Cuvântul neerlandez „bolwerc”, la originea „bulevardului” de azi, denumea în arhitectura militară a secolului XVI o parte din fortificaţiile oraşelor-cetăţi. În secolele XVII şi XVIII aceste bastioane şi ziduri de apărare, nemaifiind utile, vor dispărea şi vor fi înlocuite de căi de circulaţie ce dădeau ocol oraşului asemeni bulevardelor periferice de azi.
Franţa importă termenul militar lărgindu-i mai târziu sensul: astfel, când Ludovic al XIV-lea decide să mute sistemul de apărare la frontierele regatului, zidurile de incintă ale Parisului sunt dărâmate, iar pe amplasamentul acestora se construiesc alei largi, mărginite de copaci pe care vor circula caleştile. Aşadar, bulevardul în sens modern debutează la sfârşitul secolului XVII, se extinde, însă, cu precădere, în secolul XIX, în timpul celui de al Doilea Imperiu odată cu politica urbană haussmanniană, când apar şi bulevardele radiale, distrugându-se ţesătura stradală medievală.
Dezvoltarea urbană de pe toate continentele va duce la apogeul acestor axe importante care marchează oraşele lumii. Arteră vitală a urbei, bulevardul va canaliza toate energiile creatoare: arhitecţii în primul rând, dar şi artiştii – fie ei sculptori, fotografi sau regizori de film –, precum şi oamenii politici care au decizia instituţională în mâini îşi lasă amprenta pe chipul oraşelor. Să ne aducem aminte de nemăsurata dorinţă de imortalitate a lui Nicolae Ceauşescu, materializată în dărâmarea unei pătrimi din Bucureştiul vechi pentru a construi Bulevardul Victoriei Socialismului, care pleacă de la Casa Poporului ca să ajungă… nicăieri. Piaţa Alba-Iulia nu poate fi o destinaţie ideologică programată!
Dacă Viena a sărbătorit cu toate instituţiile sale culturale cei 150 de ani ai Ringului, dacă Fifth Avenue, Champs Elysée, Sunset Bulevard îşi continuă existenţa glorioasă – cu muzee intens frecventate, cu reclame luminoase, cu teatre şi cinematografe strălucind în noapte –, cele câteva bulevarde ale Bucureştiului, celebre în interbelic şi chiar până în anii 1990, astăzi şi-au pierdut vigoarea, pietonii, vitrinele atrăgătoare, comerţurile şi cinematografele. În ultimii douăzeci de ani, citadinul nostru preferă să-şi petreacă serile şi sfârşitul de săptămână în „mall”, produs arhitectonic hibrid, între hală industrială şi centru multifuncţional, claustrofobic templu al consumerismului.
Această abordare a temei e completată în număr cu o secţiune cvasipermanentă: „Pentru o Arhivă naţională şi europeană a Cercului Literar de la Sibiu”; documentele şi textele conferinţelor prezentate la colocviul de la Sibiu, organizat în toamna acestui an de Fundaţia Culturală Secolul 21, sunt prefaţate, nu întâmplător, de portretul cărturarului Virgil Nemoianu, un mezin al celebrei grupări sibiene, surprins aici în dimensiunea sa înalt spirituală şi, nu în ultimul rând, internaţională.