SCENA PUBLICA | 1-6/2008

Numar realizat de: Carmen Diaconescu

SUMAR

Carmen Diaconescu: Argument • 7

CONCEPTE, IDEI, OAMENI, INSTITUŢII

JÜRGEN HABERMAS: Trei modele normative de democraţie, în româneşte de Dana Mănescu • 10
LUC BOLTANSKI: Fapt şi cauză: Teatru şi politică; Spectatorul pur; A lua parte; Detaşare şi angajare, în româneşte de Sofia Oprescu • 23
JEAN-CLAUDE KAUFMANN: Materialul social al construcţiei individuale: Reabilitarea rolului; Asumarea rolului; Distanţa faţă de rol, în româneşte de Cristiana-Nicola Teodorescu • 34
SOLOMON MARCUS: La limita de jos a vieţii personale • 45
SMARANDA VULTUR: Memorie şi spaţiu public • 50
COSTIN POPESCU: Câteva gânduri despre împlinire • 55

DIMENSIUNEA PUBLICĂ A COMUNICĂRII

NICOLAE PERPELEA: Scenografii sociologice ale corpului comunicării emoţionale • 72
CRISTIANA-NICOLA TEODORESCU:
Politeţea lingvistică în spaţiul public
• 109 MIGUEL SÁNCHEZ-OSTIZ: Le grand théâtre de la place San Francisco de la Paz (text inedit) • 115

DEZBATEREA DE IDEI PE SCENA PUBLICĂ

ŞTEFAN VIANU: Spaţiul public al dezbaterii (de idei) • 126
VASILE MORAR: Spaţiul public şi morala elementar㠕 132
SIMONA DRĂGAN: Cunoaştere şi putere (Michel Foucault despre discurs şi ştiinţele umane) • 137
PAULA IACOB: Dreptatea – între imperative şi realităţi • 150

OPERA URBANIŞTILOR ŞI ARHITECŢILOR

Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile, un document al Uniunii Europene • 155
ŞTEFAN GHENCIULESCU: Bule private şi teritoriul nimănui. Spaţiul public în Bucureşti după 1989 (cu fotografii de Mihai Duţescu)
• 165
ADRIAN MAJURU: Bucureştii: integrare european㠖 proiecte urbanistice (1930-1990) • 173
KÁZMÉR KOVÁCS: Perspectiva şi refugiul • 184
GHEORGHE BALTAG: Sighişoara – scara acoperit㕠198

COLOCVIU NAŢIONAL TÂRGU-MUREŞ –
7 MARTIE 2008

PALATUL CULTURII, SALA DE OGLINZI “SPAŢIUL PUBLIC CA SCENĂ A DIALOGULUI. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ŞI CETĂŢEANUL. DIALOGUL INTERCULTURAL”

Participanţi: László Bórbély, Mariana Celac, Alexandru Cistelecan, Şandor Czegzi, Ciprian Dobre, Smaranda Enache, Dorin Florea, Mario Hirsch, Géza Keresztes, Alina Ledeanu, Edita Emöke Lokodi, Rudolf Moca, Miklós Kund Nagy, Alina Nelega-Cadariu, Cornel Sigmirean, Mihaly Spielmann, Vasile Şandor, Imre Ungváry Zrinyi. Moderatori: Smaranda Enache, Emil Hurezeanu • 203

TEATRU, TEATRALITATE, DETEATRALIZARE

SANDA GOLOPENŢIA: Teatrul şi scena publică în Franţa din Belle Époque • 280
ALINA NELEGA: Întoarcerea dramaturgului: resuscitarea tragicului şi deteatralizarea teatrului (Ce este teatrul?; Teatru şi realitate; Teatru şi morală; Teatru şi imagine; Cei care deschid cutia; Teatru şi deteatralizare; Ce este deteatralizarea?) • 287

ALINA NELEGA: Taxi vinil, după o idee de Arthur Schnitzler, fragmente: Ecologie; Ceva de ascuns; Amused to Death • 295

CIORAN INEDIT

SANDA GOLOPENŢIA: Cioran sau despre înseninare • 320
E. M. CIORAN: Notre cher Anton • 326
E. M. CIORAN:   Dragul nostru Anton,  în româneşte de Sanda Golopenţia • 327
IRINA MAVRODIN: Cioran şi Joseph de Maistre • 332

IN MEMORIAM MONICA LOVINESCU

SANDA NIŢESCU: Monica Lovinescu, aşa cu îmi rămâne în memorie, cu documente fotografice din arhiva autoarei • 337
IRINA MAVRODIN: Una din marile voci ale României: Monica Lovinescu • 343
PAUL BARBĂ NEAGRĂ în dialog cu Sanda Niţescu • 346

CARNET OLANDEZ
IRINA IZVERNA-TARABAC: Provocările necunoscutului. Scurte impresii despre un tărâm îndepărtat; Mândraga: Un secol de istorie românească pentru export, în româneşte de Mona Ioana Vasile, cu facsimile ale textelor în limba neerlandez㠕 349

RUBRICI PERMANENTE

EXTREMUL CONTEMPORAN

MICHEL DEGUY: Inimă de poet, în româneşte de Alina Ledeanu • 361

MIŞCARE LIBERĂ

GETA BRĂTESCU: Desene şi Argument • 364

NOI ŞI ORAŞUL

MARIANA CELAC: Un pas în avans • 372
GETA BRĂTESCU: Spaţiul public şi linia; Luminile oraşului; Câteva gânduri asupra cărţii lui Orhan Pamuk „Mă numesc Roşu” • 375


CARMEN DIACONESCU

ARGUMENT

Discursul academic, cel politic sau mediatic recurg frecvent la termeni precum public şi privat pentru a delimita cadrele vieţii noastre. Incursiuni în istorie, analize de tip sociologic şi politologic, demersurile arhitecţilor şi urbaniştilor, ale specialiştilor în probleme de comunicare se reunesc în eforturile de a descifra sensurile celor două concepte şi, mai ales, în încercarea de a înţelege complicatele relaţii – delimitări, interferenţe fireşti, intruziuni – care se stabilesc între ceea ce este considerat, pe de o parte, „spaţiu public”, desemnat frecvent şi sugestiv cu metafora scenei, şi „spaţiu privat”, pe de altă parte. Ce demersuri teoretice ne pot ajuta să descifrăm întâmplările de pe scena publică, care le sunt mecanismele şi actorii; ce forme noi îmbracă relaţia dintre viaţa publică şi cea privată; care sunt şi cum funcţionează spaţiile de tranziţie dintre public şi privat au reprezentat câteva dintre întrebările de la care a pornit proiectul nostru consacrat scenei publice. Lor li s-a adăugat preocuparea pentru identificarea unor soluţii de optimizare a relaţiilor din spaţiul public, de transformare a acestuia într-o adevărată scenă a comunicării, a dialogului politic, intercultural şi interetnic. Indiferent dacă ne-am referit la un teritoriu construit de urbanişti şi arhitecţi, la formele de sociabilitate care presupun reunirea unor oameni care nu se cunosc, la zona în care se realizează exerciţiul puterii politice sau la „spaţiul” în care are loc dezbaterea de idei, am gândit scena publică şi în termeni ideali, ca pe un loc în care celălalt – concetăţeanul fiecăruia dintre noi; cetăţeanul, în raport cu puterea; cel diferit, în raport cu credinţele, convingerile, codurile culturale pe care le împărtăşim – „există”, nu poate fi ignorat, mai mult,  trebuie respectat, şi aceasta, în virtutea unor norme unanim recunoscute. O atare orientare a proiectului Scena Publică, susţinut de Ambasada Regatului Ţărilor de Jos, în cadrul programului MATRA-KAP, a fost avantajată de colaborarea cu parteneri precum Liga Pro Europa, Ordinul Arhitecţilor din România, Consiliul Judeţean Mureş, Primăria Municipiului Târgu-Mureş, fundaţiile Dramafest şi Brenády Gyorgy. Reprezentanţi ai acestor instituţii au contribuit la diversificarea perspectivelor şi modalităţilor de abordare a subiectelor, iar unii dintre ei pot transforma concluziile studiilor sau dezbaterilor noastre în politici publice.
Temă cu numeroase conotaţii de ordin politic, scena publică, aşa cum am gândit-o în acest număr al revistei Secolul 21, nu a fost prilej de implicare în  dezbateri politice la zi. Totuşi nu este întâmplătoare abordarea acestei teme, cu posibilele ei conexiuni şi deschideri, într-un an electoral, într-o perioadă de intensă dezbatere publică.

SOLOMON MARCUS
La limita de jos a vieţii personale

De la personal la public, prin viaţa de familie
Mă voi referi la acele persoane la care disproporţia dintre personal şi public se manifestă puternic în favoarea celui de al doilea termen. Un prim exemplu în această privinţă este matematicianul Gr. C. Moisil. După o copilărie şi o adolescenţă sub semnul unei vieţi de familie deosebit  de intense, după cum rezultă din propriul său jurnal şi din amintirile celor care l-au cunoscut (a se vedea Viorica Moisil, Un om ca oricare altul,  Editura   Albatros, Bucureşti, 1979), matematicianul s-a dedicat tot mai mult pasiunii sale profesionale, ajungând în situaţia de a transforma matematica, dintr-un obiect de investigaţie într-un mod de a vedea lumea şi de a-şi trăi viaţa. Desigur, el nu a rupt niciodată legăturile cu membrii familiei sale, aceştia erau invitaţi mereu la el acasă, dar nu făcea cu ei întâlniri separate, ci comune cu alţi invitaţi din lumea intelectuală. Pe de altă parte, mergând pe firul copilăriei şi adolescenţei sale, vom observa că atât în educaţia primită cât şi în propriile sale porniri se manifestă o deschidere totală spre lume, totul apare ca un antrenament pentru viaţa publică. Înclinarea sa spre arta de a fi actor apare de la început, ca un destin. Atunci când această tendinţă a făcut joncţiunea cu cealaltă, a pasiunii pentru matematică, drumul era deschis spre spectacolul total pe care Moisil l-a realizat pe scena publică românească, în ciuda unui context social şi politic extrem de nefavorabil. Poate că Moisil a murit la timp, pentru a nu ajunge să intre în coliziune cu aparatul de partid. De fapt, a intrat în conflict cu acesta în ultimii ani ai vieţii sale, când a fost obligat să părăsească atât direcţia Centrului de Calcul al  Universităţii din Bucureşti cât şi Facultatea de Matematică a acestei Universităţi. Numai boala şi apoi moartea l-au putut opri din spectacolul total pe care îl oferea la începutul anilor Ž70.
Televiziunea  română se afla la picioarele lui, savantul devenit vedetă pentru marele public era o noutate absolută. Moisil punea degetul pe multe răni deschise ale societăţii româneşti, fapt devenit posibil prin arta sa de a-i păcăli pe activiştii de partid şi de a-i seduce pe destinatarii doriţi ai mesajelor sale.
Viaţa publică presupune o punere în scenă
Anumite delimitări sunt necesare, în ceea ce priveşte modul de înţelegere a vieţii publice. De unde începe ea? Din momentul în care nu mai suntem singuri. Astfel, viaţa de familie are un caracter public. Viaţa publică presupune o punere în scenă, o regie, le practicăm de cele mai multe ori în mod rutinar. Nevoia de a ne privi în oglindă este poate gestul cel mai elementar, mai spontan în pregătirea noastră zilnică pentru intrare în arena socială. Nevoia de a testa cum părem, independent de ceea ce suntem, este simptomul clar al grijii pentru prezenţa noastră publică. Dar primul public este chiar familia în mijlocul căreia trăim. Urmează strada, colegii de la locul de muncă, iar, la unii, acest loc este o adevărată scenă în modul cel mai explicit posibil. Radioul, televiziunea şi presa sunt formele cele mai explicite şi mai populare ale vieţii publice, deoarece publicul lor are o extensiune amplă, de cele mai multe ori naţională, uneori internaţională. Numai că mesajele respective au, în cele mai multe cazuri, o viaţă foarte scurtă, se uită repede. Alte forme ale vieţii publice: profesorul,  la catedră, avocatul, la tribunal, omul politic, în parlament, actorul, la teatru, negustorul, în faţa celor pe care vrea să-i transforme în cumpărători ai produselor pe care le scoate la vânzare, funcţionarul de bancă, în modul de comportare cu clienţii băncii etc. Cărţile lui Erving Goffman se referă exact la aceste situaţii[…]

SMARANDA VULTUR
Memorie şi spaţiu public
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet a fost creat în 1993 la iniţiativa şi sub conducerea scriitoarei Ana Blandiana. Atunci când a apărut ideea lui şi chiar destul timp după ce a început să funcţioneze, acest memorial venea să compenseze un gol de informaţie şi să înfrângă un tabu. La începutul anilor 1990 era un act de curaj să vorbeşti de victimele unui regim ai căror exponenţi se mai aflau la putere şi încercau prin toate mijloacele să distragă atenţia de la trecutul recent, incriminator pentru cei mai mulţi dintre ei. Prin vocea lor şi alături de ei, întreaga societate românească era îndemnată să se ocupe mai mult de prezent şi de viitor, decât de trecut, prelungind astfel o tăcere impusă şi o mistificare de lungă durată. Această situaţie era încurajată şi de refuzul partidelor comuniste din ţările occidentale şi a unei părţi a intelectualilor de stânga, de a admite existenţa gulagului şi a lua act de ororile lui.
În procesul de reconsiderare a identităţii sale, provocat de ruptura creată în 1989, societatea românească nu putea evita însă confruntarea cu propriul trecut, oricât de neplăcută ar fi fost ea. Astfel încât, memoria avea să joace un rol mai important decât s-ar fi crezut, în acea renegociere a sensurilor şi semnificaţiilor, de anvergură mai amplă decât simpla rescriere a trecutului, care avea să caracterizeze, cum cu justeţe arăta Katherine Verdery, în cartea sa destinată «vieţii politice a corpurilor moarte», lumea postosocialistă în ansamblul ei. Verdery observă o schimbare atât în viziunea despre lume cât şi în modul de a acţiona al oamenilor, subliniind că ele se condiţionează sau mai precis se produc reciproc şi că dimensiunea antropologică a acestei reaşezări a sensurilor este una fundamentală.
Crearea Memorialului, modul cum a fost conceput şi reacţiile pe care le-a provocat sunt simptomatice pentru acest proces şi antrenează memoria în toate dimensiunile ei, participând, în acelaşi timp, la reconfigurarea spaţiului public. Cum e uşor de intuit, această reconfigurare implică memorii concurente, dinamizate de actori sociali ce îşi asumă roluri de persoane publice şi administrează relaţia lor cu trecutul de pe poziţii consacrate. Acest spaţiu poate fi de aceea gândit şi ca o lume de discursuri, care include discursurile despre trecut. Înţeleg discursul în dimensiunea lui dialogică, acţională, participantă la definirea spaţiului public[…]

COSTIN POPESCU
Gânduri despre împlinire
Pe vremuri, priveam în cel mai bun caz cu îngăduinţă (la 18-20 de ani îngăduinţa e rară) perechile care, duminica, se plimbau stângaci pe bulevardul Magheru în hainele bune (el: costum din stofă în dungi, pălărie, pantofi împletiţi etc., ea: deux-pièces, eşarfă de mătase, pantofi eleganţi – cu toc înalt, adic㠖 de la Romarta). Dorinţa aceea de respectabilitate îmi provoca adesea judecăţi pline de sarcasm. Ce timpuri!… Astăzi, prin oraş, trebuie să te fereşti din calea grupusculelor sau haitelor în trening şi maiou, cu cercei în ureche şi/sau nas, care vorbesc în gura mare despre una-alta; ascultă cântece la telefon, se gratulează cu înjurături, scuipă în toate direcţiile… se simt bine!
Perechile de pe Magheru erau vizibile, după cum vizibile sunt şi grupurile mai mari sau mai mici din prezent. Nu aveau un statut social de invidiat, cum nu au nici cei care alcătuiesc grupusculele sau haitele. Oameni fără o lungă şi stabilă istorie urbană, care îşi câştigă existenţa cu munci fără prestigiu, prost plătite… Dar, dacă cei de pe vremuri se străduiau să pară ceea ce nu erau, cei de astăzi – e drept, mai tineri în momentul etalării comportamentului (generaţiile sunt mereu mai precoce!) – sunt mândri că sunt cum sunt („Nu fi ce eşti, că-ţi şade rău” sună o vorbă, din Shakespeare mi se pare – şi mi-ar plăcea să fie aşa).
Mai toţi oamenii au asemenea gânduri în care trecutul iese bine din comparaţia cu prezentul. Gândul meu nu este numai expresia instinctului de conservare (nostalgia zilelor când erai tânăr, frumos, deştept etc. etc. etc.), ci şi dovada unei preocupări constante, chiar dacă adesea subterane (preocupare comună multora) pentru felul în care, în viaţă, public şi privat se amestecă[…]

NICOLAE PERPELEA
Scenografii sociologice ale corpului comunicării emoţionate
1. Corpul moral-emoţional al comunicării
Infernul a fost adesea descris ca o perfectă punere în scenă morală. Pe o „scenă perfect㔠ar dispărea iertarea, graţia; despre libertate e prea clar că nu are sens să se mai pomenească. Nu cumva oare o construcţie după acelaşi model a scenografiilor dialogismului constitutiv al democraţiilor actuale ar conduce la exigenţa ca orice dezbatere de societate să se încheie cu o reglare de conturi morală?
Aşadar, ce trebuie să se vorbească şi (despre) ce nu trebuie să se pomenească pe o scenă publică? Cum analizăm aceste norme, ce format au contractele în care se înscriu, prin ce dispozitive sunt puse în execuţie?
Din sumedenia de modele de analiză sociologică (iar interesele de cercetare nu sunt chiar „neutre”, cum visa Max Weber) care sunt astăzi puse la bătaie, în textul de aici sunt înfăţişate într-o alcătuire minimală câteva care ilustrează nişte paşi metodologici de făcut dacă cineva ar vrea să observe sistemele şi fenomenele de comunicare morală printr-un imaginar încarnat cu metafora de cercetare „ochi închişi – ochi deschişi”.
Imaginea unor români plecaţi „la lucru” în unele ţări europene este destul de îngrijorătoare, dar plecarea este poate însoţită de speranţa că în „noua Europ㔠întâlnirile umane profunde, cele uşor vizibile, ca şi cele „ascunse” se orientează cu ecvanimitate. Ipoteza că există un panculturalism european în care este bine sădită această recomandare a acceptării celuilalt fără efort ne îngăduie să utilizăm expresia „ochi închişi, ochi deschişi” – metaforă constitutivă câmpului definiţional al toleranţei – nu ca pe un îndemn etic spre indiferenţă, ci ca pe o deschidere a acelor ferestre identitare care orientează indivizii şi comunităţile pentru a deveni conştienţi de bucuria şi suferinţa morală a celorlalţi.
E. Zerubavel invocă metafora „elefantului în salon” pentru a ne invita într-o „teorie a nespunerii”. Înţelepciunea tăcerii ar sta în vârful picioarelor, pentru că evită în mod activ să expliciteze public că acolo este un elefant. Prin metafora „ochi închişi – ochi deschişi” nu vizăm însă acest soi de conspiraţie a tăcerii. Este vorba mai curând de un corolar al „inatenţiei civile” care lubrifiază întâlnirile moral-emoţionale prea fragile[…]

CRISTIANA-NICOLA TEODORESCU
Politeţea lingvistică în spaţiul public
Înţelepciunea persană, şi nu numai ea,  ne învaţă c㠄politeţea este o monedă care nu-l îmbogăţeşte pe cel care o primeşte, ci pe cel care o dă”.  şi chiar dacă suntem convinşi de adevărurile adânci conţinute în proverbe, trecerea acestora în practica cotidiană şi în spaţiul public se face mult prea puţin şi prea greu.
Politeţea lingvistică este una dintre practicile care, din nefericire, se manifestă cu parcinomie în spaţiul public, dominat, de prea multe ori, de agresivitate verbală şi vulgaritate. Poate şi din acest motiv, cercetările despre politeţea lingvistică au cunoscut o adevărată explozie în ultimii treizeci de ani. Dacă agresivitatea şi lipsa de politeţe din spaţiul public românesc au determinat orientarea preocupărilor de cercetare către aspecte ale politeţii lingvistice ori ale limbajului violent1, interesul occidental, înnoit fără încetare, pentru politeţea lingvistică şi manifestările sale în diferitele limbi, ar avea două explicaţii fundamentale. Mai întâi, sfârşitul secolului al XX-lea a fost marcat de fenomenul pe care Tzvetan Todorov îl numea „încrucişarea culturilor”. În acest context, dorinţa de a-l înţelege pe Celălalt prin comportamentul său lingvistic este cu totul de înţeles. Pe de altă parte, interesul cercetătorilor pentru politeţea lingvistică se înscrie în amplul context al preocupărilor legate de comunicare, de interacţiune verbală, de analiză conversaţională. Căci politeţea lingvistică este o formă de comunicare, extrem de vizibilă în spaţiul public, pe care îl personalizează şi îl individualizează, cu implicaţii comunicaţionale şi relaţionale extrem de profunde. Aceste variaţii comunicaţionale sunt departe de a fi formale ori numai superficiale, ci sistematice şi profunde, stilul comunicativ al locutorilor reflectând sistemul de valori al comunităţii respective. Actele de limbaj (a saluta, a mulţumi, a face o urare), chiar dacă sunt universale, sunt marcate din punct de vedere cultural, variind de la un sociolect la altul, de la un idiolect la altul. Căci politeţea lingvistică ţine de procesul comunicativ, ea este, aşa cum arată C. Pernot, o formă de comunicare: „Politeţea este mai întâi comunicare prin natura sa, pentru că ea operează ca un limbaj, prin schimbul de semne convenţionale elaborate după o combinatorie specifică. Apoi, este comunicare prin funcţia sa. […] Căci dacă ea antrenează un comerţ de cuvinte şi, până la un anumit punct, de idei, nu aceasta este funcţia ei primordială. În esenţă, ea nu este un schimb de cunoştinţe, ci o punte între indivizi”[…]

CARTA DE LA LEIPZIG PENTRU ORAŞE EUROPENE DURABILE
Reuniunea miniştrilor europeni din 24 mai 2007 a avut ca sop adoptarea a două documente: Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile  şi  Agenda teritorială a Uniunii Europene. Prezentatć cu titlu de Recomandare a Comitetului de Miniştri  ai Statelor Membre ale Uniunii Europene, Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile este documentul prin care se pun bazele unei noi politici urbane în Europa, prin care se conturează principalele strategii comune pentru realizarea unui mediu urban de înaltă calitate şi, în ultimă instanţă, a unui model ideal de „Oraş European” al secolului 21.
PREAMBUL
Carta de la Leipzig pentru Oraşe Europene Durabile” reprezintă un document al Statelor Membre, care a fost întocmit cu o largă şi transparentă participare din partea actorilor europeni. Cunoscând provocările şi oportunităţile precum şi a diverselor parcursuri istorice, economice, sociale şi de mediu ale oraşelor europene, miniştrii Statelor Membre responsabili cu Dezvoltarea Urbană din Statele Membre s-au pus de acord asupra unor principii şi strategii comune pentru politica de dezvoltare urbană. Miniştrii se obligă:
– o să iniţieze o dezbatere politică în ţările lor despre modalităţile de integrare a principiilor şi strategiilor Cartei de la Leipzig pentru Oraşe Europene Durabile în cadrul politicilor de dezvoltare de la nivel naţional, regional şi local;
– o să folosească instrumentul dezvoltării urbane integrate şi să utilizeze modurile de administrare adaptate pentru implementarea sa, şi, în acest scop, să stabilească cadrul necesar la nivel naţional;
– o să promoveze o organizare teritorială echilibrată, bazată pe o structură europeană urbană policentrică.
Miniştrii mulţumesc Preşedinţiei Germaniei pentru realizarea raportului „Dezvoltarea urbană integrată, condiţie pentru succesul dezvoltării durabile a oraşelor” şi a studiilor: „Strategii pentru îmbunătăţirea mediului fizic în zone urbane defavorizate”, „Dezvoltarea economiei locale şi a politicii legate de piaţa muncii în zone urbane defavorizate”, „Educaţie pro-activă şi politica de educaţie a copiilor şi tinerilor din zone urbane defavorizate” şi „Transportul urban durabil în zonele urbane defavorizate”, conţinând exemple de bună practică din Europa. Aceste studii vor fi de folos oraşelor de diverse mărimi în ceea ce priveşte implementarea principiilor şi strategiilor stabilite în Carta de la Leipzig pentru Oraşe Europene Durabile[…]

ŞTEFAN GHENCIULESCU
Bule private şi teritoriul nimănui
Spaţiul public în Bucureşti după 1989
De la spaţiul autorităţii la arhipeleagul de spaţii private
Ce au în comun maşinile care blochează trotuarul, reclamele zâmbitoare pe înălţimea unui bloc întreg, scandalul legat de aşezarea catedralei Mântuirii Neamului, balcoanele închise şi gardurile de cazemată din faţa vilelor din suburbii? Poate doar faptul că toate acestea exprimă, într-un fel sau altul, relaţia societăţii româneşti de tranziţie cu spaţiul său public. O logică a refuzului, refugiului şi acaparării guvernează felul în care ne raportăm la tot ce înseamnă teritoriu împărtăşit.
În cadrul regimurilor totalitare, spaţiul public al oraşului devine domeniul puterii absolute. Din teritoriu al comunităţii el se transformă într-unul al supravegherii, propagandei şi exprimării autorităţii, de la lozinci şi parăzi la operaţii monumentale. În cazul regimurilor comuniste, această dominaţie a fost aproape completă. Nu exista iniţiativă privată de nici un fel, statul fiind unicul planificator, investitor şi executant. Relaţiile sociale normale şi o libertate relativă au trebuit să îşi găsească refugiul aproape exclusiv în spaţiul privat. Locuinţa devenise locul unde puteai scăpa de supraveghere (în principiu), unde puteai vorbi mai liber, asculta Radio Europa Liberă sau organiza petreceri pentru prieteni, înlocuind astfel ieşitul în oraş dintr-o societate normală. Doar aici, la interior, puteai face modificări şi individualiza unitatea standard de locuit.
Cazul Bucureştiului este special în raport cu celelalte capitale din est (inclusiv Uniunea Sovietică) prin faptul că aici nu au apărut semne ale dezgheţului anilor 1980. Noi nu am cunoscut glassnost-ul şi perestroika. Din contră, regimul devenise din ce în ce mai represiv, cu trăsături mai degrabă ale comunismului asiatic decât est-european, începând în acelaşi timp un program delirant de distrugere a oraşului şi de construire a unor ansambluri megalomane. De fapt, primul moment al funcţionării unui spaţiu public veritabil a fost tocmai ieşirea în stradă în timpul revoluţiei[…]

ADRIAN MAJURU
Bucureştii – Integrare europeană prin proiecte urbanistice (1930-1990)Motto: „Subiectul pe care sunt chemat să-l tratez astăzi înaintea d-voastră, «Bucureştii – Capitală», este atât de vast şi de elastic, încât trebuie să vă mărturisesc că nu ştiu cum să încep şi unde să sfârşesc.”
C.Argetoianu,  Bucureştii de azi şi de mâine.

Demersul de faţă se doreşte a fi asemeni unui dialog extratemporal între generaţia tânără de arhitecţi a anilor 1930 şi generaţia similară de astăzi, în jurul unei probleme comune şi complexe: construirea unui oraş modern din perspectivă urbanistică în Bucureşti. Precum şi astăzi, acest proces se încadra, şi în anii 1930, într-o formă de integrare europeană.
Procesul de modernizare a Bucureştilor, început în veacul al XIX-lea, se afla în anii ’20 ai veacului trecut, puternic ancorat în proiectele urbanistice ale edilitarilor. Cea mai prolifică perioadă a fost aceea dintre 1933-1940, când s-a realizat la nivel edilitar-urbanistic  actuala reprezentare a centrului bucureştean (bulevardele pe axa nord-sud şi est-vest, străjuite de hoteluri moderne precum Ambasador; cinematografe, magazine, birouri de firme, cafenele, bufete şi restaurante etc.).
Primariatul lui Dem. I. Dobrescu (1929-1934) a fost punctul de plecare al acestui proces  de modernizare edilitară. El s-a aflat într-o permanentă confruntare cu vechea banalitate „eternă şi iremediabil㔠a Bucureştilor, eliminând opiniile unora de a se crea o nouă capitală, fie la Băneasa (Bucureştii Noi a fost un astfel de proiect), fie chiar într-o altă regiune a ţării (Braşovul fusese luat în calcul către 1927-1930).
Dem. I. Dobrescu a încercat să dea o nouă definire urbanistică Bucureştilor prin proiectele edilitar-urbanistice săvârşite îndeosebi cu prilejul serbării „Lunii Bucureştilor” (9 mai-9 iunie). Acestea au debutat în 1935 şi au luat sfârşit în 1940, începând cu primariatul lui  Al. Gh. Donescu (1934-1938) şi terminând cu primariatul generalului Victor Dombrovski (1938-1940). Serbările „luna Bucureştilor” au fost reluate de curând de Primăria Capitalei la sugestia Muzeului Municipal.
S-a avut în vedere ca Bucureştiul „să devină metropola culturală a Balcanilor” şi să aibă o caracteristică a sa cosmopolită, asemenea oraşelor europene. S-au avut în vedere în primul rând împrejurimile. Astfel, începând cu 1930, numai în trei ani, au fost amenajate două parcuri noi: Snagovul „cu 3000 pogoane pădure seculară şi Băneasa, cu 250 de pogoane”. Cam de atunci există aceste zone, amenajate ca baze de recreere şi de agrement. Au fost amenajate centrele de recreere din pădurea Pustnicul de lângă Cernica şi s-a definitivat proiectul unui parc în Valea Plângerii (astăzi Parcul Tineretului). Pentru a mări centura de parcuri, s-a „încheiat cu statul convenţia prin care punea la dispoziţia capitalei toate masivele păduroase până la 40 de km împrejur” dându-se aprobările cuvenite pentru „a face toate amenajările necesare şi toate construcţiunile pentru agrementul cetăţenilor şi salubritatea oraşului. Erau luate astfel în vedere  pădurile Cernica, Comana, Plumbuita, Ţigăneşti, Căldăruşani, Gruiu, şi altele[…]

KÁZMÉR KOVÁCS
Perspectiva şi refugiul
Este un fapt că azi peisajul se constituie – în sens propriu şi metaforic – ca orizont al existenţei noastre. Privirea europenilor, care odinioar㠖 când nu se pierdea în imaginar căutând frumuseţea celestă a Zeului de nevăzut – se oprea asupra lucrurilor aflate la distanţă apropiată sau medie, a învăţat de la Renaştere încoace să scruteze intrepid zările. Teritoriul pe care-l locuim şi amenajăm azi se măsoară la scara planetei. Nimic nu e mai obişnuit, decît ca fundalul peisager să constituie în cultura europeană contemporană un sistem vizual de referinţă omniprezent: chiar şi imaginile primilor paşi ai omului pe Lună s-au întipărit în memoria omenirii secolului XX ca fiind făcuţi într-un peisaj (ce-i drept lunar) cu un orizont caraghios de apropiat de după care răsare straniu şi totuşi familiar, în chip de astru local, Pământul.
Cât priveşte peisajul ca „orizont” existenţial în sensul figurat, dominaţia suverană a vizualului în cultura post-industrială nu mai trebuie să fie demonstrată. Exemplele extreme ale manifestării acestei tendinţe abundă, de la locuinţa experimentală a lui Bill Gates, în care se spune c㠄ecrane imense de mare rezoluţie, conectate la calculatoare super-puternice capabile să caute în imense baze de date cu imagini”, pot afişa orice peisaj sau orice operă de artă în orice moment, la „grădina vertical㔠a lui Patrick Blanc de pe una din faţadele noului muzeu Branly de la Paris.
Am văzut că lucrurile nu au stat întotdeauna astfel. Peisajul a fost mai întâi „descoperit” ca obiect estetic, apoi contemplarea sa secole de-a rândul ne-a transformat radical modul de a vedea lumea, ba chiar şi modul de a „vedea” în general. Existenţa, în limbile europene de circulaţie internaţională, a compuşilor metaforici de tipul (să zicem) „peisajului literaturii contemporane” constituie în sine dovada clară că nu concepem nici o viziune de ansamblu altfel, decât ca peisaj: o privelişte cât cuprinzi cu ochii – sau cât cuprinzi cu ochii minţii[…]

SANDA GOLOPENŢIA
Teatrul şi scena publică în Franţa din Belle Époque
Piesa care a cunoscut cel mai răsunător succes în nu atât de frumoasa Belle Époque – e vorba de Cyrano de Bergerac (1897) de Edmond Rostand – debutează cu un prim act în care teatrul şi publicul se află faţă în faţă. Pe scenă, un actor gras recită fără har primele versuri dintr-o piesă irelevantă pe care au venit să o vadă academicieni şi un bunic cu nepotul său. În sală, mânat de motive care ni se vor dezvălui treptat şi în care capriciul, estetica, iubirea şi teribilismul se cumpănesc sui generis, Cyrano protestează plin de vervă contra spectacolului înecăcios şi a actorului neinspirat, provoacă la duel pe oricine l-ar sprijini pe acesta din urmă şi compune compensator, pentru cei cărora le-a schimbat programul şi le-a răpit rutina bucuriei, tirada nasului gigant şi balada sincronizată cu duelul care i-au câştigat instantaneu publicul francez. E clar că ceea ce se petrece în sală, la modul impromptu şi gratis este cu mult mai interesant decât ceea ce urma să fie jucat laborios pe scenă şi fusese, ca atare, plătit de spectatori. Concurat de viaţă, nesemnificativ, butaforic, teatrul bate în retragere. Ceva din teatralitatea irepresibilă a răstimpului cuprins între anii 1890 şi primul război mondial ajunge astfel până la noi, dacă nu în conţinut – căci piesa optează pentru un alt moment istoric –, cel puţin în forma şi sugestiile implicite ale spectacolului. Dar în acelaşi timp, scena publică, reală, cu micile şi marile ei hoţii şi corupţii sau aranjamente tacite, se retrage la rândul ei în faţa panaşului cu care individul Cyrano îşi apără libertatea de a fi singur şi superb, curajos şi inspirat, reamintindu-le francezilor debusolaţi ai vremii nu atât de omonimul din secolul al XVII-lea, cât de idealuri – artificiale, la scară strict personală şi scump plătite, dar până la urmă preferabile cinismului ambiant – care îi puteau extrage măcar şi pe o clipă din marasmul cotidian. Vibraţia aceasta a celor două scene, fiecare negând-o pe  cealaltă, e de reţinut, în ea se ascunde secretul succesului fără precedent şi fără egal al piesei, care i-a adus lui Rostand nu numai Legiunea de onoare, ci şi capacitatea de a dăinui prin ani triumfător, în ciuda criticilor de teatru, care vedeau în ea mai degrabă o sinteză retroactivă decât punctul de plecare al unei înnoiri dramatice. Piesa era un răspuns de vis urmat de trezie. Soluţia lui Cyrano, de a constitui o masculinitate fără umbră, desăvârşită, pe măsura neasemuitei feminităţi a preţioasei şi înflăcăratei Roxane, era imposibilă, declarată astfel, şi ca atare lucid transfiguratoare[…]

MARIANA CELAC
Un pas în avans
Am ajuns la Torino dimineaţa devreme, după un drum prea lung, cu avioane întârziate, autobuse pierdute şi dormit pe o bancă super-design (doar eram în capitala mondială a design-ului), tare si neprimitoare, în uriaşa gară din Milano. Pentru Torino am luat un tren ca toate trenurile de provincie, am mers nu prea repede printr-un peisaj cu copaci şi frumoase flori de câmp exact ca la noi şi am ajuns într-o staţie mică, chiar în centrul fostei capitale piemonteze. Am traversat nucleul istoric pe sub galeriile boltite, cu lespezi de piatră lucioase, proaspăt spălate în aşteptarea primilor clienţi care vin la cafenea să citească ziarul şi să bea un espresso foarte scurt. Oameni puţini – doar torinezii  devotati duşi la plimbare de câinii lor. Pavaje, pasaje şi străzi fără automobile,  soare puternic şi sunet de paşi pe dalele de piatră.
La oră de dimineaţă, singur între arhitecturi festive, trecătorul are parte de experienţa oraşului baroc aşa cum l-au văzut maeştrii timp de trei secole de proiecte publice. De la 1600 la 1900, Felippe Juvara, Guarini şi Antonelii, elevii şi urmaşii lor au îndreptat străzile capricioase ale evului mediu, au corectat piaţă după piaţă, le-au făcut în toate felurile imaginabile, circulare, în hemiciclu, dreptunghiulare, pătrate, deschise lateral sau central, simetrice sau nu, piaţetă după piaţetă, răscruce după răscruce. Au legat largo-urile prin portice somptuoase. Fiecare cotlon a fost, înainte de a deveni un loc urban, o epură pe planşeta unui arhitect. şi totul a fost făcut după regulile artei – perspective, accente, dominante,  fronturi, cornişă, contrast, sculptură.  În zori de zi, Torino este manualul definitiv al compoziţiei clasice.
Dar noaptea civicul îşi ia revanşa. Compoziţia arhitecturală dispare în întuneric,  doar câteva fleşe şi cupolele istorice se mai citesc, suspendate de  iluminatul turistic pe cerul negru. În perimetrul medieval fiecare intersecţie e invadată de obiecte non-urbane, sofale, fotolii şi perne, cârciumile scot mesele pe caldarâm. Zgomotul „de fond” nu este al traficului ci al conversaţiei, al comunicării. Se mănâncă mult şi bine, se bea puţin şi bine şi toată lumea flirtează intens şi vorbeşte însufleţit – politică mai ales.
Iar în Piaţa San Carlo cea mai mare, cea mai barocă, mai festivă dintre pieţele oraşului, dreptunghi cu statuie ecvestră în mijloc şi accese din portice pe axul lung, pietonul de noapte nu se ciocneşte de nici un automobil dar vede expoziţii bune şi poate sta la dezbaterile deschise ale congresului internaţional al arhitecţilor din această vară. In impecabilele pieţe baroce s-a discutat – cu podium, moderator şi intervenanţi, cu scaune la fel ca în sălile de congres de la Lingotto dar sub cerul liber, cu microfoane circulând pentru luări de cuvânt, replici şi polemici, despre temele congresului – Transmiterea arhitecturii, trecutul ei şi cultura, prezentul şi democraţia, viitorul şi speranţa. Ca în textele Getei Brătescu, oraşul devine oraş în momentul când  e rechiziţionat de vagabondul Charlot şi cântecul lui, de viaţa publică şi zgomotele ei.
Cine va fi început oare cursa care converteşte un loc deschis într-un spaţiu public? Arhitecţii şi geometria impecabilă compusă în epurele baroce sau spiritul întreprinzător, urban, liberal al piemontezului – comanditarul şi, cum am zice azi, sponsorul locului public? Aş îndrăzni să cred că spiritul civic şi supravieţuirea lui au avut şi au, în toate locurile valabile, un pas în avans.

Iulie 2008


Revista apare cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional

Acest număr face parte dintr-un proiect al Fundaţiei Culturale Secolul 21 susţinut financiar prin programul MATRA KAP al Amabasadei Regatului Ţărilor de Jos la Bucureşti

logoolanda


Parteneri media:

tvr_mic  radio

Share This Post