Există clișeul pe care-l știm cu toții, în care poezia și muzica sunt arte surori. Credem prea direct și fără cercetare în acest clișeu, dar dacă ne uităm mai atent în istoria acestor arte și mai ales în istoria atitudinii poeților și filozofilor față de muzică, o să vedem că aceste surori nu s-au înțeles prea bine, erau surori mai degrabă ca surorile Cenușăresei cu Cenușăreasa, sau un fel de surori vitrege.
De la început poeții și filozofii se declară foarte atașați de muzică, dar au o neîncredere teribilă în excesiva ei forță emoțională. Prima manifestare în istoria scrisului european, prima manifestare, genială a acestei neîncrederi o găsim la Platon: în Republica lui apare acest clișeu, care se referă la neîncrederea în poeți, la cerința ca într-o lume desenată ideal, cu o ordine supraumană în fond, poeții să fie alungați pentru faptul că ei sunt locuiți de zeu, ceea ce le dă un fel de nebunie temporară care-i face să tulbure contururile acestei lumi. Ei bine, tot acolo, Platon vorbește și mai apăsat despre nebunia celor locuiți de muzică: nu numai muzicienii, ci și ascultătorii de muzică. Muzica e o forma de daimonie care te face inutilizabil sub raport social, te poate face manipulabil sub raport politic. Chiar dacă nu acestea sunt exact cuvintele lui Platon, e ceea ce se înțelege limpede din afirmațiile lui. […]