[…] În timp ce Caragiale îşi auzea personajele care-i populau „momentele“ (ele însele desfăşurând-se, ca să spunem aşa, într-un timp real), doamna Geta Brătescu îşi vede eroii şi-i fixează în „instantanee“, fără – totuşi! – a-i îngheţa: investindu-i, dimpotrivă, cu un potenţial de acţiune capabil de a se desfăşura fulgurant (şi pe nevăzute) în spatele tabloului, în chiar clipita în care-l contemplăm. Ceea ce, fără îndoială, ne lasă visători în faţa acestor condensate de proză este tocmai dedesubtul lor ocultat. Ocultat desigur cu bună ştiinţă, de vreme ce autoarea lor e conştientă de faptul că liniile nete (ea spune undeva: „didactice“) ale compoziţiilor oferite privirii/lecturii noastre încântătoare sunt menite să-i „stăpânească (autoarei) afectele“ (în termenii noştri: să pună surdină undei de emoţie ce-i subîntinde întreaga carte).
