruntat influenţa în a doua jumătate a secolului trecut, internaţionalismul socialist, dependent de moştenirea ideologică modernistă şi universalismul euroatlantic, al cărui dinamism, hrănit de suportul unei tehnologii în dezvoltare fără precedent, ca efect şi motivaţie ale unei cercetări ştiinţifice ce-şi lărgeşte mereu domeniile prospecţiunii, inaugurând şi depăşind postmodernismul, cu ideolgiile lui conflictuale, polemice, tranzitorii, şi actualizându-se ca globalism. Acest vast spaţiu tampon, spaţiu filtru, a sintetizat, în epoca modernismului tardiv şi a postmodernismului în expansiune, influenţele la nivelul culturii ca nivelul cel mai flexibil, mai transparent şi disponibil, influenţa directă, impusă cu autoritatea puterii politice, a Estului, şi cea indirectă dar avid căutată, proiectată ca aspiraţie, ca ideal a culturii vestice, cu libertatea sa prospectivă, inovativă, reflexivă, critică.
Faţă de ambele fluxuri dominante, spaţiile acestea, unificate de aceeaşi conjunctură politică/istorică, dar cu moşteniri atât de diferite, unele aparţinând la un moment dat nucleului occidental (Cehia, Ţările Baltice), altele Europei Centrale, cu o deschidere occidentală bazată pe o experienţă medievală omogenă occidentului (Polonia, Ungaria), altele Balcanilor (provinciile fostei Jugoslavii, România, Bulgaria), s-au situat într-o poziţie provincială, cu toate implicaţiile ce decurg dintr-un provincialism conştientizat, experiat ca un complex (ca o sursă de complexe) şi ca un potenţial deloc neglijabil.[…]
MITOŞ MICLEUŞANU
Mitoş Micleuşanu este autorul volumelor Organismecanisme proză scurtă (Ed.Ziua, Bucureşti, 2002) şi Tuba Mirum roman (Ed. Pontica, Constanţa, 2003).Născut în 1972 în Crimeea. Unul dintre cei doi membri ai site-ului «Planeta Moldova» (www.planetamoldova.net) şi ai emisiunii cu acelaşi nume de pe TVR2, care au editat şi un CD. Artist plastic şi muzician. Studii la Academia de arte vizuale din Cluj-Napoca. Rubrică zilnică la Radio Guerrilla (Bucureşti).
Planeta Moldova, Planeta Molcomă?
Dacă ar fi să facem o analiză a relaţiei România Moldova, primul lucru care ne leagă, dincolo de tradiţie şi rădăcini, este un fel de împlinire ancestrală, un fel de autosuficienţă ascunsă în spatele unei nemulţumiri cotidiene continue, nemulţumiri din inerţie, ca să-i spun aşa. Această nemulţumire este de suprafaţă, după părerea mea, deoarece un om cu adevărat nemulţumit este capabil să ia măsuri drastice, neaşteptate, radicale! Nemulţumirea autentică te face capabil de renunţare, schimbare, revoluţie şi, de ce nu, asceză. Evident, revoluţia din România a izbucnit în urma unei profunde nemulţumiri, dar consecinţele revoluţiei s-au dovedit a fi diferite de aşteptările oamenilor, iar asta, după părerea mea, s-a întâmplat din cauza unei nemulţumiri insuficient de viscerale, insuficient de morbide. Cât de grotescă n-ar părea această afirmaţie, nu vreau să spun decât că omul este dependent de tiranie în aceaşi măsură în care este dependent de libertate, iar aceste extreme generează suferinţă şi revoltă într-o măsură egală, doar diferit nuanţate. Libertatea, cât n-ar părea de paradoxal, este insuportabilă. La fel şi tirania. După eşecul tiraniei, omul se focalizează asupra libertăţii, dar descoperă peste puţin timp că libertatea nu este ceea ce aştepta. Libertatea este ca evadarea adolescentului de acasă. Pe de o parte se simte eliberat, iar pe de altă parte se simte înstrăinat, copleşit de responsabilităţi, conflicte existenţiale şi dorinţă de supravieţuire. Aşa s-a întâmplat cu românii care s-au aşteptat ca revoluţia să le aducă o viaţă mai bună, mai frumoasă, mai împlinită. Aşa s-a întâmplat şi cu basarabenii care au ajuns după 90 în România, printre care şi eu. Nu vreau să continuu aici o analiză nesfârşită, mă voi concentra pe propria mea experienţă ca să nu divaghez.[…]
RĂZVAN DUMITRU
Răzvan Dumitru este doctorand în Antropologie Socială la University College din Londra. Licenţiat în sociologie al Universităţii Bucureşti şi master în Sociologie şi Antropologie Socială al Central European University, din Budapesta.
Ştefan cel Mare la Chişinău
Republica Moldova este un stat relativ nou, recent s-au împlinit cincisprezece ani de la declararea independenţei. Actuala guvernare a Moldovei duce o politică de construcţie a unei identităţi moldoveneşti, politică vizibilă prin accentul pus pe desemnarea limbii oficiale, cea moldovenească, şi pe dezvoltarea unor seturi de simboluri care se constituie în markere identitare. Crearea unei identităţi naţionale are implicaţii în legitimarea unui stat atât în interiorul graniţelor sale, cât şi într-un sistem mai larg, internaţional. Noile state ce şi-au câştigat independenţa odată cu destrămarea URSS-ului s-au văzut în poziţia de a demara un proces de construcţie naţională, urmărită uneori mai mult sau mai puţin asiduu. Afirmarea identităţii naţionale a intrat deseori în conflict cu relaţiile politice şi economice cu fosta metropolă Moscova (vezi cazurile statelor baltice, al Ucrainei, dar şi un contraexemplu Belarusul care nu a marşat foarte mult pe afirmarea unei identităţi naţionale, ci mai degrabă pe conservarea unui trecut idealizat cel sovietic).
Voi analiza aici folosirea a două seturi de simboluri întrebuinţate în spaţiul public pentru a construi identitatea naţională moldovenească. Unul dintre registre recurge la simboluri din trecutul mai îndepărtat al Moldovei, pe când al doilea aparţine trecutului apropiat. Voi arăta că ponderea celor două registre de simboluri în peisajul urban şi monumental al Chişinăului corespunde cu dificultatea creării unei identităţi naţionale într-un stat infiinţat recent, dealtfel contestată.[…]
ELENA PRUS
Elena PRUS este director al Institutului de Cercetări filologice şi interculturale din cadrul Universităţii Libere Internaţionale din Republica Moldova (Chişinău), profesor universitar, doctor habilitat în filologie. Începând cu anii `80, desfăşoară o intensă activitate de cercetare şi publicistică, interesul său depăşind spaţiul strict literar, acoperind arii diverse de la drepturi cetăţeneşti la urbanism şi scenarii pentru televiziune.
Spectacularul moldav al fenomenului francofoniei
În noul cadru epistemologic, politic şi economic francofonia s-a impus ca un factor important al mondializării. De ce ? Deoarece, cum menţionează Dominique Wolton, mondializarea simbolizează totodată sfârşitul distanţelor fizice şi conştientizarea importanţei considerabile a distanţelor culturale [p.15]. Moştenirea directă a iluminismului francez şi a enciclopedismului va fi desfăşurată printr-un praxis multiform care înglobează dreptul, educaţia, cultura, economia. Francofonia se traduce prin sprijinul adus circulaţiei bunurilor culturale şi materiale în spaţiul francez.
Misiunea francofoniei este mai întâi de toate un umanism, ea permite de a utiliza resursele formidabile ale unui patrimoniu partajat. Francofonia este aplicarea unui multiculturalism funcţional pentru participarea la sinergia de viziuni şi de acţiuni, păstrând o identitate proprie în ansamblu. Mişcarea francofonă funcţionează ca un integrator cultural al spaţiilor dispersate.Francofonia este un fenomen de solida-ritate fondată pe o limbă şi pe o cultură. Fiecare civilizaţie este un spaţiu referenţial, producător de sens. Civilizaţia contemporană multiplică ansamblul structurilor mentale, ştiinţifice, estetice şi tehnologice orientate spre promovarea valorilor şi imaginii sale.
Deşi Franţa nu mai domină lumea politic, modelul său cultural rămâne în continuare atrăgător. Francofonia ţine mai întâi de toate de excepţia culturală şi de politicile culturale. La etapa actuală trebuie să recunoaştem francofoniei o creativitate care a acceptat, pentru a se dezvolta, să treacă printr-o inevitabilă învăţare a modelului cultural francez. Francofonia păstreză în imaginar aura Franţei ca mare cultură filozofică, artistică şi literară. Ceea ce a atras mereu în acest model este raţionalismul, libertatea gândirii şi a expresiei, subtilitatea cosmopolită, muzicalitatea limbii. În mişcarea de globalizare, soclul francofon, constituit de generaţiile precedente, se subţiază permanent, ca piela de chagri. « La France, nest-ce pas cette chère vielle chose, certes toujours respectable, mais si petite sur le planisphère ? » ne întrebăm din ce în ce mai mult [Arnaud, Guillou, Salon, p.59]. Răspunsul nu este atât de simplu, deoarece paradoxul constă în faptul că, dacă amprenta franceză se reduce în cantitate, calitatea sa se constituie într-o marcă rafinată şi devine mai căutată.
Alianţa francofonă este înainte de toate o reuşită a unui formidabil metisaj între limbă şi istorie, limbă şi memorie, limbă şi moştenire. Francofonia vorbeşte prin limba care se învaţă şi prin cultura care este asimilată. Cultura în ansamblul său este un bun identitar în majoritatea societăţilor, care federează diversele sale componente şi alimentează sentimentul de apartenenţă la o comunitate de valori, de idei şi de obiceiuri.[…]
IRINA MAVRODIN
Starea de spirit Chişinău
De câte ori rostesc în gând cuvântul Chişinău şi îl rostesc adeseori, pentru că el are pentru mine o realitate continuă şi plină de substanţă , retrăiesc, regăsesc ceva care ar putea fi numit: un paradis al copilăriei, căci sintagma trezeşte puternic în mine, declanşată de mecanismele unei memorii afective de tip proustian, imagini ale propriei mele copilării, şi, mai exact încă, imagini din propria mea copilărie.
O mătuşă din partea tatei, tanti Lilica, mare povestitoare în jurul căreia ne strângeam noi, toţi nepoţii, refugiată din Basarabia, unde trăise ca soţie a unui nobil polonez, mare moşier (în perioada despre care vorbesc el era însă mort, şi ea era văduvă, cu un copil, verişorul nostru, cu nume sonor, Dan Baranovski; acum, vai, şi mama şi fiul sunt de asemenea morţi!), reuşise să implanteze în imaginarul nostru o extraordinară mitologie basarabeană: moşii cu fabuloase recolte, conace vaste, luminoase, confortabile, cu slugi devotate, vizite făcute în minunate caleşti, trase de cai iuţi ca vântul între boierii ţinutului, ce aveau loc fără întrerupere. Era ocazia pentru tanti Lilica să ne spună tot felul de nume. Care ne făceau să ne simţim în plin roman tolstoian sau într-un roman de Turgheniev. Multe dintre aceste legendare persoane, evocaţi de mătuşa noastră în poveştile ei, erau acum printre noi, la Focşani şi ele în refugiu, încercând să trăiască de pe o zi pe alta din vânzarea câtorva obiecte preţioase pe care le salvaseră (căci plecaseră, fugiseră, mai bine zis, de la conacele lor în mare grabă) cu greu, bijuterii sau argintărie, de obicei, pe care le dădeau pe nimic.[…]
VITALIE CIOBANU
Vitalie Ciobanu s-a născut la 4 mai 1964, la Floreşti, judeţul Soroca. Licenţiat în jurnalistică, 1986, la Universitatea de Stat din Chişinău. A lucrat ca redactor şi redactor-şef adjunct la Editura Hyperion, (1986-1993). Este cofondator şi redactor-şef al revistei Contrafort, din 1994. Prozator, eseist, critic literar, ziarist, comentator la Radio Europa Liberă, colaborări în presa din România. Premii şi distincţii în Republica Moldova şi România. Autor al volumelor: Schimbarea din strajă; Frica de diferenţă; Valsul pe Eşafod (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga); Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova.
Generaţia Contrafort un tablou sinoptic Mica Românie denaturată
Când mi s-a propus să scriu ceva despre Contrafort pentru numărul special al revistei Secolul 21, dedicat culturii noi dintre Prut şi Nistru, am avut din start un frison de îndoială: cum să scrii despre un proiect în curs de desfăşurare, ce să spui despre un drum neîncheiat, cum să formulezi un ţel ce nu poate exista decât ca un obiectiv perpetuu, ca un ideal inexpugnabil, ca un punct de fugă la linia orizontului?… Dar nu folosesc cuvinte prea mari? Reviste au fost întotdeauna, au avut o viaţă mai lungă sau mai scurtă, au lăsat urme notabile sau n-au contat nici măcar statistic în memoria unei comunităţi. O revistă e, până la urmă, şi ea o slujbă: îţi ia timp, îţi impune obligaţii, te stoarce de energii, te aruncă în rutină. Tot ce îţi propui în cazul unei reviste de cultură, după ce parcurgi rapid solemnitatea fazei de debut, este să continue să apară, să atragă colaboratori de valoare şi, mai ales, să nu-şi piardă capacitatea de a seduce publicul, luptând cu concurenţa.
Contrafort este însă mult mai mult decât atât, pentru că evoluează într-o zonă ce diferă în chip esenţial de normalitatea unei societăţi. Mediul, istoria şi condiţia individului în câmpul tridimensional creat de acestea determină motivaţia unui act de cultură, raţiunea de a fi a unei publicaţii. Imaginaţi-vă o Românie redusă cam de şase ori teritorial şi demografic. Un spaţiu în care toate ar avea proporţii limitate: instituţiile, conştiinţa definirii de sine, soliditatea convingerilor, potenţialul creator, informaţiile despre ceilalţi. O mică Românie schimonosită, chircită, denaturată, un mal spălat întruna de o maree devastatoare în decursul ultimilor 200 de ani. O ţară căreia i-a lipsit mereu răgazul istoric, şansa cosmică de a se constitui în substanţa ei, de a-şi făuri o civilizaţie în conexiune cu lumea latină şi occidentală din care a fost smulsă cu brutalitate, fără plebiscit, fără consultarea Naţiunilor Unite, fără chestionarea dreptului internaţional, ci pe cale naturală, recte prin expansiunea militară şi ideologică a unui centru de gravitaţie sălbatic, autocratic şi totalitar. O margine striată, hărţuită a lumii româneşti, aceasta e Basarabia. Un loc în care mitul eternului început, al mănăstirii făcute doar să se surpe, cunoaşte cea mai intensă reprezentare. În acest ţinut legitimarea prin istorie capătă forme de trăire paroxistică şi caricaturală întrucât aceleaşi evenimente fondatoare sunt convocate pentru a justifica viziuni diametral opuse asupra identităţii: română sau moldovenească , aici mistica rădăcinilor şi glasul strămoşilor hrănesc o insaţiabilă nevoie de stabilitate, calmează senzaţia de balans nebunesc între Est şi Vest, de fixare precară pe hartă. Modernitatea a luat în Basarabia contururi perverse, hibrid-monstruoase. Ceea ce în alte părţi, în România pro-priu-zisă, aduce cu un cadril, mai lin sau mai împiedicat, cu o sinteză între măsura autohtonă şi grefa cosmopolită, în mica Românie transpruteană se vede ca o agresiune brutală a formelor de viaţă exogene, căzute pe un suflet vegetal. Şocul întâlnirii cu Europa, frica de diferenţă, incapacitatea de dialog şi schimb echivalent de valori, stresează matricea primordială, şi ea răspunde, prin reflex, ca o cetate asediată, ridicându-şi podurile în faţa oricăror influenţe, bune sau rele, pe care nu le poate gestiona. Naţionalismul basarabean s-a transformat, în ultimii 15 ani,dintr-o mişcare progresistă şi emancipatoare într-o redută suficientă sieşi, s-a îmbolnăvit de un narcisism acrit şi resentimentar. Reprezentanţii săi, invalidaţi pe plan politic căci au pierdut toate bătăliile electorale de după 1991 , nu mai au probleme de adaptare şi chiar de colaborare cu actuala putere comunistă de la Chişinău, mobilizându-se în schimb împotriva noilor inamici, a tinerilor intelectuali critici, care se revendică de la cultura română modernă şi se declară europenişti. Cauza naţională e în primejdie!, clamează heralzii autohtonismului, chemând oameni ai muncii de la oraşe şi sate să le ia apărarea în paginile presei protocroniste, deşi nu cauza naţională (aşa cum o înţeleg ei) este ameninţată, ci legitimitatea pe care le-o furnizează aceasta, aducătoare de multiple privilegii, subvenţii şi sinecuri.
Despre toate acestea, mai detaliat, în cele ce urmează.[…]
SORIN ALEXANDRESCU
SORIN ALEXANDRESCU este profesor emerit la Universitatea din Amsterdam şi profesor asociat la Universitatea Bucureşti, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, pe care îl fondează în 2001 şi al cărui director este până în prezent. Absolvă cursurile Facultăţii de Litere în 1959, între 1963-1966 fiind cercetător la Institutul de Istorie literară al Academiei Române şi asistent la Catedra de literatură universală. În 1969 este lector de limba şi literatura română la Universitatea din Amsterdam, departamentul de Franceză-Română, condus de prof.dr. Paul Zumthor, precum şi la Universitatea din Groningen. Între 1990 şi 1994 este preşedintele Asociaţiei olandeze de semiotică şi director ştiinţific al Institutului de Cercetări al Universităţii din Amsterdam pentru semiotică, teoria literaturii, filozofie şi teoria artei (ISELK), ambele fondate de el. Are o intensă activitate publicistică în România şi Olanda.
Un român: Vitalie Ciobanu
De când l-am văzut prima oară, acum mulţi ani, cred că la Sighişoara, m-au impresionat ochii, arzători, privirea profundă şi întoarsă într-un jar interior, vocea întretăiată şi totuşi îndârjită. Aveam să-l citesc mai târziu: articole de ziar, Contrafort, cărţi, romanul1. De unde vine forţa extraordinară a acestui om, incandescenţa, nemila faţă de bicisnici şi totodată iertarea lor, ca şi cum ar dizolva în propriul său suflet, curat, murdăria lor incurabilă? Forţa aceasta poate fi a credinţei, mi-am spus, eu care nu cred, a unui creştin adevărat, nu a unuia bucurându-se de sarmale la Crăciun. Sau poate forţa şi suferinţa aceasta vin mai de departe, dintr-un patetism românesc astăzi pierdut dar lui totuşi transmis, nu ştiu cum, de la Eminescu, Iorga, Eliade, Cioran, lui, cel care suferă, dar scrie mai departe. Cum însă evitam, şi încă evit, idealizarea sentimentală a oricui, am pus deoparte patetismul românesc, fiind ajutat în aceasta, ce-i drept, de nenumăratele exemple contrare care ne otrăvesc zilele zilnic, de trepăduşi, hoţi şi lichele. Citindu-i însă o carte, am avut impresia că fiece pagină ardea într-o combustie permanentă de idei ce locuiau simultan în interiorul faptelor şi în afara lor, deasupra lor, acolo de unde se vede cât de trecătoare sunt aceste fapte care ne mănâncă fiecare clipă din prezent. Un român. O specie pe cale de dispariţie, credeam, un român care încă mai poate spune despre România ceea ce Unamuno spunea despre Spania: mi duele Espańa, mă doare Spania, mă doare România, cum îl durea pe Cioran pentru că o iubea şi totodată o detesta, sau pe Eliade care o putea iubi numai în eternitate. Sau pe noi, cei fără glasul lor. Dar el este un român de acolo, mi-am zis apoi, din acea Basarabie de care noi nu mai vrem să auzim, de la care ne întoarcem capul ca să ne ascundem ruşinea pe care unii dintre noi încă o încearcă, ruşinea că ştim că nu mai recunoaştem Basarabia ca parte din România noastră. Basarabia în care nu cred că măcar 0,01% din românii de aici au fost vreodată, sau ar vrea să meargă, este acea conscience malheureuse, sau conscience du malheur, a noastră, acea conştiinţă tulbure în care ruşinea şi vina se confundă şi ambele sunt reprimate, amânate, ascunse, cu gândul la iluzoriile succese ale momentului care ne-ar duce, nu-i aşa, mai sus de banalitatea unei foste provincii2.
Puţini, pe de-altă parte, au rămas ca el chiar acolo, mi-am zis: uită-te la Ilie Ilaşcu, Leonida Lari sau alţii de care de-asemeni mă extaziam cu ani în urmă. Şi totuşi: suferinţa lor de acolo a fost degradată exact prin transferul lor aici, discreditată în ochii noştri snobi fără ca noi să intervenim, căci ce scuză mai bună puteam găsi pentru indiferenţa noastră la drama reală din Basarabia, decât acest discredit.[…]
MARIANA CELAC
Mariana Celac a studiat matematici superioare; a absolvit Universitatea de Arhitectură şi Urbanism; studii avansate la Today University, Tokyo Japonia. Lucrează ca arhitect, urbanist, colaborator la numeroase publicaţii de specialitate în România şi în străinătate; profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu Bucureşti.
Argument
Întâmplarea despre care va fi vorba mai departe pare descinsă dintr-o filă de legendă pioasă despre mobile vechi şi descoperiri epocale în sertare prăfuite. Ea s-a petrecut însă aievea prin 1997. Domnul H. a intrat, cum se spune, în posesia unui dulap părăsit într-un pod. Dulapul era gol şi dezghiocat, dar în sertarul unde se păstrează de obicei pantofii, sub o hârtie groasă prinsă cu pioneze, domnul H. a găsit o mapă. Nepriceput în ale artei, a apelat la o cunoştinţă. Doamna Miliţa Sion, arhitect şi grafician, a venit şi a identificat dintr-o ochire autorul acuarelelor şi desenelor: peisaje de stepă, cupole torsadate de biserici ruseşti, uliţe de târguri mici, arbori răvăşiţi. Tuşa confirmată de semnătură era fără îndoială a lui George Matei Cantacuzino. Iar motivul peisajul de fundal pe frontul răsăritean, în Basarabia şi Rusia, în anii 1941-1942. Nu era prima descoperire scoasă la lumină într-un scurt răstimp. Cu puţină vreme înainte, la despuierea arhivei lui Octav Doicescu au fost identificate schiţele în creion marcate doar cu monograme făcute de viitorul arhitect la Iaşi în 1918. Cei doi au fost prieteni, au făcut împreună arhitectură, au scos cele opt numere ale revistei Simetria unde au semnat, alături, mai multe texte. În numărul IV al Simetriei, acelaşi număr din care au fost preluate fragmentele care urmează, cei doi prieteni au publicat editorialul OrientOccident? Miliţa Sion a organizat materialul celor două mape în expoziţia de la Palatul Şuţu din 1999, dedicată centenarului naşterii lui G.M. Cantacuzino. Iar Şerban Cantacuzino a donat acuarele şi desene din seria găsită în dulapul plin de colb Bibliotecii Naţionale a României. Experienţa trăită de autor la Chişinău la începutul războiului nu a fost deci consemnată doar prin scris, ea are un complement extraordinar în desenele şi acuarelele sale.
Citită la rând, în ordinea dată de cronologie, opera scrisă a lui GMC este egală, lectorul nu are surprize, nici evoluţii lente nici turbulenţe nu agită un discurs de o impecabilă consecvenţă . De la Introducere în Studiul Arhitecturii (ortografiat cu title case, ca în engleză) din 1926 la Despre o estetică a reconstrucţiei din 1947 scrierile arhitectului expun leitmotive tenace ce se vor regăsi până şi în prelegerile extemporanee ţinute în închisoare. Deţinuţii din aceeaşi celulă îşi mai amintesc cum ascultau fermecaţi improvizaţiile sale despre renaştere, despre meşteşugurile ţărăneşti, despre influenţele orientale
notează fiul său, Şerban Cantacuzino, arhitect şi el, într-o evocare dedicată tatălui său. O natură pasionată şi incapabilă de compromis scrie Şerban Cantacuzino a purtat de-a lungul întregei sale vieţi marcată de autodisciplină aceleaşi convingeri şi fidelităţi intelectuale. E o stabilitate ce se regăseşte în alura fiinţei sale: între autoportretul în creion de la 19 ani (expus pentru prima oară la expoziţia de la Bucureşti şi personajul matur din portretul de grup de la New York la sfârşitul anilor 30 aproape nu sunt diferenţe.
Notele despre Basarabia, alături de editorialele redactate împreună cu Octav Doicescu, reflecţiile peisajul rus şi desenele sale publicate în Simetria, articolul despre Libertate şi adevăr din numărul VIIII al revistei şi volumul Despre o estetică a reconstrucţiei sunt ultimele scrieri tipărite antum, toate purtând marca experienţei sale de război. După instalarea noii ordini, interdicţia de a publica (ca şi cea de a expune sau vorbi de la catedră) a venit foarte repede. În anii cincizeci G.M. Cantacuzino era o persona non grata. Arhitectul va fi expulzat din Şcoala de Arhitectură şi va petrece în închisoare câţiva ani. Din 1953, când a fost eliberat, şi până la moartea sa prematură în 1964, va locui şi lucra la Iaşi. Aici, în solitudinea grădinii sale secrete, a avut răgazul să exploreze, spune într-o scrisoare, domeniul nelimitat al memoriei. Şi să proiecteze ultima sa lucrare, o aripă la acareturile Mitropoliei ieşene, terminată postum după planşele sale.
Prin termenul durabil folosit în relaţie cu arhitectura, GMC face operă de precursor. Cuvântul a apărut în lexicul nostru în anii din urmă, adus de traducerea franceză a englezului sustainable. Din experienţa contactului cu arhitecturile autoritarismelor întâlnite în Basarabia, G.M. Cantacuzino extrage lecţii pentru reconstrucţia Bucureştiului. Oraşul nu are structura unei cetăţi, e un vechi târg nevoit să suporte fără a se organiza valul modernităţii, alcătuirea sa e temporară, fără referinţă la lucrul definitiv. La noi febrilitatea isterică respinge munca înceată a operelor durabile, scrie G.M. Cantacuzino. Reconstrucţia nu are nevoie de faze tranzitorii, nu suntem destul de bogaţi pentru a construi provizoriu. Durabilul exclude lenea, anemia sensibilităţii, derizoriul, meschinul, refuzul artei şi anticultura, nepăsarea autorităţilor, virtuozităţile de cifre, el presupune legislaţie chibzuită, voinţă neşovăielnică şi generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii, dar şi echilibrul dintre disciplinele clasice, temele moderne şi formele subtile şi sensibile fără a întoarce spatele tradiţiei, susţinând dezvoltarea firească. Vechea noastră indolenţă, spune GMC, împreună cu atracţii superficiale, influenţe autoritare şi modele inconsistente au ameninţat mereu orice operă durabilă… la noi dictatura se cuibăreşte în lenea de a gândi, lene ce merge paralel cu anemia sensibilităţii.[…]