Fiecare din cele cinci simţuri ale noastre, deschise spre lumea din jur, se deschide totodată spre lumea noastră interioară. Despre văz, Eminescu a spus‑o înt‑un vers memorabil:
Dară ochiu, ’nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Despre celelalte, fiecare avem propria noastră experienţă: „auzim“ vorbe şi melodii care n‑au nici o sonoritate, „gustăm“ – ca Proust – aventura timpului pierdut, „mirosim“ o piaţă cu mere de acum patruzeci de ani. Şi neîndoios Praxitele ar putea să ne spună cum „a pipăit“ corpul Afroditei din Cnidos, înainte de a atinge orice marmură.
Geta Brătescu a închis ochii şi a început să deseneze. În locul lumii exterioare, pe care a pus‑o în completă paranteză, cu întreaga ei fenomenologie de forme, linii, volume şi culori, s‑a trezit într‑un întuneric voluntar, care a început să palpite. Ce putea să palpite în acest întuneric, decât posibilul? Dar nu
posibilitățile realului, întrucât orice mimesis era din principiu și practic refuzată. Ceea ce i se oferea, în ochii închiși, era posibilitatea pură, aceea care nu prelungește, ci anticipează realitatea realului. Înaintea Lucrurilor toate, se află Tiparele lor, încă neactualizate. Înaintea Lumii respiră – iar respirația lor e fascinată și cutremurătoare – Mumele. E vorba de o prioritate ontologică.
Oare ceea ce se numește „vederea lăuntrică“ a condus mâna artistei, care ținea creionul? Desenând fără să vadă lumea, oare artista „s‑a văzut“ pe sine însăși desenând? Vreau să zic: a mai rămas ea cât de cât prizonieră a realului? S‑a scăldat ea încă în apele fastuoase ale memoriei? A încercat ea „să reproducă“ pe de rost ceea ce știa din tot ceea ce făcuse mai „înainte“? Ține de libertatea – niciodată obligatorie – a artistei să ne‑o spună.
Până atunci, ochiul nostru se minunează că ceea ce s‑a înscris pe planșă n‑are absolut nici un „referent“ în realitate, singura realitate a desenului fiind adevărul unui văz, care, refuzând să vadă, se scrutează emoționat pe sine însuși.
Așezate, așa cum li se cuvine, pe hârtie grosolană de ziar, imaginile din ciclul „Cu ochii închiși“ ale Getei Brătescu conțin tulburătoarea poezie a unor forme și linii care trădează (pentru a câta oară, în opera acestei artiste ce sondează adâncimile?) lucrarea misterioasă și terifiantă a unor Matrice ale vitalului.
Les yeux clos
Chacun des nos cinq sens, ouverts vers le monde d’alentour, s’ouvre aussi vers notre monde intérieur. En ce qui concerne la vue, Eminescu l’a déjà dit dans un vers memorable :
Mais l’oeil clos vers le monde, en dedans se réveille.
Pour les autres sens, notre propre expérience reste concluante : nous « écoutons » des paroles et des mélodies sans aucune sonorité, nous « goûtons » – comme Proust – la saveur du « temps perdu », nous « sentons » un marché embaumé de pommes d’il y a quarante ans. Et, sans doute, Praxitèle pouvait nous dire comment il a « touché » le corps d’Aphrodite de Cnide avant le contact d’aucun marbre.
Geta Brătescu a fermé ses yeux et a commencé à dessiner. À la place du monde extérieur, qu’elle a mis rigoureusement entre paranthèses, avec toute sa phénoménologie de formes, de lignes, de volumes et de couleurs, elle s’est révélée dans un noir profond qui s’est mis à palpiter. Qu’est‑ce donc qui pouvait palpiter dans les ténèbres, sinon le possible ? Mais non pas les possibilités du réel, parce que toute mimesis est par principe et pratiquement refusée. Ce qui s’était offert à elle, sous ses yeux clos, c’était la possibilité pure, celle qui ne prolonge pas, mais qui anticipe la réalité du réel. Avant les Choses, il y a les Modèles, non encore actualisés ; avant le Monde, ce sont les Mères goethéennes qui respirent – leur respiration est fascinante et terrible. Il s’agit d’une priorité ontologique.
Est‑ce que c’est la « vue intérieure » qui a dirigé la main tenant le crayon ? En dessinant, sans le voir, le monde, est‑ce que l’artiste s’est vue soi‑même comme dessinatrice ? S’est elle encore baignée dans les eaux fastueuses de la Mémoire ? A‑t‑elle tenté de « reproduire » par coeur ce qu’elle savait de tout ce qu’elle avait fait « avant » ? C’est l’obligation – toujours libre – de l’artiste de nous le dire.
En attendant, notre oeil s’émerveille que ce qui s’est inscrit sur la planche n’a aucun « référent » dans le réel, la seule réalité du dessin étant la vérité d’une vue qui, en refusant de voir, se scrute émue soi‑même.
Disposées, comme il leur sied, sur un grossier papier‑journal, les images du cycle Les yeux clos de Geta Brătescu se chargent de la troublante poésie des lignes qui trahissent (pour combien de fois, dans l’oeuvre de cette artiste ayant le don de sonder les profondeurs ?) le travail mystérieux et terrifiant de certaines Protoformes matricielles du vital.