„Despre primul (cel de la debut) și al doilea Doinaș (cel de după 1964) s-a scris mult și, în genere, bine. Despre ultimul Doinaș (cel de după decembrie 1989) mai puțin”, scrie Eugen Simion pe coperta patru a revistei Secolul 21, nr. 1-6/2013.[1] Eu îmi propun să părăsesc pentru o vreme tonul academic și să mă apropii de Doinaș după 2000, așa cum am început în 2015 când am organizat, la Arad, prima ediție a festivalului „Zile și Seri de Literatură – Doinaș”. Apropierea s-a făcut cu pași timizi, dar ea continuă, și pe măsură ce privirea e mai profundă, cunoașterea e mai consistentă. Un suport moral, bibliografic și psihologic în organizarea festivalului a venit din partea doamnei Alina Ledeanu, care și-a făcut simțită prezența și mi-a fost alături încă de la prima ediție.
Ștefan Aug. Doinaș a avut un traseu literar și cultural dat de circumstanțele vremii. A trecut prin trei regimuri politice cărora le-a supraviețuit și le supraviețuiește în continuare cu același interes din partea cercetătorilor și a celor care l-au iubit sau învață să-l iubească de-acum.
Cunoscând parcursul autobiografic al lui Ștefan Aug. Doinaș se naște o întrebare: de ce ar scrie un poet eliptic, fără copii, de o eleganță aristocratică, povești pentru copii? Fără a da altă explicație, e suficient pseudonimul jucăuș „Doinaș” despre care Al. Paleologu spunea că i-a părut o glumă când l-a auzit prima dată. „Doină”, cuvântul intraductibil, îl fascinează pe tânărul Ștefan Popa și nu va renunța la el până la sfârșitul vieții. Din mărturisirile celor care l-au cunoscut, Doinaș era cel mai puțin ludic în mijlocul cerchiștilor, însă râsul său nu este cel de toate zilele, nu „ia în râs”, nu „râde în nas”, nu „râde în barbă”, nu „râde galben”, în scrisul său, ci râde la momentul potrivit. De-altfel, Doinaș subliniază tocmai acest aspect într-o cronică din revista Teatrul[2], „Oricine știe să râdă, dar nu oricine știe cum și când să râdă.” […]
[1] Revista Secolul 21, numărul tematic: „Doinaș la o dublă comemorare”, număr realizat de Alina Ledeanu.
[2] Revista Teatrul, nr. 2/1956, „Învățați-ne să râdem”.