Toate poveştile de Bucureşti trebuie să înceapă, pesemne, pe Calea Victoriei, coloana vertebrală a oraşului. Fără Cale, Bucureştii ar fi doar o intersecţie, un iarmaroc, o întâmplare cartografică; ordinea şi temeiul tuturor lucrurilor ascultă de această regulă simplă, poate singura posibilă în hărmălaia dintotdeauna.
Prin urmare, prima mea amintire urbană nu putea fi din altă parte. Anul este, cred, 1981, într-o amiază lipicioasă şi plictisită de iulie, fix înainte de plecarea la Mare – care, ca şi Calea, poate fi doar una singură.
Aşadar, amiază de iulie, în faţa vitrinei de la Capşa. Imposibil de ştiut dacă azi se plăteşte ceva la Palatul Telefoanelor, cu larma uriaşă de lume înşirată ciorchine, în faţa ghişeelor de sticlă. Şi uşile turnante care fac un pic frică şi un pic greaţă şi un pic ameţeală şi, în fond, multă plăcere cu neputinţă de priceput.
Sau poate e una din expediţiile furtive în oraş, care încep de regulă pe groaznicele automate de manej de la frizeria Ciufulici, la ultimul etaj de la Romarta, zis şi Romarta Copiilor. E un loc în care miroase a clei, a fixativ şi a praf. De pe rafturi, privirea fixă a păpuşilor are exact acelaşi efect opiaceu c a uşa de la Telefoane. […]