Profesorul absolut care a fost Solomon Marcus ne-a părăsit anul trecut, la începutul celui de-al zecelea deceniu de viață. Uimirea că un asemenea fenomen uman a putut să existe nu e depășită decât de stupefacția că a putut să dispară. Părea etern, era ubicuu. Putea fi întâlnit, parcă simultan, la Academie și la olimpiadele școlare din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, în studiourile de radio și de televiziune, în universitățile de pe cinci continente, la lansări de carte și vernisaje, la mese rotunde și agape colegiale, la consfătuirile factorilor responsabili din educație, în prezidiile congreselor și conferințelor internaționale de matematică, lingvistică, semiotică, informatică, teorie și critică literară, estetică, istorie și filozofie a științei, impresionând pretutindeni prin originalitatea gândirii, logica impecabilă, bogăția și varietatea cunoștințelor, talentul oratoric (ah, dicțiunea sa de neuitat…), și enumerarea ar putea continua, practic, ad infinitum.
Vreme de multe decenii, Profesorul a fost pentru mulți dintre noi Steaua Polară dăruită de Destin pentru a ne facilita orientarea în universul hipercomplex al științei contemporane, dar, totodată, și în marasmul moral al unei lumi prea adesea lipsite de busolă. A fost un exemplu de modestie și tact, de afabilitate și fermitate, de căldură umană și respect neclintit pentru adevăr, de perseverență și disciplină a muncii, de sociabilitate și empatie, un mariaj fericit de seriozitate și spirit ludic, de profunzime și umor. Nimic nu a rămas străin curiozității sale nelimitate, nimic nu l-a lăsat indiferent, niciun moment de plictiseală sau blazare nu a tulburat funcționarea mecanismului mirabil al minții sale neobosite. Eficiența creativității lui, în condițiile unei prezențe atât de vii și permanente în spațiul public, a concurat-o cu succes pe aceea, din alte vremuri, a lui Nicolae Iorga, dar spectrul său de preocupări a fost cu mult mai vast decât cel al marelui istoric. […]