L-am privit pe internet pe Yves Montand cântând J’aime flâner sur les grands boulevards. Cum pe vremea când îl ascultam la Bucureşti nu îl şi vedeam, nu ştiusem cu câtă agilitate tinerească îşi interpreta cântecul, săltând înalt şi ireal. După cum nu mă frapase că în text era vorba de un muncitor la Citroën care, fără bani de cheltuială, îşi petrecea zilnic timpul liber hoinărind pe bulevardele pariziene şi absorbindu-le oferta cu ochii larg deschişi şi bucuroşi.
M-am gândit apoi la bulevardele mele. La cele episodice, între care figurează pe primul loc boulevard Saint Michel (Boul’Mich) în anul 1968. Eram la Paris, sosită la studii cu o bursă a Guvernului francez, la început de mai, o dată cu revoluţia studenţilor. Oraşul era în grevă, la facultăţi nu se predau cursuri, ci se organizau meetinguri, pe calcanele unor clădiri rulau filme cu Marx, Engels şi Lenin. Dintre profesori, unii se alăturaseră studenţilor şi participau la defilări sau dezbateri înecăcioase, amintitoare de ce ştiam bine din ţară, alţii, precum André Martinet sau Algirdas Julien Greimas, se făcuseră nevăzuţi; o a treia categorie, restrânsă, ţinea cursuri pe unde se putea. Îmi amintesc de Claude Lévi-Strauss, care îşi continua netulburat seminarul doctoral, deşi, la « Laboratoire d’anthropologie sociale » de la Collège de France, unde fusesem trimisă, un afiş uriaş proclama „La structure est pourrie”; de un seminar al lui Roland Barthes despre Spaţiile deschise de tip agora (cum propunea să devină porţiunea din preajma Sorbonei de pe Boul’Mich) la care mergeam cu interes, de un altul, despre acţiunea lingvistică, al lui Antoine Culioli la École normale supérieure, pe rue d’Ulm.
Dar seară de seară şi deseori şi în timpul zilei, eram pe boulevard Saint-Michel, „să văd revoluţia”, cum spunea mama unei bune prietene, pe care o cunoscusem cu prilejul Congresului de lingvistică şi filologie romanică de la Bucureşti. Doamna Renée Aurembou scria literatură pentru copii, mergeam uneori împreună la La Rhumerie, pe bulevardul Saint-Germain — şi, când ne ajungeau manifestanţii, le ieşeam în întâmpinare. Nu participam la evenimente, dar le cântăream atent, mă impresiona încrederea neabătută a multora, care a durat o vreme mai lungă decât crezusem. Dintre cei sincer şi din plin angajaţi, în afară de Marie-Rose, mă apropiasem de Oswald Ducrot, Michel Pêcheux; prin Greimas, care-mi fusese repartizat ca mentor, de Julia Kristeva; de Sophie Fischer, şi Catherine Fuchs, care făceau parte din grupul de tineri din jurul lui Antoine Culioli şi de nu mulţi alţii. Pe ei îi urmăream mai cu seamă, absorbiţi cum erau de revoluţia „lor”.
Episodul Boul’Mich a durat aproape un an, răstimpul pe care l-am petrecut atunci în Franţa a fost dominat de el. Poate de aceea, ori de câte ori am revenit la Paris, unul din primele drumuri, reluat insistent de-a lungul sejururilor, a fost pe bulevardul Saint Michel. Retrăiam căutarea intensă la care asistasem, înţelegând-o din afară, prea puţin poate, cu sentimentul distanţelor peste care nu ajungem niciodată să trecem complet. Atunci îl încercasem întâi. Ulterior, anii petrecuţi departe de România l-au accentuat.
Pe planul bulevardelor „de durată”, mi-aş putea defini viaţa ca pe o înaintare de-a lungul a trei bulevarde bucureştene — bulevardul Ardealului, bulevardul 6 Martie, şi bulevardul Republicii — urmată de saltul peste Ocean din care m-am ales cu Blackstone Boulevard la Providence. Primele trei nume marchează spaţii sau evenimente care mă definesc parţial: Ardealul (prin Banatul familiei tatei), începutul comunizării României la 6 martie 1945 şi proclamarea R.P.R. la 30 decembrie 1947 (devenită R.S.R. la 21 august 1965). Ultimul, comemorând sosirea, în anul 1635, a primului colonist englez în Rhode Island — William Blackstone, fondator al fermei Study Hill şi predicator — mă priveşte indirect: mă înscriu în şirul celor care au venit de departe la Providence. […]