SIBIU | 1-6/2007

SUMAR

KLAUS JOHANNIS: „Exerciţiul cotidian şi spontan al culturii” | 7

CIBINITATEA SAU ACASĂ, LA SIBIU

EMIL HUREZEANU: Oameni sub turnuri | 11
MIRCEA STĂNESCU: Oraşul | 18
ANDREI CODRESCU: Cei doi Codrescu de peElizabethstrasse | 24
ADELA GRECEANU: În căutarea oraşului | 36

NOI ŞI ORAŞUL

FRANÇOISE CHOAY: Branly: mai era oare nevoie de încă un Luna Park? Traducere şi fotografii de Kázmér Kovács | 40

SIBIU 2007 – ODISEEA UNUI BRAND CULTURAL

SERGIU NISTOR: Sibiu, Capitală Culturală Europeană 2007 | 61
EUGÈNE VAN ITTERBEECK: Experienţele unui angajament cultural, în româneşte de Traiana Necşa | 66
BOGDAN IANCU: Sibiu CCE 2007 – moduri de întrebuinţare | 75
MONICA STROE: În vitrina europeană | 84
VERA MARIN: Observatorul Urban Sibiu | 97
MONICA LOTREANU: Cu Hermannii la pas | 106

ORAŞUL CU MUZEE

LIVIANA DAN ŞI ANCA MIHULEŢ: O casă care a devenit muzeu şi un muzeu care speră să refacă o casă  | 115
CORNELIU BUCUR: ASTRA  – Muzeul Civilizaţiei Tradiţionale  | 124

INCURSIUNI ETNOGRAFICE

VINTILĂ MIHĂILESCU: Modelul săsesc al vecinătăţilor  | 131
ANCA ŞERBĂNUŢĂ: Hotelul Împăratul Romanilor şi rezistenţa prin savoir-vivre  | 135
CĂLIN BLAGA: A locui la trecut, prezent şi viitor | 140
CRISTINA TĂTARU: Aspecte ale multilingvismului în termenii culinari din Transilvania | 146
ELIZA PENCIU: Bucătăria şi ospeţele din casele patricienilor şi ţăranilor saşi | 152
OVIDIU DANEŞ: Trecutul contemporan | 161
CĂTĂLINA TOMA: Piaţa Huet – un martor al istoriei sibiene | 166
TOMA-COSMIN ROMAN: Viaţa breslelor în Sibiul medieval | 171
LUMINIŢA DANEŞ: Sibielul din Mărginime şi casele-costum | 177

DIN MITOLOGIA SIBIULUI

IRINA MAVRODIN: Răşinarii lui Cioran  | 183
MARTA PETREU: Trei iubiri în vremuri de refugiu  | 188

CERCUL LITERAR DE LA SIBIU

ALINA LEDEANU: Arhiva cerchistă în secolul 21 | 193
ION D. SÎRBU: „Într-un Sibiu şi tragic şi romantic” | 197
DAN DAMASCHIN: Proiectul „Euphorion” | 201
FLORENTINA RĂCĂTĂIANU: Între Corydon şi Euphorion – o metaforă culturală | 247
Ştefăniţă Regman: I.Negoiţescu, cronicar dramatic în Sibiu  | 260
RADU STANCA: Condiţia cronicarului dramatic român  | 261
I. NEGOIŢESCU ŞI TEATRUL
Vieaţa artistică la Sibiu (264); „Wallenstein” la Teatrul German din Sibiu (270); Teatrul German din Sibiu (276)(texte în selecţia lui Ştefăniţă Regman)

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ – psalmi

ALINA LEDEANU: Psalmul LIII
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ: VERSETE DIN PSALMI
GETA BRĂTESCU: „El şi noi” (desene pentru Psalmii lui Doinaş)

ÎNTOARCERE LA FAUST

Ianuarie 1984: un Faust românesc la Goethe Institut (texte de Ştefan Aug. Doinaş şi Geta Brătescu) | 281

ATELIER
GETA BRĂTESCU: Am desenat pentru Faust | 292

SIBIU, SEPTEMBRIE 2007
FAUST  ÎN MONTAREA LUI SILVIU PURCĂRETE

SILVIU PURCĂRETE: „Un scurt circuit al timpului, o enormă dilatare”. Interviu de Alina Ledeanu  | 316
HELMUT STÜRMER: „Sunt un constructor al spaţiului”. Interviu de Alina Ledeanu | 329
VASILE ŞIRLI: Muzică pentru Faust | 343

ORAŞUL CU POVEŞTI ŞI POVESTIRI

CĂLIN TORSAN: Apus. Sau răsărit | 345
COSMIN MANOLACHE: La egală distanţă între L şi N  | 350
LUIZA ZAMORA: De pe Rin pe Cibin | 356
VLADIMIR AGRIGOROAEI: Clondirul lui Mikloş  | 363

FESTIVALURI

MIHAELA MICHAILOV: FITS, un festival-caracatiţă | 369
IULIA BLAGA: Festivalul ASTRA | 373

RUBRICI PERMANENTE

EXTREMUL CONTEMPORAN

MICHEL DEGUY: Char şi identitatea, în româneşte de Alina Ledeanu | 378
Romanian contributors | 382

---

KLAUS JOHANNIS
Primarul Municipiului Sibiu
„Exerciţiul cotidian şi spontan al culturii”

Anul 2007 surprinde un oraş îmbibat de cultură, loc de întâlnire a culturilor, în care orice activitate obişnuită devine o manifestare artistică. Pentru Sibiu, exerciţiul cotidian şi spontan al culturii generează un efect secundar – normalitatea. Însuşi sloganul actual al Sibiului, „Tânăr din 1191”, este un aparent contrast absurd, un oximoron, care legitimează atât istoria oraşului, cât şi contextul modern al evoluţiei naturale a sibienilor.
Sibiul european păstrează încă imaginea de acum trei secole a celei mai bogate şi mai influente dintre cele şapte cetăţi transilvane, care era în acelaşi timp şi un centru al artelor şi culturii. Centrul istoric, de un şarm deosebit, alătură clădiri din perioade şi stiluri diferite – de la gotic şi Renaştere până la baroc şi Jugendstil – ca o adevărată cronică a celor opt secole de istorie a oraşului. Aceasta este „perla” oraşului, dar aici veţi descoperi şi locaţii care vibrează de tinereţe şi locuri moderne sau inedite unde să vă petreceţi şederea în Sibiu.
În 2000 era oraşul cu o economie în plină dezvoltare, un paradis al investitorilor, în 2004 era oraşul din inima Transilvaniei în care începeau cele mai mari lucrări de infrastructură din istoria post-decembristă a României, dintotdeauna a fost oraşul cu o ofertă turistică şi cu o bogată activitate universitară, iar în acest an este oraşul-model de europenism, oraşul cu cea mai variată viaţă culturală şi artistică, un oraş demn de titlul de Capitală Culturală Europeană.[…]

EMIL HUREZEANU
Oameni sub turnuri

Noi, sibienii, facem parte dintr-o lume în care aparenţele au înşelat întotdeauna. În care limba a fost limbi, în care meseria s-a multiplicat în mai multe bresle decât produse, în care zidăria s-a disimulat în masonerie, în care necastitatea citadină a avut parte dintotdeauna de patru centuri, de fortificaţii, în care germanii şi românii au fost Romulus şi Remus alăptaţi de o zeitate duală, cu zărul şi Hochlandul simţului practic şi elanul edificării vesele, în care vecinătatea – Nachbarschaft, ca model de convieţuire concitadin㠖 a devenit forma mentală a disciplinării românităţii carpatine, sedusă de migraţii şi barbari, dar şi spaţiul de libertate al germanităţii sudice.
Construcţia monumentală, gotică sau barocă, a fost mereu îndulcită la noi de pastoralitatea mărginaşă, buchiile episcopale şi încruntarea protestantă au prins mirosul şi neîncropirea brânzei de burduf, iar Apollo şi Mercur, ca tutori ai comerţului şi poeziei-efigii ale oraşului germano-român, şi-au disputat neputinţa, ca două suflete neîmpăcate, în acelaşi piept.
Aşa s-a întîmplat cu toate oraşele de margine, între două imperii, două coduri, două limbi. Cibinitatea este acest imperiu dualist: chibzuinţă statică, prin lespezi de comiţi şi ochii de pisică ai granitului din pieţe, şi părăsirea locului şi a sinelui; a veni şi a pleca pentru germani, a pleca şi a reveni, pentru români. O anumită vrednicie şi rânduială, solide dar colorate, precum casele din cetate, iată însemnul ascuns şi energetic al oraşului nostru, alături de vântul dinspre munte, mirosul de tei şi albastrul cerului toamna pe care cronicarii le-au privit încântaţi peste secole. Aici şi dorul de ducă şi dorul de casă, ca mişcări concomitente în dansul dervişului, ca mâini cereşti ale sfidării obişnuinţei şi morţii, au înflorit.[…]

ANDREI CODRESCU
Cei doi Codrescu de pe Elizabethstrasse

Am scris mult despre Sibiu, destule pagini să mulţumească chiar Biroul Turismului, dacă aşa ceva există. Am scris şi lucruri mai dure sau personal mai dureroase, dar farmecul burgului persistă şi-n ele. Am să încerc, pentru noi, cu această ocazie, să revizitez misterul.
M-am născut la numărul 42 pe strada 9 Mai (Elizabethstrasse), în oraşul vechi, lângă Strada Rotarilor, Argintarilor, Felinarului. Zona mea de libertate începând de pe la zece ani încolo era până la Piaţa Mare. Înainte de zece ani îmi amintesc curtea mare, pavată cu pietre a casei, prin care treceam repede ca să ajung în cel mai scurt timp posibil la scările care duceau spre cămăruţele noastre de mansardă, din cauză că un păianjen (pe la şase ani), Moartea (pe la nouă ani) sau, mai târziu, un ucigaş cu secure se ascundea în subsolul din dreapta cu ferestruica întunecată şi zăbrelită. Cred că pe la vârsta de nouă ani am crezut că Moartea însăşi se ascundea acolo, cu coasă cu tot, o imagine care venea din povestea Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte în care apare Moartea cu coasa să-l culeagă pe eroul care o sfidase. Deşi Moartea îi dăduse o palmă eroului reîntors – mânat de nostalgie – la casa părintească ce nu mai exista şi îl transformase în acest fel în ţărână, coasa mi se părea mie că era permanent ataşată de spatele Morţii, era unealta ei de lucru. Într-un oraş de meşteşugari cu asociaţii care începuseră o mie de ani înainte de naşterea mea mi se părea normal ca oamenii să-şi poarte uneltele cu ei. Văzusem mulţi dughenari cu ferăstrău, ceasornicari cu scule mici şi mari ieşind din buzunarul de la cămaşă, ascuţitori de cuţite cu piatra montată pe curea şi pedale de bicicletă. Părinţii mei erau ambii fotografi, cu ateliere în părţi diferite ale oraşului, fiindcă erau divorţaţi. Când se duceau afară luau totdeauna un mic aparat de fotografiat cu ei, pentru lucru sau numai pentru plăcere. Le plăcea oamenilor în zilele alea să fie fotografiaţi, era lucru încă rar, cu aură magică. Ucigaşul cu securea era lucru mai complicat, venit, mi se pare, din ce-mi spusese mama despre tatăl ei, bunicul meu, care fusese ucis cu securea în pădurea lui lângă Alba Iulia de bandiţi când venea acasă, înainte de război.[…]

ADELA GRECEANU
În căutarea oraşului

M-am născut şi am trăit până la 23 de ani la Sibiu. Când am plecat la Bucureşti, relaţia mea cu oraşul natal s-a schimbat. Abia când m-am îndepărtat de el mi-am dat seama că, deşi mi-am petrecut o primă parte a vieţii acolo, nu m-am întâlnit cu Sibiul decât în câteva rânduri. Poţi trăi într-un loc ca şi cum ai fi în orice alt loc. Aşa cum sunt stări pe care nu le poţi trăi decât în anumite locuri. Cel puţin eu, acum îmi dau seama, leg locurile nu de ceea ce apare reprezentativ în ghidurile turistice, ci de ceva mult mai greu de numit, ceva provocat, cine ştie, poate chiar de geniul locului. O senzaţie, un miros, un sunet, gustul apei… De pildă, când merg la Sibiu, la părinţii mei, întotdeauna regăsesc un anume miros de aer curat, puţin umed, care nu seamănă cu mirosul nici unui alt aer curat din lume. Sunt convinsă. Recunosc imediat şi gustul apei de la robinet, apă rece şi bună de băut.[…]

SERGIU NISTOR
Comisar pentru programul Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007
Sibiu capitală culturală europeană 2007

Faptul că un oraş devine capitală culturală europeană îl marcheză, spun studiile de specialitate1, mai mult decât dacă este gazda unui mare târg internaţional şi aproape tot atât cât dacă ar fi desemnat loc al olimpiadelor. Numai faptul că investiţiile publice au variat între circa 8 milioane de euro (Bologna) şi 232 milioane de euro (Thessaloniki), cu o medie pe undeva pe la 150 milioane de euro, arată că autorităţile privesc anul capitalei culturale ca o oportunitate de a demara programe edilitare importante. Unii renovează aeroporturi (Thessaloniki), gări (Weimar) sau dezvoltă infrastructura rutieră (Santiago, Bruge). Alţii au investit în noi instituţii culturale (Cork – Galerie de artă modernă, Avignon – idem, Graz – Muzeul copiilor şi sală de concerte, Luxembourg – Forum Casino pentru arta contemporană etc.) şi majoritatea au întreprins lucrări de reabilitare a cartierelor istorice (Bologna, Porto, Weimar, Genova) sau restaurare a patrimoniului arhitectural (Genova – Palazzo Rolli, Bologna – Biblioteca Borsa, Lille – Hospice Comptesse). Aproape toate oraşele capitale culturale europene au avut, fie proiecte de reabilitare a spaţiilor urbane, pieţe, pietonale, fie de reabilitarea spaţiilor verzi – parcuri şi grădini – şi de iluminat public (Cork, Porto, Praga, Avignon).
Atunci când se vorbeşte de pregătirea Capitalei Culturale, deseori studiile se opresc la aceste aspecte, ale investiţiilor în infrastructura edilitară şi culturală a oraşului.
Pentru descrierea sintetică a desfăşurării programului cultural în anul Capitalei Culturale, se face din nou apel la efectele investiţiilor: la Graz, de exemplu, insula de pe râul Mur a atras circa un milion de vizitatori din cei 2,7 milioane care au vizitat oraşul în 2003. Numărul vizitatorilor este foarte mare în anul capitalei culturale; el s-a cifrat între 1,3 milioane (Porto) şi aproape 7 milioane (Copenhaga).
Studiile spun sensibil mai puţin despre felul în care marchează Capitala Culturală viaţa cetăţenilor în perioada pregătitoare şi de desfăşurare, dar mai ales în perioada post-capitală culturală. La fel de puţin documentaţi suntem şi cu privire la impactul, durabil sau nu, asupra operatorilor culturali, asupra profilului şi activităţilor culturale de după anul „de graţie” al capitalei culturale. Trăsăturile fundamentale ale programului cultural, calitatea sa, felul în care manifestările sunt receptate şi înţelese de spectatori şi vizitatori rămâne deseori într-un con de umbră, explicabil prin dificultatea unor evaluări în aceste domenii. În locul lor putem vorbi despre sloganurile şi obiectivele declarate de organizatori pentru calendarul cultural propus, cu observaţia că ceea ce aflăm este mai degrabă ce au intenţionat organizatorii decât ceea ce a receptat publicul. Faptul că o nouă localitate capitală culturală se va desemna într-o ţară europeană anume abia peste circa 15 ani face şi mai dificilă o apreciere a impactului bazată pe elemente obiective. La toate acestea se adaugă faptul că, precum în anecdota istorică, de îndată ce „Le Roi est mort”, o nouă capitală intră în arenă strigând „Vive le Roi!”. Ce ştim, însă, este că noi şi noi oraşe se înscriu în competiţiile naţionale menite să desemneze oraşul care va reprezenta cultura locului pe plan european, aparent acest lucru dovedindu-ne că programul intitulat „Capitale Europene ale Culturii” este o poveste de succes.
La terminarea programului Sibiu, capitală europeană a culturii 2007, cu aproximaţia de rigoare dată de cunoaşterea doar parţială a cifrelor statistice care pot descrie efectele programului din punct de vedere economic, turistic şi de comunicare, putem spune totuşi că la Sibiu s-au putut vedea procesele şi efectele general remarcate pe plan european, dar au fost consemnate şi câteva trăsături specifice. Din prima categorie, de exemplu, am consemnat o creştere semnificativă a numărului de turişti veniţi să viziteze oraşul (peste 35% suplimentar faţă de anul 2006). Investiţiile în infrastructură au făcut din Sibiu al treilea şantier investiţional al ţării, imediat după autostrada Transilvania şi Centrala de la Cernavodă. Oraşul a beneficiat de un program de restaurare a patrimoniului arhitectural al centrului istoric, care a dublat finanţarea tuturor celorlalte şantiere de restaurare din toată ţara.[…]

EUGÈNE VAN ITTERBEEK
Experienţele unui angajament cultural
Preambul

Angajându-mă în mai multe proiecte ale programului Sibiu, Capitală Europeană a Culturii – 2007, este o bună ocazie să privesc în urmă şi să fac un bilanţ de aproape douăzeci şi cinci de ani de activitate în domeniul cultural. Problema-cheie a dezvoltării culturale, atât la nivel local, regional, naţional cât şi european, este relaţia dintre economie şi cultură. Încă din secolul trecut, asistăm la o comercializare cotropitoare a vieţii cotidiene, în detrimentul dezvoltării culturale, ceea ce se manifestă în primul rând în domeniul lecturii şi al formării gândirii. Prin comercializarea sectorului cultural, înţelegem o practică culturală aproape exclusiv axată pe consum după tehnicile pieţei. Criteriul calităţii artistice, literare, a evenimentelor vizate, se măsoară în prezent prin parametri pur cantitativi. Din partea autorităţilor oficiale, există o tendinţă din ce în ce mai clară de a aplica aceleaşi principii în elaborarea politicii culturale. Această strategie globalizantă, uniformă, extrem de scumpă, îngreunând bugetele publice, constituie o ameninţare pentru diversitatea culturală, acţionând ca un buldozer, aplatizând, ştergând orice specificitate a expresiei culturale. Or, o politică de promovare a diversităţii culturale şi lingvistice, atât naţionale cât şi europene, este strâns legată de strategiile regizate în orice dezvoltare economică. Mă refer la dezvoltarea calităţii, adică la un factor esenţial uman. Problema nu e de a şti ce anume este prioritar în relaţia dintre cultură şi economie, ceea ce contează mai degrabă este modul de concepere a acestei relaţii: după parametrii ce vizează, în primul rând, formarea personală şi, în consecinţă, în plan colectiv, bunăstarea socială şi culturală a cetăţenilor şi a societăţii. Bunăstarea materială, pur economică, nu este o condiţie sine qua non. Economia însăşi nu este producătoare de cultură.
De-a lungul sfertului de secol pe care l-am trăit, relaţiile dintre cultură şi economie s-au schimbat foarte mult, riscând chiar să ducă la impasuri insurmontabile, la tensiuni sociale şi politice, până şi pe plan mondial, suscitând conflicte de societate şi de cultură, creând inadmisibile discriminări în chiar sânul Europei. Toate aceste conflicte sunt în primul rând de ordin cultural şi social. Trebuie să ştim încotro vrem să mergem, cum să luăm în considerare cooperarea internaţională, care este rolul asumat de către state, regiuni, oraşe, comune, instituţii culturale. Vom continua să abandonăm cultura şi formarea oamenilor la legea pieţei, la teroarea banilor? Reflecţiile care urmează au ca obiectiv să retrasăm drumul parcurs, să ne întrebăm de-a lungul experienţelor trăite despre problemele pe care le-am întâlnit, cu privirea fixată continuu spre anii ce vor veni.[…]

BOGDAN IANCU
Sibiu CCE 2007 moduri de întrebuinţare
Scurtă excursie biografică

Am mai povestit-o şi cu altă ocazie: am fost pentru prima dată la Sibiu la jumătatea anilor 1980, când tovarăşa învăţătoare a decis că incinta spectaculoasei grădini zoologice locale este amfiteatrul cel mai nimerit pentru festivitatea de intrare în rândurile pionierilor. M-au emoţionat în momentul acela solemn cele două mâini ale colegelor fruntaşe Sandu Rodica şi Ghinescu Mihaela, care ţineau alături de mine celelalte două colţuri ale triunghiului roşu de pânză topită, dantelat cu un tricolor minimalist, dar mai ales prezenţa unui iac cu coarne gigantice care rumega liniştit în timp ce eu recitam jurământul de credinţă partidului comunist. La puţin timp după încheierea festivităţii, autocarul ne-a transportat către centru.
Pentru un copil crescut între betoanele uniforme ale blocurilor turn din Râmnicu Vâlcea, clădirile din centrul istoric al Sibiului, cu ochii lor deschişi apatici spre pieţe, exercitau cam aceeaşi fascinaţie cu cea produsă de unele din animalele de la grădina zoologică. Spaţiul incredibil de larg al Pieţei Mari îmi tăia respiraţia. Nu puteam să-mi reprim gândul la fabuloasele partide de fotbal ce se puteau desfăşura pe tot terenul acela, în condiţiile în care la Vâlcea trebuia mereu să ne înghesuim în spaţiul dintre bătător şi blocul din faţă, întrerupţi mereu de maşini duşmănoase. Dar nimeni nu juca fotbal în piaţa aceea mare.
La plecare am căutat cu disperare un suvenir pentru ai mei, aşa cum făceam ori de câte ori plecam în excursie cu clasa. Am găsit cu greu o tarabă care, din păcate, era plină cu fluiere de lemn vopsite în toate culorile şi creioane gigantice. Lucruri pe care deja le adusesem din precedentele excursii la Doftana şi la barajul de la Vidraru. Presat de claxonul nervos al autocarului, am optat cu preţul a cinci lei pentru o pungă branduită cu Kent. O vreme suvenirul capitalist adus de la Sibiu a fost gazda celor mai importante acte din casă. Apoi, la începutul anilor 1990, punga Kent a trecut la munca de jos şi a fost folosită la cărat pâine şi carne, care se găseau de-acum în cantităţi industriale la alimentarele în faţa cărora fusesem de atâtea ori lăsat să fac coada…[…]

MONICA STROE
În vitrina europeană

În după-amiaza zilei de 13 aprilie am coborât pe pământul Capitalei Culturale, sosită din cealaltă capitală, Bucureşti, despre care aveam să aflu în curând că are o concurenţă serioasă în ceea ce priveşte centralitatea culturală, mai ales că una dintre glumele locale în vogă este „Capitala Culturală Sibiu salută provincia Bucureşti”. Pretextul vizitei erau cele trei zile de festival menite să marcheze inaugurarea sezonului estival al Capitalei Culturale. În program erau anunţate parade de stradă, concerte, spectacole de artificii. Doream să observ punerea în scenă a specificului identitar al primei Capitale Culturale româneşti şi să înregistrez o reprezentare „de la faţa locului” a acestui specific pe care mi-l imprimase în imaginaţie strategia de promovare a Capitalei, prin sloganurile sale: „Sibiu – Oraş al culturii. Oraş al culturilor”, „Sibiu. Normal. Tânăr din 1191” şi „Sibiu. Transilvania. România. Europa.” Dintre cele trei sloganuri, cel care îmi stârnea cel mai mult curiozitatea era cel care trimitea Sibiul înapoi in timp, către rădăcinile sale medievale. O primă vizită la Sibiu, cu şase ani în urmă, îmi lăsase în memorie amintiri magice despre ziduri vechi, acoperite de muşchi şi licheni, despre poduri şi galerii întunecoase şi case bătrâne care vegheau cu ochi înţelepţi trecătorii.
Momentul coborârii din tren mi-a oferit o panoramă departe de reprezentarea personală a unei capitale europene, fie ea şi culturală. Am găsit o gară încă în renovare, care aducea mai degrabă a provincie europeană decât a capitală. Pe o zonă extinsă din jurul gării se făceau încă renovări, se construia şi se înlocuia pavajul. Drumul către centrul oraşului – care se parcurge în mod normal în 15 minute – a fost anevoios şi intuitiv, în absenţa vreunui indicator care să mă îndrume. Indiciile care m-au călăuzit au fost şirul de case cu faţada acoperită de schele şi de străzi decopertate până la nisip, cu pavajul în curs de înlocuire, care se opresc chiar la intrarea în Piaţa Mare (centrul istoric al Sibiului) şi fluturaşii promoţionali ai Capitalei Culturale, aruncaţi din loc în loc pe trotuar. În rest, drumul de la gară către centru oferea imaginea unui oraş mic, cu blocuri modeste şi spaţii discrete de magazine de haine şi alimente, marcate încă de firme şi vitrine uşor de asociat cu perioada anilor 1980-1990 („Alimentara”, „Consignaţie” etc.).[…]

VERA MARIN
Observatorul Urban Sibiu
Proiect pentru cultură civică în Capitala Culturală 2007, Piaţa Mică, 22

Pentru a evita procese care să conducă la dezechilibre în dezvoltarea socială şi economică a unui oraş, ar trebui să existe un triunghi al relaţiilor dintre actori în politica urbană locală. În vârful triunghiului vor sta aleşii locali pentru că ei sunt desemnaţi de comunitate să ia decizii prin procesul democratic al alegerilor locale. Este însă în beneficiul evident al acestora să se sprijine pe celelate două vârfuri ale triunghiului, pe de o parte pe societatea civilă şi pe profesionişti şi experţi, pe de altă parte. Beneficiul este dat de faptul că decidenţii pot fi mai siguri că acţiunile şi investiţiile administraţiei locale merg înspre atingerea obiectivelor comunităţii respective, că răspund într-adevăr la necesităţile cetăţenilor, şi pentru a verifica fezabilitatea proiectelor atât din punct de vedere tehnic, cât şi social. Necesitatea interacţiunilor dintre cele trei categorii de actori este argumentată prin faptul că fiecare are idei, cunoştinţe şi resurse care lipsesc celorlalţi doi. Toţi trebuie însă să împărtăşească valorile culturii civice pentru a putea vedea interesul general (binele comun) care să îi motiveze să intre în relaţie şi să susţină dialogul cu celelalte două categorii. Cultura civică oferă resurse pentru educaţia civică ce întăreşte, la rândul ei, cultura civică. Atunci când atât cultura cât şi educaţia civică există şi funcţionează bine, un număr mare de cetăţeni ai unei societăţi democratice vor avea atitudini, valori de referinţă care merg în spiritul democraţiei şi vor acţiona pentru a echilibra raportul de forţe între puterea politică şi societatea civilă. La un moment dat însă, într-o societate se pot pierde ideile specifice formelor democratice, şi atunci cultura civică ce se bazează pe aceste idei îşi pierde şi ea capacitatea de a forma obişnuinţe de comportament civic pentru membrii acelei societăţi. Este ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă în România. Dacă, la nivel naţional, se poate afirma că, în general, lipsa culturii civice devine evidentă mai ales în campaniile electorale (deşi există o relaţie strânsă între calitatea votului şi a platformelor prezentate de candidaţi şi calitatea participării civice în perioadele dintre alegeri), putem afirma că, la nivelul comunităţii locale, nevoia de cultură civică este mult mai acută şi se manifestă tot timpul. Dezvoltarea locală, mai ales în contextul încurajării autonomiei locale, cere cultură civică pentru un echilibru permanent între puterea politică şi societatea civilă pentru chestiuni ce influenţează în mod direct viaţa comunităţii locale. Cu toate acestea, din lipsă de timp, de iniţiativă sau de experienţă necesare unui proces eficient de comunicare, hotărârile aleşilor locali se bazează pe părerile şi cunoştinţele lor proprii sau, pentru a spori legitimitatea deciziilor, pe rapoarte tehnice sau analize obiective realizate de experţi.[…]

MONICA LOTREANU
Cu Hermannii la pas

În 2003, la Graz – pe atunci Capitală Culturală European㠖 am văzut o instalaţie care mi-a stârnit mult interesul: „Turnul şi umbra sa”, creaţia lui Markus Wilfling. O replică în mărime naturală a turnului medieval cu ceas străjuind, precum în Sighişoara noastră, Schlossbergul odinioară cucerit de trupele lui Napoleon, un volum de culoare neagră, copiat parcă la pantograf, atingându-şi fizic prototipul… . Am reţinut atunci şi motivaţiile acestui proiect: nevoia de raportare la spaţiul public citadin, incluzând un recurs mediat la istoria sa, paradoxal emanând ironie şi tandreţe în acelaşi timp. Un discurs perfect postmodernist, mi-am spus dându-i ocol şi zăbovind mai bine de câteva ore prin preajmă.
Pe la începutul anului 2005 am aflat de candidatura Sibiului la statutul de Capitală Culturală Europeană, însoţit frăţeşte cu ducatul Luxembourgului şi Marea Regiune. Să fiu sinceră, nu am crezut în şansele de câştig, nici ale Sibiului – o aşezare care se zbate să transceadă condiţia de burg medieval trecut cu greu la modernitate, la aceea de dinamic centru economic şi cultural regional – nici ale oricărui alt oraş din România. Chiar dacă se face cultură de toate calibrele şi pentru o audienţă diversificată, la noi există carenţe majore la nivelul infrastructurii culturale (şi asta nu reduce discuţia doar la „baza materială”) şi mai cu seamă în ceea ce priveşte capacitatea de a „trafica” produsul cultural în ţară şi în lume. Or, acestea erau două condiţii satisfăcute măcar la nivel mediu de toate capitalele culturale europene (cel puţin cele vizitate de mine după anii 1990). Ce s-a întâmplat totuşi… minunea… ştim acum, oraşul de pe Cibin a fost aprobat la Bruxelles, iar energiile s-au pus uimitor în acţiune, Sibiul devenind anul acesta cel mai important produs românesc, un brand de ţară, cum zic „marketerii” noştri anglofoni.
Ideea proiectului „hermannilor” la Sibiu a început să dospească în mintea mea la sfârşitul anului de graţie comunitară revărsată asupra României 2005 (când a fost semnat la Bruxelles Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană).
Paradoxal, primele idei legate de proiect n-au fost dictate de contextul noii „europenizări”… ci din proiectul experienţelor mele personale şi profesionale din trecut asupra Sibiului, prin căutarea ipotetică de rădăcini în acest loc pe care l-am preţuit dintotdeauna. Cel puţin trei momente ale unei legături aprofundate cu Sibiul mi-au stârnit pofta şi imaginaţia de a face ceva pentru oraşul devenit Capitală Culturală Europeană. Un astfel de moment a fost, în anii studenţiei mele, impactul jazzului sibian amestecat subtil cu farmecele medievalităţii sale miraculos victorioase peste timpuri mai mult sau mai puţin „barbare”. Apoi întâlnirile mele cu Sibiul în ceea ce prozaic aş spune „deplasări în interes de serviciu”, ca tânăr scenograf de film ce mă aflam în anii cei fundamental lipsiţi de graţie 1980, când evadam din atmosfera irespirabilă a Bucureştiului în acest burg pe care îl invocam, exploatam şi mutilam uneori în decorurile proiectate şi realizate pentru filmele de epocă (nu greşesc dacă spun că peste jumătate din producţia naţională de film istoric s-a turnat la Sibiu). Primul loc atins de mine într-un decor la care am lucrat a fost Piaţa Aurarilor, o ciudăţenie spaţială cu configuraţii orizontale şi verticale surprinzătoare:aici mi-aş fi dorit să amplasez primul Hermann, un orfevru, desigur. A treia experienţă care m-a legat şi emoţional, nu numai profesional de Sibiu şi de civilizaţia saşilor, a fost participarea la campania de inventariere a patrimoniului cultural din aria de colonizare săsească din Transilvania, patronată ştiinţific de comitetele ICOMOS român şi german, timp de 6-7 ani, în deceniul trecut. Nu m-am ocupat de Sibiu sau de Mărginime, dar aşa am avut revelaţia acestei extraordinare juxtapuneri a două culturi şi civilizaţii vechi, pre-medievale, foarte puternice: cea românească, de sorginte pastorală, milenară, şi cea de origine germanică, aclimatizată pe solul roditor şi primitor al spaţiului intracarpatic. Nicăieri nu poate fi cineva conştient de această vecinătate mai mult decât în regiunea Sibiului.[…]

LIVIANA DAN SI ANCA MIHULEŢ
O casă care a devenit muzeu şi un muzeu care speră să refacă o casă

Topica baronului Brukenthal a funcţionat mereu la limita dintre imaginaţie, înţelegere şi intuiţie, provocând la sfârşitul secolului al XVIII-lea o mişcare care continuă şi astăzi sub diferite forme. Colecţiile, biblioteca, reşedinţele, grădinile, proiectele lui Samuel von Brukenthal sunt componentele unei culturi avansate şi ale unui sistem de semne.
Neutralizat politic multă vreme, poate datorită inconsecvenţei sistemului Bethlem şi sigur datorită traiectoriei confuze, Brukenthal – Horea, baronul Brukenthal, îmbinare de provincialism şi cosmopolitism, tradiţionalism şi modernism, a stabilit contactul cu lumea prin contactul optic cu suprafeţele lucrurilor, prin modificarea schemei vizuale şi prin activarea unor noi senzaţii. Cum preocupările normative ale filosofiei politice tradiţionale şi interesul pragmatic pentru problemele politice publice au intrat iarăşi în modă, Brukenthal poate fi cercetat conform adepţilor lui Keynes, cei atât de interesaţi de principiile guvernării. Baronul a devenit un pionier al relaţiei dintre artă şi guvernare, în momentul în care Europa şi colecţiile ei se luptau cu sistemul lui Napoleon.
Samuel von Brukenthal îşi concepe colecţiile vizionar, sub forma unui cabinet al minunilor contemporane lui, respingând tăcerea muzeelor imaginare. A transformat practicile colecţionarilor europeni, combinând capodopere şi lucrări aparţinând artiştilor contemporani lui, cu imaginea galantarelor baroce. A deschis colecţia către public atunci când în Europa se deschidea The British Museum şi Louvre-ul, Colecţiile lui Frederic de Hesse la Kassel, colecţiile de la München, Manheim, Düsseldorf, Galeriile Uffizi de la Florenţa şi muzeul ideal pe care Christian von Meckel îl propune la Viena (muzeul, ca depozit de artă vizibilă). Muzeul se configura asemenea unui drept public, iniţiator al unei noi tehnologii culturale, unde colecţiile sunt folosite ca demonstraţii, ca obiect de studiu şi ca obiect de difuzare.
Iluminismul aduce curiozităţi naturale, centre de cercetare şi conferă enciclopediei cunoştinţe asemănătoare unei ferestre pentru misterioasa lume nouă. Iluminismul aduce arheologiei misiunea altruistă şi nicidecum nu sugerează un exerciţiu de control şi dominaţie. Implicaţiile sunt radicale. În locul certitudinii biblice, ştiinţa este rechemată să dezvolte noi teorii. În sens religios rămâne entuziasmul şi certitudinea justifică controlul politic în gândire şi acţiune.
Tradiţia curiozităţilor şi a unui spirit critic este acceptată în numele vanităţii, acumularea lucrurilor terestre făcându-se în numele ştiinţei experimentale şi a utilităţii ei sociale. Voir pour savoir, acest tip de depozit general este conceput pentru uzajul publicului, este vizualizat pentru cei care sunt cultural pregătiţi să-l înţeleagă. Prin intermediul stilului arhitectural şi al configuraţiei urbane într-o astfel de guvernare sistemul cultural deţinea puterea politică. Şi să nu uităm că politica culturală de care se ţinea cont la Sibiu
era politica lui Leibniz, iar distincţia estetică şi simţul independenţei aparţineau lui Rousseau.
Obligat să-şi reinventeze o identitate nobilă prin mecenat, proiecte culturale şi arhitecturale, Brukenthal îşi proiectează în mod deliberat propria sa imagine. În spaţiul nostru, modelul său depăşeşte ca impact vizual orice alt model. Nu principiul utilităţii, nu o nouă dezvoltare, nu o înfrumuseţare prin imagini, ci o auto-proiecţie şi o auto-reflecţie culturală. Stilul propus reuşea să reunească într-un elan estetic biserica / înalta societate / omul de rând. Bibliotecile, lecturile publice, galeriile de artă erau instrumente capabile să îmbunătăţească starea interioară a omului, să reformeze viaţa privată şi viaţa psihică.
Baronul îşi baza discursul pe interpretare, pe felul în care un obiect sau o teorie se reconfigurează, pe satisfacţia unor judecăţi estetice şi pe regularitatea geometrică inspirată de ideile lui Euclid.
Marcată de estetica barocă, colecţia lui oferă un spectacol cu o mare varietate de obiecte aparţinând unor universuri diferite, formând o compoziţie decorativă proprie, pentru a livra emoţie şi surpriză[…]

CORNELIU BUCUR
Astra Muzeul Civilizaţiei Tradiţionale

La începerea organizării primelor muzee în aer liber din România (1929, la Cluj şi 1936, la Bucureşti), după modelul muzeului „parc” de la Skansen (Suedia, 1891), scopul urmărit era acela de a salva de la dispariţie, prin transferul şi reconstrucţia fidelă (din materiale originale), a celor mai importante monumente de arhitectură populară (case, ferme, biserici, construcţii specializate etc.). Treptat, muzeele în aer liber din Europa, care cunosc, după 1900, o răspândire continentală rapidă, mai ales în ţările anglo-saxone (cele latine, din spaţiul mediteranean, refuză modelul, adoptând, mai târziu, eco-muzeul, cu păstrarea monumentului „in situ” şi reconstituirea, aici, a funcţiilor sale originare, active), ajung să-şi extindă aria prin aducerea şi prezentarea tuturor categoriilor de monumente ale civilizaţiei populare tradiţionale (instalaţii industriale populare, ateliere meşteşugăreşti, monumente cu funcţii tehnice, comerciale sau ludice, monumente cu funcţii ritualice, fântâni, porţi monumentale ş.a.), în tentativa de a păstra, prin reconstituire, cât mai mult şi cât mai fidel, din vechea imagine a aşezărilor locuite de comunităţile rurale tradiţionale.
Un pas mai departe l-a constituit apariţia „muzeelor specializate”, pe varii domenii ale culturii populare (arhitectură, ocupaţii, tehnică etc.).
Conceput, în 1962, ca un Muzeu al Tehnicii Populare şi având ca obiect transferul, în spaţiul de 96 de hectare (extrem de generos prin calităţile sale naturale: relief variabil, un curs de ap㠖 Trinkbachul – şi un lac artificial de 6 hectare, o alternanţă fericită de spaţii împădurite, poieni, livezi şi fâneţe), a monumentelor de tehnică populară, muzeul din Dumbrava Sibiului a reuşit să ilustreze, în mod documentat şi fidel, esenţa creaţiei populare tradiţionale din România.
Adăugând, cu începere din 1978 (neoficial) şi după 1990, oficial (prin schimbarea concepţiei şi titulaturii sale, ca Muzeu al Civilizaţiei PopulareTradiţionale „ASTRA”), monumentele de tehnică populară şi categoria vastă a monumentelor de arhitectură vernaculară, muzeul sibian a reuşit să abordeze, global, toate aspectele esenţiale ale civilizaţiei şi culturii unui popor, civilizaţia habitatului, civilizaţia muncii, cultura spirituală şi religioasă şi cultura artistică, ilustrate prin varii categorii şi tipuri de monumente, instalaţii, unelte, obiecte şi mijloace de transport (numărul monumentelor a ajuns astăzi la cifra de 136, al construcţiilor a depăşit cifra de 370, iar al obiectelor de inventar se cifrează la 23.000 de obiecte), devenind cel mai complet muzeu în aer liber din România, atât în plan tematic, cât şi patrimonial.
Cu o proiecţie antropologică modernă ce urmăreşte să surprindă multipla ipostaziere culturală şi ocupaţională a locuitorilor satelor din România, el a reuşit să ilustreze modul de viaţă tradiţional al poporului român (şi al minorităţilor naţionale din România), nivelul de civilizaţie atins de acestea, prin dezvoltarea unui sistem instrumental, a cărui bogăţie, diversitate tematică şi tipologică (la care se adaugă sistemele constructive şi decorative), îl califică printre cele mai bogate pe plan internaţional. Profilul cultural-istoric al întregului său patrimoniu evidenţiază sinteza operată, într-un proces diacronic multisecular, între valorile urbane şi cele rurale, precum şi coexistenţa valorilor arhetipale (unele venind din preistorie şi din antichitate), alături de cele aparţinând epocilor feudală, modernă şi contemporană.
Din perspectivă etno-culturală, prezenţa în muzeu a unor valori aparţinând şi minorităţilor naţionale (saşi, maghiari, secui, tătari, sârbi, rromi ş.a.) asigură o reprezentare a multiculturalismului din întreg cuprinsul României, ilustrare explicită a diversităţii culturale locale şi a nivelului cultural atins în dezvoltarea sa istorică.
Muzeul Tehnicii Populare a reprezentat, de la înfiinţarea sa, la începutul deceniului şapte al secolului trecut, o adevărată provocare la nivelul cercetării ştiinţifice cu profil etnografic din România şi, în momentul aprobării „Proiectului tematic” şi al „Proiectului de organizare expoziţional㔠(primul conceput şi coordonat de Cornel Irimie, cel de-al doilea, de principalii săi colaboratori, de atunci, Herbert Hoffman şi arh. Paul Niedermaier), o provocare fără precendent pentru etnomuzeologia românească.
Colecţia de „monumente de tehnică popular㔠(concept elaborat de noi, după acumularea unei experienţe de câteva decenii şi pe baza studierii unui volum foarte mare de monumente, din muzeu sau prezervate in situ) şi de sisteme tehnice instrumentale care acoperă practic toate domeniile civilizaţiei tehnice tradiţionale (preindustriale), toate procesele de muncă şi procedeele tehnice, precum şi o tipologie instrumentală de o complexitate tipologică incomparabilă în plan european, a evidenţiat, în România, existenţa, pe lîngă mult mai cunoscutele civilizaţii agricole şi pastorale, a unei civilizaţii tehnice cu totul excepţionale.
Abordînd noul domeniu de o manieră interdisciplinară şi urmărind investigarea acestuia, deopotrivă în plan procesual (fenomenologic) şi instrumental (obiectual), atât din perspectiva sincronică (etnografică), cât şi diacronică (etnologică), atât în spaţiul românesc cât şi în spaţiul european, cu precădere cel oriental (balcanic) şi apusean (occidental), am descoperit trăsăturile fundamentale ale ansamblului de valori ce definesc universul „civilizaţiei tehnice populare româneşti”, deopotrivă în plan cultural (axiologic), cât şi în plan tehnic (prin prisma progresului tehnic, numit de V. Gordon Childe, „însăşi urzeala istoriei”).[…]

VINTILĂ MIHĂILESCU
Modelul săsesc al vecinătăţilor

În urmă cu vreo zece ani, în timpul unui teren antropologic în satul Cristian, de lângă Sibiu, asistam la următoarea scenă: o ţărancă româncă a trecut strada la vecina sa săsoaică aducându-i o mână de boboci de raţă de abia ieşiţi din găoace. Ia şi matale câţiva, că eu am prea mulţi! – i-a zis românca. Săsoaica a refuzat politicos dar ferm. Şi au ţinut-o aşa minute bune în şir. Până la urmă, săsoaica a luat bobocii, dar i-a dat vecinei sale românce nişte bani. După ce aceasta a plecat, cam nelămurită, acasă, săsoaica mi-a explicat: Vă daţi seama, dacă aş fi acceptat, cine ştie ce mi-ar fi cerut altă dată în schimb şi am fi dus-o aşa la nesfârşit. Acum suntem chit!
Am povestit această întâmplare de zeci de ori, căci exprim㠖 şi rezum㠖 cum nu se poate mai bine diferenţa dintre ceea ce, pe urmele lui Marcel Mauss, se cheamă etica darului şi cea a contractului. Pe de altă parte, ea exprimă, de asemenea, şi ceva din ceea ce am putea numi „spiritul săsesc” şi care ar putea fi explicat, în bună parte, printr-o instituţie specific săsească: Nachbarschaft, adică Vecinătate sau Vecinie, cum îi mai spun românii.
Ce este însă această Vecinătate despre care s-a scris şi s-a vorbit prea puţin şi fără de care nu poate fi înţeles, cred, Ardealul?
Din punctul de vedere al funcţiilor pe care le avea de îndeplinit, Vecinătatea se asemăna, inevitabil, cu alte forme de organizare a societăţilor ţărăneşti. Astfel, într-un document din 1844, găsit în satul Cristian, ea este prezentată ca o „împreunare a oamenilor celor dela olaltă (…) spre ajutoriul cel dimpreună la întâmplarea lipselor (…) spre ajungerea nărăvirilor bune şi paza păcii obştească“. Nimic deosebit deci. Prin ce sunt atunci diferite aceste Vecinătăţi?[…]

ANCA ŞERBĂNUŢĂ
Hotelul Împăratul Romanilor şi rezistenţa prin savoir-vivre

Unul din locurile emblematice ale oraşului, oricât de provincial ar fi, e hotelul, hanul în trecut, situat întotdeauna în centru şi valorizat ca spaţiu al sociabilităţilor diverse. Fiindcă dincolo de practicile şi semnificaţiile ospitalităţii, hotelul (incluzând restaurantul, barul, taverna), oferă ocazia întâlnirii şi comunicării, schimbului de informaţii în cadru convivial. Dacă importanţa unui oraş depinde în mare măsură de străinii pe care îi găzduieşte, pentru că ei asigură dinamica legăturilor cu exteriorul, e firesc ca hotelul să constituie un nucleu al vieţii citadine şi, în virtutea caracterului destul de ambiguu de spaţiu interior/exterior, un loc privilegiat al dezbaterii, dar şi al conspiraţiei, al publicităţii şi al secretului în acelaşi timp.
Transformarea hanului în hotel, proces pe care l-a suferit în secolul al XIX-lea şi Împăratul Romanilor din Sibiu, presupune în primul rând, în termenii lui E. Denby,1 o „deployment of theatrical qualities”, atât la nivelul arhitecturii şi design-ului interior, cât şi în ceea ce priveşte produsele şi serviciile oferite, situaţie care cerea o adaptare de comportament a clientelei, în sensul reconsiderării şi dezvoltării normelor de civilitate în interiorul hotelului/restaurantului. Cele două aspecte ale teatralităţii la care se referă autoarea citată, pe de o parte ambianţa luxoasă, pe de altă parte punerea în scenă a unor ritualuri de servire şi consum mai mult sau mai puţin complexe (în funcţie de prestigiu, pretenţii, preţuri) pot fi puse în legătură cu democratizarea unor practici şi dispoziţii care constituie o parte din semnificaţiile termenului franţuzesc savoir-vivre; această democratizare apare ca o consecinţă a procesului de modernizare socială petrecut de-a lungul secolului al XIX-lea şi la ale cărui limite geografice s-au aflat şi oraşe transilvane ca Sibiu sau Braşov.
Hotelul Împăratul Romanilor, situat pe strada principală din Sibiul istoric, a fost de-a lungul timpului unul din locurile de predilecţie ale exercitării lui savoir-vivre, în special din două motive. Primul e legat de spaţiul pe care îl oferă hotelul, o clădire barocă cu adăugiri succesive de elemente Biedermeier, operate în timpul restaurărilor. Deşi a trecut prin perioade mai puţin glorioase în ce priveşte ambianţa şi preocuparea pentru decor (în special anii 1950), hotelul a conservat mereu amintirea unei savori central-europene pe care autorităţile comuniste n-au reuşit s-o şteargă prin metoda schimbării numelui, căci într-adevăr o vreme hotelul s-a numit 6 Martie. Elementele speciale de decor, mai ales oglinzile, draperiile grele şi acoperişul glisant care în serile de vară transformă salonul principal într-o terasă, dar şi generozitatea spaţiului în interiorul restaurantului – unde aproape fiecare masă e un separeu – şi confortul pe care l-a oferit hotelul încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea (încălzire cu aburi, băi la fiecare etaj, omnibuze şi birje proprii), toate acestea au favorizat adoptarea unor comportamente specifice localului de lux şi anumitor practici de afişare şi bon ton.[…]

CĂLIN BLAGA
A locui la trecut, prezent şi viitor

Sibiul, atestat documentar din 1192 sub numele de Cibinium, are o istorie pe care o vezi, o simţi în locurile care te înconjoară. Oricât ai încerca să te izolezi în cartierele noi de blocuri construite în comunism, tot ajungi în centru sau vezi turla Bisericii Evenghelice şi îţi aduci aminte de trecut. Un oraş care a reuşit să-şi păstreze legătura cu trecutul în ciuda condiţiilor istorice. Au trecut tătarii, turcii şi mai târziu războaiele mondiale şi comunismul. Totuşi sibienii au reuşit cumva să protejeze centrul istoric. Acum dacă i-aş crede pe unii sibieni aş spune că Sibiul Vechi (centrul istoric) este un loc magic, protejat. Dincolo de atestări documentare un fapt mi-a atras atentia. Puţini dintre locuitori ştiu că punctul central al oraşului este Biserica Evanghelică. Dar şi mai puţini ştiu că la începutul erei noastre, exact în acelaşi spaţiu, a funcţionat o basilică romană.
Sibiul, în ultimii 800 de ani de existenţă, mai ales ca oraş săsesc, a suferit transformări constante. S-au construit ziduri pentru apărare, apoi s-au dărâmat pentru a extinde oraşul. Alte ziduri s-au construit. Stiluri arhitectonice diferite au apărut şi mai târziu, chiar o explozie de culori vizibilă şi azi. Sibiul a trăit prin locuitorii săi aşa cum o face şi astăzi.
Prezentul reprezintă o explozie în dezvoltarea oraşului. După Revoluţia din 1989, oraşul a cunoscut acelaşi trend ca restul ţării câţiva ani, adică decadent. Dar din varii motive a început să se dezvolte mai repede ca alte oraşe ale ţării. Toată această dezvoltare a atins apogeul cu declararea în 2007 a Sibiului – Capitală Culturală Europeană, alături de Luxemburg. Deschiderea Sibiului spre Vest, continuată şi în comunism, mai ales prin saşii de aici care aveau rude în Germania, a adus mulţi vizitatori în oraş. Unii au rămas impresionaţi de acesta şi de oamenii simpli de aici şi au încercat să ajute oraşul.
Dar nu vin doar cei ce lucrează şi devin locuitori ai oraşului, stabilindu-se mulţi definitiv aici. Sibiul e invadat în ultimii 15 ani de turişti. Anul 2007 reprezintă deja un “boom turistic”, iar Primăria şi investitorii speră ca aceasta să genereze în anii ce urmează o industrie nouă pentru oraş. Unii chiar cutează să numească acest an începutul unei noi revoluţii, Revoluţia Turistică.
Unde va ajunge acest oraş în viitor? La ce dimensiuni putem doar bănui, dar este evident trendul de a transforma oraşul, poate chiar involuntar, într-un mega-centru regional în competiţie cu alte centre gen Cluj-Napoca sau Braşov. Ce transformări culturale şi sociale vor suferi locuitorii? Multe întrebări cu multe posibile răspunsuri…[…]

ELIZA PENCIU
Bucătăria şi ospeţele din casele patricienilor şi ţăranilor saşi

Draser Brot / Pâinea din Drăuşeni
Heltauer Kraust / Varza din Cisnădie
Streitdorfer Speck / Slănina din Merdnoşa
Bolkatscher Wein / Vinul din Bălcaciu
Schässburger Fraun / Femeile din Sighişoara
Bei denen ist gut sein / Lângă toate e bine să stai

Transilvania a constituit în Europa o punte de legătură între nord şi sud, dar mai ales între vest şi est, fapt dovedit atât de criteriile economice, cât şi de cele social-politice. Pe acest teritoriu au poposit pentru perioade mai lungi sau mai scurte, în cursul marii migraţii a popoarelor, denumită şi migraţia „clasică“, diferite seminţii, dispărute ulterior, pentru ca în Evul Mediu timpuriu, aparţinători ai unor popoare medievale să se aşeze aici stabil. Maghiarii, secuii şi saşii au făcut-o în secolele X-XIV în voievodatul Transilvaniei, istoria lor împletindu-se cu cea a poporului român2. Cei mai mulţi istorici susţin că începutul colonizării Transilvaniei cu germani s-a înfăptuit în timpul domniei regelui Géza al II-lea (1141-1162), odată cu mutarea prisăcilor de pe linia Mureşului pe linia Oltului, în linia pustie de graniţă, aflată la dispoziţia regelui3. Se dorea ca noul sistem de protejare a graniţelor să se dezvolte în contextul permanentului pericol al invaziilor unor populaţii nomade sau seminomade pe parcursul secolelor XII-XIII, iar colonizarea populaţiei germane în sudul Transilvaniei s-a realizat tocmai pentru acest scop de apărare a teritoriului arpadian din punct de vedere militar, dar şi cu scopul sprijinirii puterii regale în contextul contradicţiilor acesteia cu clasa nobiliară4. Concomitent, secuii ce locuiseră până atunci în acea regiune au fost strămutaţi, tot ca apărători ai graniţei în actuala Secuime.
Astfel, începută în vremea dinasticei germanice salice şi ajungând la apogeu în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, colonizarea germanilor spre răsărit a avut un impact important şi asupra Transilvaniei. Acest proces istoric cu multiple cauze: economice, demografice şi sociale a avut un caracter paşnic în spaţiul intracarpatic5. Deci, strămoşii saşilor nu au venit în Transilvania în calitate de cuceritori, ci ad retinendam coronam – întru apărarea coroanei, pe lângă partea militară, regele aşteptând de la ei impozite consistente, metode agricole avansate, pricepere în practicarea diferitelor meşteşuguri şi stimularea comerţului6. Cel mai vechi document care ne arată amănunţit poziţia saşilor în noua lor patrie este datat din anul 1224 şi conţine drepturile şi privilegiile acordate coloniştilor de către regele maghiar Andrei al II-lea, acest document fiind cunoscut şi sub denumirile de Diploma Andreană sau Bula de Aur a saşilor şi rămânând, secole de-a rândul, legea fundamentală a acestora7. Din punct de vedere juridic şi administrativ, saşii, căpâtând ţinuturile sud-estice ale Transilvaniei şi statutul juridic superior altor colonişti şi românilor, şi-au organizat satele şi oraşele ca aparţinătoare ale provinciei Sibiu şi a celor Şapte Scaune, la care în 1318 s-au mai adăugat încă dou㠖 Scaunul Mediaş şi Şeica –, iar, pe parcursul secolelor, până în secolul al XV-lea, atunci când toţi saşii răspândiţi pe tot teritoriul regesc al Transilvaniei, s-au unit sub acelaşi statut juridic al Universitas Saxonum.
Despre ospeţe şi obiceiurile alimentare din cadrul acestora
Bucătăria saşilor, în sensul propriu de odaie în care se găteşte şi se serveşte masa, era la început o cameră destul de neîngrijită, de obicei fără ferestre şi înnegrită de fum şi funingine. O dată cu construirea bucătăriilor de vară, în prelungirea caselor, folosite, mai ales, pentru prăjeli şi coaceri, bucătăria din interiorul casei îşi câştigă rolul de cameră utilizată strict pentru servirea mâncărurilor, nemaifiind astfel murdărită de fumul emanat din pregătirea diferitelor feluri de mâncare8. Aici, în bucătărie, gospodinele săsoaice îşi petreceau majoritatea timpului, fie că locuiau la sat, fie la oraş. Oricum, în cadrul alimentaţiei existau anumite reguli, cu privire la anotimpuri şi la felurile de mâncare indicate pentru a fi consumate. Aceste reguli, în general nescrise, se ghidau după ciclul culturilor de cereale, fructe, deci, în general, se aplicau conform situaţiei agricole şi perioadelor de recoltare a diferitelor culturi.[…]

OVIDIU DANEŞ
Trecutul contemporan

După o perioadă de intensă hibernare, Sibiul îşi trăieşte din plin timpul alocat. În contextul românesc, Sibiul este momentan „Oraşul” prin excelenţă. Cultural, artistic şi mai ales turistic, el pare a renaşte din propriile-i istorii, exerciţiu reluat, de altfel, în diverse etape ale dezvoltării lui urbane şi sociale. Trăind cea mai bogată epocă şi înnoit recent dinspre măruntaie spre epidermă, într-un ritm propriu mai degrabă unei metropole americane decât unui burg medieval de provincie sud-transilvană, urbea se va fi redescoperit ca un oraş vechi, nouă. Parafraza poetică marca Mircea Ivănescu ne poate oferi o perspectivă surprinzătoare asupra istoriei vizual-contemporane a oraşului.
Un exerciţiu de memorie ilustrată ne prezintă oraşul vechi de până prin 2005 într-o formulă care ar suna cam aşa: ziduri istorice năpădite de naturi statice în creştere, instalaţii de lemn ce funcţionau în regim de contraforturi susţinând clădiri şi turnuri aproape macerate, închise şi abandonate, vitrine cu bibelouri mari şi mici, localnici ce au îmbătrânit în colţuri stinghere, casă lângă casă, muzeu lângă muzeu, piaţă lângă piaţă. Un loc ferit de lume, dar şi străin de ea. Un oraş în care exista un teatru mic, ce organiza vara un festival mare, un cinematograf vechi semifuncţional în care rulau semifilme, o galerie de artă contemporană aproximativă, muzee prestigioase, dar pustii. O lume ruptă în bucăţi într-un oraş trist, bătrân şi singur – totul pe un fundal istoric generos.
Oraşul devălmaş, mergând pe firul lui Stahl, care propusese odată un set de norme şi valori în arhitectură a fost până de curând într-o adormire relativă. Manufactura sibiană ce produsese case asemănătoare, înghesuite unele printr-altele, traversate de poduri comune şi pivniţe la fel, tratând strada ca un traseu îngust şi întortocheat încadrat de faţade stratificate pe mai multe registre, dispăruse.
Staza în care s-a aflat până de curând oraşul vechi a fost dublată de apariţia noilor construcţii, la început în zone periferice, iar mai apoi centrale. Prima a fost clădirea CEC de pe Calea Dumbrăvii. Un şantier început imediat după 1989, încă nefinalizat, ne aduce în prim plan proporţiile Casei Poporului adaptate unui oraş de munte. Hibridul cu zeci de excrescenţe, placat la exterior cu marmură, construit pe locul unui parc rămâne un reper pentru gustul şi calităţile noilor comanditari şi marchează începutul arhitecturii sibiene contemporane. Proiectul de arhitectură a fost acompaniat de un gest aproape simbolic, desfiinţarea unui parc şi ignorarea câtorva zeci de familii ale căror locuinţe au fost afectate în timpul lucrărilor. Istoria recentă a Sibiului va fi fost trasată mulţi ani de acest tandem nefericit între oraşul vechi abandonat şi aproape răpus şi noile achiziţii din domeniul arhitecturii. Segmente urbane sensibile, bine conturate, cu identităţi asumate în timp prin dialoguri ingenioase au fost colonizate brutal de construcţii curioase inadecvate remodelând fizic şi vizual locuri, memorii colective, trasee, spaţii. Unul dintre aceste segmente este amplasat pe străzile Zaharia Boiu, Justiţiei, Timişului. Compactă stilistic şi bine definită prin clădirile construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, zona a fost populată din anii 1990 cu câteva obiecte îndoielnice. Prima ar fi clădirea Facultăţii de Inginerie, o aglomerare de forme, materiale şi elemente decorative care năucesc orice privire. Doar pilaştrii imenşi îmbrăcaţi în gresie şi capitelurile din tablă galvanizată susţinând un fel de cornişă spun multe despre calitatea lucrării. În imediata vecinătate, sediile Unicredit, şi Allianz Ţiriac încheie în acelaşi limbaj evoluţia zonei. Toate acestea reflectându-se în oglinzile măreţe ale sediului BCR de vizavi.
Exemplele ar putea continua cu Banca Transilvania din apropierea parcului Subarini, sediul ING pe strada Şcoala de Înot, recenta extindere a Bibliotecii Astra, şi nenumăratele intervenţii asupra unor clădiri publice vechi. Hotelul Ramada pare a fi până acum singura prezenţă de bun-simţ. Cu siguranţă tipul acesta de abordare a arhitecturii este reperabil în mai toate oraşele din ţară, însă inserţiile în contextul sibian par cu adevărat nefericite, iar senzaţia noastră de neputinţă cu atât mai apăsătoare. Pentru edificare, nu ar fi lipsit de importanţă un studiu asupra fenomenelor sociale, modificări ale compoziţiei umane prin migraţii, colonizări, sau mecanismele puterii din Sibiul ultimelor două decenii.[…]

CĂTĂLINA TOMA
Piaţa Huet un martor al istoriei sibiene

Începutul cetăţii Sibiului se plasează la mijlocul secolului al XII-lea şi este legat de aşezarea în această zonă a coloniştilor germani (teutoni, flandrezi, saxoni1). Ei au fost aduşi aici de către regele maghiar Gheza al II-lea pentru apărarea şi consolidarea hotarelor de sud ale Transilvaniei, cucerite treptat pe parcursul secolelor XI-XIII, prin supunerea formaţiunilor statale româneşti.
Una dintre principalele discuţii este aceea legată de originea acestor colonişti veniţi aici în secolul al XII-lea. Documentele scrise despre colonizarea germană în est sunt foarte numeroase, această constatare se referă însă numai la spaţiul slav de colonizare. Originea saşilor din Ungaria, Transilvania şi, în general, din sud-estul Europei este amintită doar de câteva documente, a căror interpretare nu este deloc uşoară, dată fiind concizia analelor medievale2. O altă categorie de documente importante în studiul originii saşilor o constituie diferitele elemente de cultură materială. Este ştiut că imigranţii aduc cu ei, la aşezarea într-o regiune nouă, numeroase obiecte specifice, procedee tehnice şi obiceiuri. Cu cât distanţa dintre teritoriul de origine şi cel nou este mai mare, cu atât mai evidente sunt deosebirile dintre cei doi purtători ai culturilor materiale. Unele caracteristici ale regiunii de baştină se pot păstra timp de veacuri, altele dispar în decurs de o generaţie, în funcţie de raportul istorico-cultural dintre cei doi sau mai mulţi factori etnici, purtători ai unei culturi diferite, prezenţi într-o nouă ambianţă, are loc o simbioză, în care diferitele componente iniţiale pot fi mai mult sau mai puţin recunoscute.
Prima atestare documentară referitoare la Sibiu datează din 1191, când Papa Celestin al III-lea confirmă existenţa prepoziturii libere a germanilor din Transilvania. În 1224 este emisă Diploma Andreană, act care reconfirmă coloniştilor germani o serie de privilegii menţinute pe tot parcursul Evului Mediu. Pentru colonişti, diploma însemna asigurarea deplinei libertăţi economice şi sociale, toate neînţelegerile puteau fi rezolvate de către colonişti, fără ca aceştia să fie supuşi vreunei instanţe de judecată străine. Regele intervenea ca judecător suprem numai atunci când comitele provinciei – pe care saşii îl alegeau singuri încă din secolul al XIV-lea – şi comunitatea nu puteau aplana conflictul. Spre sfârşitul anului 1224, atunci când regele Andrei al II-lea acordă coloniştilor această diplomă, relaţiile lui cu cavalerii teutoni erau extrem de încordate, fapt care îi obliga pe aceştia să participe alături de rege în primăvara anului 1225 la alungarea teutonilor din Ţara Bârsei. Privilegiile de factură economică ţineau mai ales de dreptul de negoţ, comerţul de lungă distanţă şi censul fix (pentru provincia Sibiului censul Sf. Martin)5, dreptul la liberă circulaţie, fără a plăti vamă, aceste facilităţi fiind acordate în special saşilor din provincia Sibiului.
Aşa cum este şi firesc, datorită privilegiilor primite din partea regalităţii maghiare, Sibiul va beneficia în perioada următoare de o creştere economică semnificativă. Dacă însă încercăm să vedem cum arăta Sibiul în primii săi ani după aşezarea saşilor, va trebui să ne gândim la un sat cu o stradă principală (actuala stradă 9 Mai). Localitatea era mărginită la nord de un braţ secundar al Cibinului, la vest de lacul Kempel şi la sud de povârnişul pantei pe care s-a întins mai târziu oraşul de sus. La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui următor, s-a început construirea unei incinte fortificate în jurul bisericii. Acest zid de formă ovală înconjura Piaţa Huet, iar resturile sale mai pot fi găsite şi azi în interiorul caselor aşezate în jurul pieţei. În locurile de importanţă strategică erau amplasate turnuri: unul la est, aşezat pe locul unde este azi pasajul dintre Piaţa Huet şi Piaţa Mică: aşa-numitul „Pasaj al pantofarilor”, un altul la sud numit mai târziu „Turnul Preoţilor”, un al treilea deasupra locului numit „Colţul Penitenţelor”, şi un al patrulea la nord, înglobat azi în casa parohială evanghelică6.
O lovitură grea o reprezintă năvălirea mongolă din 1241, care a avut un efect distrugător şi asupra Sibiului, fapt care i-a determinat pe locuitori să dezvolte noi sisteme de apărare. Astfel a început consolidarea zidurilor oraşului, iar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea s-a construit al doilea zid de fortificaţie, cel care înconjoară astăzi Piaţă Mică. Piaţa Mare a fost prima dată menţionată în 1411 ca piaţă de cereale. Începând din secolul al XVI-lea, piaţa a devenit centrul vechii cetăţi. Adunările, execuţiile publice aveau loc aici.
Biserica Evanghelică a fost construită pe ruinele unei bazilici romanice la mijlocul secolului al XIV-lea. Şantierul bisericii a funcţionat, cu întreruperi destul de mari, până în 1520, când edificiul a luat forma sa actuală. Biserica nu este bogat împodobită, reţin însă atenţia linia zveltă a ferestrelor, nervurile şi cheiurile de boltă frumos lucrate. Construită în stil gotic, formată dintr-un cor alungit, încheiată cu o absidă poligonală, transept, trei nave şi o sacristie pe partea de nord a corului, aceasta se impune prin monumentalitate, dominând de la distanţă centrul istoric al oraşului.
Odată cu începerea lucrărilor pentru reabilitarea centrului istoric, Piaţa Huet a intrat şi ea într-un proces de transformare. Astfel, în data de 5 iunie 20057 se deschidea şantierul de cercetare preventivă şi supraveghere, care avea să cuprindă o suprafaţă de 2.100 mČ. Principalul obiectiv cercetat a fost cimitirul medieval. Pe lângă acesta s-au conturat încă patru sectoare: biserica evanghelică, capela Sf. Ladislau, capela rotondă şi Podul minciunilor8.
Cimitirul medieval aparţinând primilor colonişti saşi este unul dintre cele mai mari cercetate până în prezent la noi în ţară cât şi în Europa Centrală şi de Est. În totalitate au fost cercetate 1. 833 de morminte, dar, se presupune, având în vedere numărul mare de oseminte răvăşite descoperite pe parcursul săpăturilor, că numărul lor depăşeşte 5.0009. Un studiu mai amănunţit este pe cale de a se realiza, 1.000 dintre schelete urmează să fie cercetate de către Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române din Bucureşti. Analiza antropologică este deosebit de importantă, delimitarea etnică şi cronologică, numărul mare de schelete, faptul că în următorii ani este puţin probabil să mai existe oportunitatea unei cercetări atât de ample10; sunt doar câteva dintre argumentele care îi îndreptăţesc pe cercetătorii alături de care am lucrat în 2005 să creadă că tot acest efort uman nu va fi redus la zero din cauza lipsei de fonduri.[…]

TOMA-COSMIN ROMAN
Viaţa breslelor în Sibiul medieval

Apariţia şi dezvoltarea breslelor a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea şi consolidarea vieţii urbane transilvănene. Cu toate acestea, istoriografia românească s-a ocupat prea puţin de studierea acestui fenomen, spre deosebire de istoriografia vest-europeană care este extrem de bogată în lucrări despre asociaţiile meşteşugăreşti medievale. Situaţia poate fi explicată atât prin existenţa unui interes destul de scăzut faţă de acest subiect, cât şi prin faptul că documentarea asupra breslelor transilvănene este destul de deficitară. La acestea se adaugă şi complexitatea fenomenului care probabil a contribuit la evitarea abordării acestuia.
Cu toate că de-a lungul timpului au fost constituite colecţii de documente de către istorici şi lingvişti de seamă, precum Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Franz Zimmermann, Andrei Veress sau alţii, acestea nu au fost şi nu sunt suficiente în completarea studiilor referitoare la viaţa economică din Transilvania medievală.
Cu toate acestea se pot schiţa câteva elemente interesante din viaţa meşteşugarilor breslaşi. Pentru aceasta mă voi opri în rândurile care urmează la cîteva detalii specifice activităţii meşteşugarilor sibieni în perioada medievală. Constituirea unor corporaţii meşteşugăreşti urbane era o necesitate atât pentru autoritatea centrală, care vedea prin ele un mijloc de a exercita un control mai eficient asupra vieţii urbane, cât şi pentru meşteşugari, care doreau să îşi asigure o piaţă de desfacere garantată şi condiţii de dezvoltare mai eficiente. Primele acte care atestă existenţa unor bresle în Transilvania sunt din a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Cel mai cunoscut act este cel emis de regalitatea maghiară în 13761, când în oraşele Sibiu, Sebeş, Sighişoara şi Orăştie sunt amintite 19 bresle. Întrebarea care se pune este: existau cu adevărat aceste bresle în toate cele patru oraşe medievale? Se pare că nu, pentru că în Orăştie, de exemplu, nici în veacul al XVI-lea nu existau unele meserii precum postăvarii sau aurarii.
În Sibiu, documentele atestă existenţa a cel puţin unei bresle care funcţiona cu ceva timp înainte de anul 1376. Este vorba de breasla tăbăcarilor, amintită într-un document al Sfatului oraşului din 1367 într-o chestiune legată de cumpărarea unei piue de scoarţă de la greavul Peter din Aţel. 2 Probabil că acum, cu aproape 10 ani înainte de prima atestare a unor bresle din Transilvania, funcţionau mai multe astfel de organizaţii la Sibiu alături de tăbăcari. Aşa că o limită aproximativă de început a breslelor din Sibiu poate fi luată undeva în jurul mijlocului secolului al XIV-lea.[…]

IRINA MAVRODIN
Răşinarii lui Cioran

Pourquoi avoir quitté Coasta-Boacii?
Cioran
„…Aş da toate peisajele lumii pentru cel al copilăriei mele. Mi-am iubit mult satul. Când tata m-a trimis la liceul din Sibiu, am fost foarte nefericit că a trebuit să-l părăsesc. O parte a satului se află la poalele Carpaţilor, un peisaj sălbatic, încântător. După trei-patru ani, m-am îndrăgostit şi de oraş, de Sibiu, cu amestecătura lui de naţii şi limbi. Oraşul în sine era foarte plăcut. Dar eu aveam un singur gând: să părăsesc România“ (interviu cu Branka Bogavac Le Comte). E numai una din numeroasele mărturii directe, insistent explicite pe care le avem de la Cioran cu privire la relaţia cu locul lui de baştină, satul (devenit acum adevărat loc mitic, de pelerinaj pentru admiratorii lui Cioran, care se întrunesc odată pe an la mormântul acestuia, întru pomenirea lui) Răşinari, din preajma Sibiului.
Acest sat, indisociabil de Sibiu şi de Cioran, face parte din frumoasa şi faimoasa Mărginime a Sibiului, teritoriu alcătuit din satele româneşti aflate la poalele munţilor Carpaţi, între Olt şi Sebel, cu o economie tradiţională preponderent pastorală, încă şi mai puternic marcată ca străvechi pastorală pe vremea când Cioran era copil, ceea ce ne explică de ce este evocată, în fiecare text al său despre Răşinari, vraja unică a acestui sat, a „peisajului sălbatic“ în care se află plasat şi a oamenilor care-l locuiesc. Textul citat mi se pare extrem de important şi prin faptul că împleteşte, în mod paradoxal, în binecunoscuta manieră cioraniană, câteva teme puse în raport de contradicţie unele cu celelalte, dar care, până la urmă, se topesc parcă într-una singură („Dar eu aveam un singur gând: să părăsesc România.“).[…]

MARTA PETREU
Trei iubiri în vremuri de refugiu
Multe sunt oraşele transilvănene care şi-l pot cu temei revendica pe Blaga. Mai întâi Sebeşul, nu numai pentru că Lancrămul e la o aruncătură de băţ, ci pentru că Blaga şi-a făcut aici şcoala primară, iar apoi a locuit între zidurile lui. Braşovul, pentru că Lucian a urmat cursurile Liceului Andrei Şaguna, pentru că, aşa cum povesteşte în Hronic, aici a văzut-o pentru prima dată pe Cornelia Brediceanu şi apoi pentru că, la maturitate, i-a bătut drumul de dragul „Domniţei din ţară bârsană”. Clujul, pentru că aicea s-a însurat, în noiembrie 1920, cu Cornelia – „biciul lui Dumnezeu”; sau pentru că aici a ţintit (şi, în final, după lungi încercări, a şi ajuns) să fie profesor la Universitate; sau pentru că aicea a murit, într-una din marile clinici ale oraşului. Lugojul, deoarece în 1924 a locuit acolo, îndeletnicindu-se nu numai cu propriile sale scrieri, ci şi cu… reclama pentru cabinetul stomatologic al „arhanghelului dentist” Cornelia Brediceanu Blaga. Copşa-Mică, pentru că la ferma de lângă oraş a lui Marin Ciortea îşi făcea, singur sau cu familia, vacanţele, din care una, cu o atmosferă libertin-luministă, de creaţie şi graţioasă frivolitate, a intrat în Luntrea lui Caron. Oradea, pentru că aicea şi-a terminat Institutul Teologic – sibian, desigur, dar mutat, din cauza primului război mondial, în opulentul oraş de pe Criş. Vatra Dornei, deoarece a avut aici o proprietate. Bistriţa, fiindcă filozoful a locuit două veri în casa sa, plasată pe unul din dealurile oraşului, de unde, în vara anului 1939, a coborât în cetate o singură dată, ca să se tundă. Alba Iulia, pentru că Blaga a participat la Adunarea din 1 decembrie 1918, pentru că mergea des în oraş sau pentru că a plasat o parte din acţiunea Luntrii lui Caron în străvechea cetate a Bălgradului.

Şi Sibiul, desigur
Trei iubiri de maturitate a trăit Blaga „în oraşul cu aer medieval şi cu atâtea vestigii de trecut glorios” în cei câţiva ani de refugiu (toamna anului 1940 – vara anului 1946) petrecuţi acolo. Şi toate trei au fost roditoare literar, aşa că figurile celor trei muze fie strălucesc în efigie în poemele din Nebănuitele trepte şi din Legenda veşnică, fie susţin, ca nişte cariatide anamorfozate de greutatea unei iubiri ulterioare, erosul din Luntrea lui Caron.[…]

DAN DAMASCHIN
Proiectul „Euphorion“

I. De la proiectul „noului organ cerchist” la configurarea conceptului de „euforionism”
Anul 1945 se înscrie ca un reper cronologic esenţial pentru istoria Cercului Literar, întrucât el corespunde perioadei de apariţie a „Revistei Cercului Literar“, etapă decisivă pentru cristalizarea ideologiei literar-estetice a grupării sibiene. Acelaşi an are, însă, şi semnificaţia unui moment de răspântie pentru destinul scriitorilor cerchişti care părăsesc (în majoritatea lor) Sibiul, în toamna lui 1945. Evenimentul desprinderii de burgul transilvan ce găzduise atât naşterea Cercului cât şi afirmarea sa, ca fenomen literar-estetic cu o marcă inconfundabilă, fusese anticipat în chiar ultimul număr al publicaţiei cerchiste, în articolul intitulat Despărţirea de Sibiu, purtând în loc de semnătură iniţialele revistei („R. C. L.“), dar avându-l ca autor pe Radu Stanca, adică pe cel care nu se va despărţi de Sibiu decât aproape de sfârşitul său prematur survenit. Din acest moment, al despărţirii, legătura dintre cerchişti (vie, nemijlocită, colocvială, în perioada studenţiei) va fi păstrată doar la nivelul epistolarului şi prin sporadice întâlniri, ocazionate de descinderi ale foştilor companioni (risipiţi prin ţară) în Cluj sau Sibiu. Organizarea împreună a revelioanelor sau ziua de aniversare a Manifestului (13 mai) devin prilejuri de reîntâlnire şi reînviere a atmosferei cerchiste.
Pentru Radu Stanca şi I. Negoiţescu, momentul despărţirii coincide cu momentul iniţierii unei relaţii epistolare, menite să anuleze efectul separării şi totodată să prelungească epoca schilleriană, a unei prietenii intens fecunde pe plan spiritual. Având, iniţial, rolul de a suplini „colocviile“ nocturne sau diurne de pe străzile Sibiului, corespondenţa celor doi devine treptat spaţiul ce adăposteşte proiecte, planuri legate de viitorul grupării, arenă de dezbatere a ideilor dar şi teren de controversă, confesional (în sens religios) dar, mai ales, substitut al „noului organ“ cerchist ce, în pofida elanurilor neţărmurite ale protagoniştilor, întârzie să apară, mereu amânat şi împiedicat de vicisitudinile unei istorii din ce în ce mai opresive.[…]

FLORENTINA RĂCĂTĂIANU
Între Corydon şi Euphorion o metamorfoză culturală

„Naşterea Cetăţii-simbol este o operaţie dureroasă: ea presupune, implicit, consumarea până la anulare a cetăţii-obiect. (…)
Oraşul ideal este un mit al sfârşitului. El ilustrează o postistorie: pietrele dislocate prin drama existenţei sunt reclădite conform unui nou ritm, care va dicta nu numai perfecţiunea „spaţiului” dar şi pe cea a „vieţii”. (…)
Cetatea ia fiinţă printr-o dublă opoziţie: prin raportare la Paradis (este imaginea Paradisului, reflectată dincolo de timp) şi prin raportare la istorie (este depăşirea, abolirea istoriei).
O dimensiune a acestui spaţiu e timpul. (…)
Între utopie şi cetatea fortificată există adesea o perfectă suprapunere. Şi aceasta pentru că, simbolic sau nu, utopia este o fortăreaţă”.1
La sfârşitul anului 1940, Sibiul devine spaţiul de refugiu al Universităţii „Regele Ferdinand” din Cluj. Treptat, el va deveni, printr-un fel de conversie alchimică, un spaţiu securizat metaforic împotriva istoriei. „Cetatea-obiect” (Sibiul real dar şi Clujul pierdut) o dată anulată, „naşterea Cetăţii-simbol” se impune ca imperativă soluţie soteriologică. Sibiul cerchiştilor devine un text-fortăreaţă, o utopie, artefact estetic, manifest pentru abolirea istoriei  şi a temporalităţii opresive.
Redimensionat schillerian, Sibiul înscrie în istoria literaturii române modelul cultural al unui topos fantasmatic: oraşul estetic. Departe de istoria dezlănţuită, Cercul îşi revendică drept coordonate pentru o circumferinţă simbolică, un spaţiu şi un timp regresive.
„Sibiul este cetatea umbrelor.” Şi despre umbra timpului vorbea, cu precădere, Radu Stanca. „Lucrurile sunt toate topite în umbră. Faptele sunt toate încolăcite unele în altele. Istoria trece dintr-o încăpere într-alta fără să închidă în urmă-i uşi. Între oameni, corespondenţele se suprapun, între vârste, limitele dispar. Totul trece printr-o zodie a sa – zodie specială, sui-generis, zodie sublimă. O zodie în care stăpânesc umbrele. Nimic nu e definitiv limitat, nici un contur nu e tras până la urmă, nici un sunet complet încheiat. Pe deasupra Sibiului pluteşte un cer special, care face din bătrâni tineri, din tineri bătrâni, din moderni nişte medievali, din medievali nişte existenţe prezente, vii.”2
Fiind mai degrabă un spaţiu al morţii (indicat de motivul funerar al umbrelor – reflex-simulacru al lucrurilor), al mortificării timpului real, istoric, reversibil, Sibiul – atanor al unei sensibilităţi specifice, promovează sub aspect temporal una dintre legile emblematice ale cercului: reversibilitatea sau legea eternei reîntoarceri. Spaţiu ideal al simultaneităţii (postmoderne, fie şi numai în sensul depăşirii anxietăţilor conflictuale ale modernităţii spiritului), această cetate – utopie a rezistenţei esteticului –, a catalizat, ca reacţie secundă, ideologia cerchiştilor, născută într-o deliberată izolare de presiunile lumii reale. Barocul reactivat provoacă, pentru început, asumarea unei gesticulaţii subsecvente. De aici, ca strategie poetică, adoptarea posturii „corydoneşti”, ostentative a cerchiştilor.
„Deşi elementul coercitiv al peisajului e grădina (ca natură îmblânzită, constrânsă la artificial, ca artefact – n.n.), totuşi elementul cel mai impresionant e zidul”3, notează Radu Stanca. Zidul, ca limită între închis şi deschis, ca spaţiu ambivalent al lui înăuntru şi al lui afară, ca memorie a unei consacrări. Numai Sibiul, ca timp spaţializat, palimpsest, putea precipita doctrina plină de „bogăţie orizontal-intertextuală şi vertical-cultural㔠a cerchiştilor.
Oraş labirint, al deschiderii succesive (porţi, ferestre, ochi ), Sibiul este construit la modul textual (ca o poveste), poveste ce necesită însă o lectură filtrată, oarecum obstaculată (cu „viziera peste faţă”). Construit pe o dimensiune strict temporală, cetatea-fortăreaţă a spiritului îşi anulează structurile spaţiale. Ca într-o pictură a lui Dali, acestea se lichefiază, încetează a mai fi „fenomene blocate” şi devin fenomene în desfăşurare. Două himere se nasc din anamorfozele acestui spaţiu: Corydon şi Euphorion.[…]

ŞTEFĂNIŢĂ REGMAN
I. Negoiţescu, cronicar dramatic la Sibiu

Despre efemera şi uitata, azi, activitate de cronicar dramatic a bunului său prieten Ion Negoiţescu, Radu Stanca se amuza să spună: „cele trei ipostaze ale «actorului»: ego (poetul), alter-ego (publicul) şi… alter-nego (criticul dramatic)”1.
Cum arăta, însă, viitorul critic şi istoric literar (dar şi poet, prozator suprarealist şi autor de importante pagini de literatură epistolară şi memorialistică!) în postura de spectator avizat al unor piese de teatru? Ce justifică faţada stanciană?
Cronicile dramatice ale împlinitului om de teatru Radu Stanca încep în efervescentul Sibiu al anului 1945, în paralel cu publicarea eseurilor despre „teatrul literar”, „resurecţia baladei”, „problema cititului” etc., a unor balade devenite celebre şi a elaborării primelor tragedii, precum Drumul magilor, Turnul Babel, şi Hora domniţelor. Articolele publicate în Naţiunea Română despre diverse puneri în scenă (Vlaicu Vodă de Al. Davilla, la 14 ianuarie, Domnişoara Nastasia de C. M. Zamfirescu, la 25 februarie şi Femeia îndărătnică la 18 martie) sunt şi azi exemple de critică dramatică. Când însă cerchiştii izbutesc să-şi scoată propria lor revist㠖 Revista Cercului Literar, tonul articolelor lui Radu Stanca devine progresiv cel al unui tribun. E ceea ce se întâmplă, de pildă, în „Un caz, Ion Luca” (în numărul pe aprilie 1945) şi în „Condiţia «cronicarului dramatic» român”, în cel din mai.
Spre deosebire de Stanca, studentul Negoiţescu – în lipsa unui Teatru Naţional în Sibiu (cel din Cluj se afla în „refugiu” la Timişoara) se apleacă asupra firavei mişcări teatrale din burgul ardelean. Într-o cronică publicată în Transilvania, în noiembrie 1942, analizând stagiunea teatrului german din localitate, cronicarul se vede obligat să pună accentul pe idei cum ar fi „importanţa propagandistic cultural㔠sau pe lipsuri care „dăunează colaborării româno-germane, tocmai azi când din toate părţile se caută o intensificare maximă a acestor raporturi”. Şi Negoiţescu îşi invit㠄concetăţenii saşi” la o „adevărat㔠colaborare de cultură româno-germană. Câteva luni mai târziu, tot în Transilvania (nr. 3-4/1943, martie/aprilie), Negoiţescu dă seamă asupra vieţii artistice sibiene. E o foarte sensibilă luare de temperatură a atmosferei locale, care cuprinde şi interesante opinii asupra aceluiaşi teatru german, dar şi despre activitatea teatrelor de amatori şi diletanţi. Ba, la un moment dat, recenzentul se transformă în propagandă pentru „formaţiunea dramatic㔠din care făceau parte cerchiştii, cea a Seminarului de Estetică al lui Liviu Rusu.[…]

ALINA LEDEANU
Psalmul LIII
Înaintea Psalmilor lui Doinaş au fost Psalmii traduşi de Doinaş.

Înaintea celor o sută de Psalmi publicaţi în 1997 la editura Albatros, apoi, în 2000, la editura Naţional, Doinaş traversează, cu efecte declarate de el ca fiind decisive, experienţa de traducător al Psalmilor biblici. În 1986, el onorează invitaţia profesorului Paul Miron din Freiburg, de a da o versiune modernă a Bibliei pornind de la textul trisecular a lui Şerban Cantacuzino; într-un timp relativ scurt, Doinaş transpune cincizeci, din cei o sută cincizeci de Psalmi, însoţiţi, fiecare, de un amplu comentariu exegetic. Câţiva traducători ai Psalmilor, practicând ei înşişi un remarcabil discurs liric şi filozofic, i-au fost repere în efortul de tălmăcire: André Chouraqui, Peter Levi şi, mai ales, Martin Buber.
Reţinem, din analiza pe care marele poet ne-o propune într-o „Marginalia la Psalmi” (Secolul 20 nr. 7-12/1990), liniile de forţă ale acestui tip de poezie, căreia Doinaş îi va consacra întâi un ciclu (cei XX de „Psalmi” în Aventurile lui Proteu, Humanitas 1995), apoi un volum unitar:
„Strict personalizată naţional, la izvorul ei lingvistic, expresia acestor cântece de jale, de revoltă, de implorare, de gratitudine debordează, ca arie psihică, sufletul unui popor pentru a se arăta, de-a lungul atâtor secole, ca expresie a întregii umanităţi care se închină unui singur Dumnezeu. Drama pe care o înfăţişază fiecare psalm este ca un act care se petrece în primele zile ale Facerii, atunci când s-a jucat soarta Omului, un act care se prelungeşte peste Istorie până la gloria Judecăţii ultime.”
Adevărata înspiraţie a unei poezii religioase – avea să declare Doinaş – ţine mai puţin de un dat livresc, cât de sentimentul religios al celui care o practică: „Un om care nu are sentimentul religios, care nu crede că are sentimentul religios, care nu încearcă să trăiască legătura cu Divinitatea, oricât de bun scriitor ar fi, nu cred că se poate încumeta  să scrie poezie religioas㔠(Templul Memoriei, Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Emil Şimăndan, Fundaţia Cultural㠄Ion Slavici”, Arad, 1998).
Expresie a omului modern sfâşiat între credinţă şi raţiune, îndoială şi extaz, lacrimă şi chiot, Psalmii lui Doinaş se distanţează programatic de aceia, nu mai puţin celebri ai lui Argezi, ca şi de poezia religioasă a lui Voiculescu. O spune chiar Doinaş în dialogul cu acelaşi Emil Şimăndan: „Psalmii mei nu sunt psalmii gâlcevei şi târguielii cu Dumnezeu, care constituie, aproape, substanţa Psalmilor lui Arghezi. Psalmii mei sunt expresia unei problematici, a unei lupte, de un dramatism mai acuzat sau mai puţin acuzat, pe care l-am trăit şi care şi-a avut uneori izvorul de inspiraţie într-o declaraţie a lui Eugène Ionesco[…]: «Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să cred!»”.[…]

GETA BRĂTESCU    
Am desenat pentru Faust
Muzica

O alcătuire plastic㠖 vizual㠖 produce anume tonuri, emite un fond muzical propriu. Pentru că ascultăm muzică şi pentru că urechea se află aproape de ochi şi împreună au rădăcinile implantate în bulbii de sub ţeastă. În acelaşi tablou eu pot să înregistrez o anume muzicalitate, tu o alta. După cum muzica obligă spaţiul să se configureze, îl încheagă în diverse moduri. Tragedia, Faust îndeosebi, o tragedie romantică1, stârneşte sonorităţi. Şi, contrar evidenţei, nu prima parte a tragediei, ci a doua parte a ei, cea mai abstractă, este mai profund, tulburător muzicală. Prima parte se lasă rezumată, cum s-a şi întîmplat, într-un libret, o tramă emoţională pentru muzică; a doua parte conţine muzică şi o eliberează. (…)
Don Juan îl însoţeşte pe Faust doar până la un punct, până acolo unde, la sfârşitul Primei părţi, Faust o abandonează pe Margareta dorind alte experienţe. De aici Faust rămâne singur. Încercările ulterioare sunt trepte la care Don Juan nu accede: el e un personaj fixat; şi în această fixitate îi rezidă şi drama. În schimb, prin tonalităţile şi simbolismul ei, prin tensiunea dintre arii şi haloul parcursului muzical, prin omenescul străpuns de acute solare şi chtoniene, Flautul fermecat se aşază vizavi de Faust pe o linie de simetrie cuprinzând tragedia în profunzime şi integral. Evenimentele ambelor creaţii (muzica lui Mozart, dincolo de libret, produce ea însăşi evenimentul) nu sînt întâmplări, ci semne într-o ordine meditată.
Dacă, în ciuda avertismentului dat de Goethe, Faust, fiinţa entelehială, a generat o tristă şi periculoasă galerie de epigoni, ca personaj fabulos el rămâne tipul singularului dedublat. Faust nu este tranzitiv categoric, ci, prin Mefisto, o fiinţă tulburată de sine. În Mefisto, Faust îşi ascultă chipul anamorfic. Faust este o săgeată care, în ascensiune, străpunge sângerând ea însăşi; sau, mai exact, o pelicul㠖 „Fiorul, partea omului cea mai de preţ” – ce se înalţă absorbind cu durere şi pe cât deschizându-se, pe atât subţiindu-se, din ce în ce mai vulnerabilă, pieritoare; dar cum? Finalul poemului goethean, cu nimic mai puţin senin decât al operei Flautul fermecat, dar mult mai amplu, presupune moartea ca supremă justificare a parcursului. Odată cu dispariţia viului celular, Faust-Eros atinge bolta Eternului Feminin în al cărui curcubeu se risipeşte regăsindu-se. Îl primeşte acolo nu Elena, semn al artificiului, ci Margareta, născătoarea, semn al cosmosului la infinit generator de lumi. „Iubitu-mi de-altădată, / Acuma fără pată, / Se-ntoarce îndărăt.” Închizându-se, cercul se deschide. Cercul: o constantă a spaţiului faustic.[…]

MIHAELA MICHAILOV
FITS un festival-caracatiţă

Orice festival autentic naşte automat o serie de întrebări-cârlig, care îi pun în discuţie funcţia şi miza şi îi dau, în acelaşi timp, dimensiunea relevanţei.
Ce reprezintă Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu în contextul artelor spectacolului din România? Care sunt mărcile distinctive şi prin ce se impune? Cât de necesar este şi cum poate aduna artişti reprezentativi pentru momentul actual al evoluţiei spectacolului? Cât de atent e la metamorfoze şi estetici noi şi cum le creează un cadru de implementare şi de influenţă directă? Este el un centru de interes pentru producători europeni sau are importanţă doar în România? Prin ce îşi justifică existenţa şi cât de mult se poate vorbi de o identitate proprie?
Prima ediţie a FITS, în 1993, a fost una de teatru studenţesc. Apoi Constantin Chiriac, directorul FITS şi al Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, a schimbat profilul şi direcţia festivalului şi în anul următor l-a numit „Festival de Teatru Tânăr Profesionist“, accentuând, poate din nevoia unei mai clare şi percutante legitimări, statutul de „profesionist“. La prima ediţie au fost trei ţări participante şi opt spectacole. Astăzi sunt 68 de ţări participante şi 358 de evenimente pe parcursul a 11 zile.[…]

IULIA BLAGA
Festivalul ASTRA

Despre Festivalul ASTRA de la Sibiu (mai corect, Festivalul Internaţional de Film Antropologic şi Documentar ASTRA) nu pot să scriu la rece, ca despre orice alt festival. M-am născut în Sibiu şi îmi făceam delegaţie de la ziar nu numai „ca să transmit”, dar şi ca să-I văd pe ai mei. Dormeam la mama. Seara mâncam sarmale acasă. Îi ştiam pe cei care organizau festivalul. Unii tineri din staf erau colegi de facultate de-ai fratelui meu. La proiecţii mă întâlneam cu amici şi cunoştinţe din oraş.
La ASTRA cunosc cam la fiecare ediţie – adică o dată la doi ani – câte un om foarte interesant. Nu ştiu cum se face, probabil există o energie bună care hrăneşte festivalul. Pe Mircea Săucan l-am cunoscut la Sibiu, venise din Israel, de la Nazareth-Illit (unde locuia) ca invitat de onoare. Dumitru Budrala a avut ideea măreaţă să-l invite, deşi nu documentarele constituiau punctul forte al creaţiei sale. Eu am descoperit un cineast unic şi mi-am făcut un prieten nou, aşa cum s-a întâmplat la ediţiile ulterioare cu estonianul Liivo Niglas şi cu românca stabilită la Berlin, Kincsés Reka. Nu găseşti oameni deosebiţi pe toate drumurile, dar uite că drumurile spre Sibiu sunt mai accesibile.[…]

---

Parteneri: